Activitatea lui Iuliu Maniu în lupta națională a românilor de sub Imperiul Austro-Ungar

La 65 de ani de la trecerea la cele veșnice a lui Iuliu Maniu, propun să supunem analizei o perioadă mai puțin cunoscută din viața marelui om politic român. Continuator al memorandiștilor și personalitate de seamă a vieții politice românești interbelice, Maniu a reprezentat un important factor al rezistenței românești împotriva politicii opresive a Imperiului Austro-Ungar.

I. Tinerețea și studiile

Maniu s-a născut la 8 ianuarie în 1873, la Șimleul Silvaniei, în familia unui magistrat cu numele de Ioan Maniu, ce era căsătorit cu Clara Coroianu. A avut 9 frați, însă patru dintre aceștia nu au ajuns la vârsta maturității, decedând la vârste fragede. Dintre cei rămași în viață s-au remarcat fratele Cassiu, în calitate de publicist și profesor de teologie, Cornelia devenită ulterior „sora Cecilia“, aparținând ordinului surorilor franciscane, care a întemeiat un orfelinat la Șimleul Silvaniei și Elena (căsătorită cu profesorul dr. Ioan Pop al Seminarului Teologic din Gherla).

Familia sa dinspre tată era coborâtoare din neamul „Man“, un strămoș al acestora fiind menționat într-o diplomă de împroprietărire datată la 1699. Un rol important în educația și dezvoltarea tatălui său l-a avut unchiul acestuia, Simion Bărnuțiu, participant la evenimentele de la 1848. În același timp, mama era fiica lui Iuliu Coroianu, un alt important luptător pentru emanciparea românilor din Transilvania.

Studiile școlii primare din Blaj au fost urmate de absolvirea liceului calvin din Zalău și apoi de studii universitate de drept la Cluj, Budapesta și Viena, avându-i colegi, printre alții, pe Edvard Beneș și Elie Cristea (viitorul patriarh Miron Cristea)¹.

II. Context

Pentru a înțelege mediul în care a trăit și s-a dezvoltat tânărul Maniu, ar trebui să ne întoarcem în timp și să aruncăm o privire de ansamblu asupra situației românilor transilvăneni în a doua jumătate a secolului XIX. În 1867 s-a încheiat acordul privind constituirea monarhiei dualiste austro-ungare. Temându-se de agitațiile naționale din Imperiul Habsburgic, împăratul Franz Joseph a realizat un compromis primind și funcția de rege al Ungariei. Imperiul era împărțit într-un stat cu două capitale, două structuri politice diferite și 3 ministere comune: finanțe, externe și război. În același timp, cele două state își partajau autoritatea în două părți ale imperiului: Cisleitania, cu capitala la Viena (îi cuprindea printre alții și pe românii din Bucovina) și Transleitania cu capitala la Budapesta (sub autoritatea căreia se aflau Transilvania, Maramureșul și Banatul).

În aceste condiții, situația românilor din Transilvania devenea cu atât mai tragică în măsura în care, la începutul anilor 60, beneficiaseră de o serie de drepturi politice, întrucât alcătuiau majoritatea în Dieta Transilvaniei. Integrarea în totalitate a Transilvaniei la Ungaria a fost urmată și de restrângerea drepturilor de utilizare a limbii române în școlile de stat, justiție și administrație.

Rezistența românilor s-a manifestat prin adoptarea a două direcții: pasivismul – refuzul oamenilor politici de a colabora cu autoritățile ungare și activismul – implicarea în viața politică cu scopul de a obține treptat concesii din partea statului ungar. Acțiunile au luat forma unor manifeste și memorii adresate Vienei sau a constituirii unor formațiuni politice. Dintre documentele ce revendicau drepturile națiunii române putem enunța: Pronunciamentul de la Blaj din 1868 și Memorandumul din 1892.

Principalele partide politice au fost: Partidul Național al Românilor din Banat și Ungaria și Partidul Național Român din Transilvania. În 1881 cele două s-au unit sub numele de Partidul Național Român din Transilvania. Obiectivele acestuia erau: recâștigarea autonomiei Transilvaniei, introducerea prin lege a dreptului de folosire a limbii române în toate ținuturile locuite de români, atât în administrație cât și în justiție, autonomia bisericilor și a școlilor confesionale, acordarea votului universal, lupta împotriva politicii de maghiarizare promovată de guvernanții de la Budapesta.

III. Debutul politic

Debutul politic al lui Maniu survine astfel în 1891, când se afla printre susținătorii replicii date de către omul politic Aurel C. Popovici, ca răspuns la adresa tineretului universitar ungar, ce urmărea să justifice pactul dualist. Popovici susținea prin aceasta vechimea românilor, majoritatea lor în Transilvania, precum și ilegitimitatea actului de alipire la Ungaria. Un an mai târziu, îl regăsim în fruntea Societății Academice Petru Maior, în calitate de președinte al acesteia, organizând primirea autorilor Memorandumului din 1892 în Viena². În același an, trece clandestin granița pentru prima dată în România, luând parte la Congresul studenților români de la Roman.

Arestarea autorilor Memorandumului a fost urmată de închiderea lor la Vácz. Deosebit de relevantă a fost susținerea lui Maniu pentru unchiul său, Ion Rațiu, atât prin vizite la închisoare, cât și printr-o lungă corespondență cu acesta.

Absolvirea studiilor a fost urmată de ocuparea funcției de jurisconsult al Mitropoliei Române Unite de la Blaj, în 1898, cu un an în urmă fiind ales, la numai 24 de ani, în Comitetul Partidului Național Român.

IV. Activitatea în cadrul Parlamentului de la Budapesta

În 1904, Maniu candidează pentru prima dată în circumscripția Vințu de Jos din Alba, însă pierde. Totuși, un an mai târziu a fost ales cu un număr de 558 de voturi. Maniu a încercat să acționeze pentru apropierea politicienilor de la Viena de lupta românilor pentru identitate în cadrul Ungariei.

Deosebit de relevante au fost discursurile lui Maniu în Parlamentul de la Budapesta. Apărând în ipostaza de orator, vorbea în numele „Partidului naționalităților“, o alianță a grupului de parlamentari români, slovaci și sârbi, care strânseseră rândurile în vederea unei acțiuni coordonate.

Primul discurs, în 21 mai 1906, a fost întâmpinat cu peste 50 de întreruperi și acuzații de trădare din partea parlamentarilor maghiari. Cu ocazia acestuia, Maniu cerea respectarea unei autonomii mai largi a popoarelor, după modelul croat (croații beneficiind de o serie de drepturi suplimentare în raport cu restul naționalităților atașate monarhiei ungare). Prin al doilea discurs, rostit în 1908, Iuliu Maniu critica distrugerea crucii lui Avram Iancu și a pietrei de pe Câmpia Libertății din Blaj de către un grup de extremiști maghiari. La replica unui deputat maghiar că „România era un mic stat balcanic zdrențuit“, Maniu a replicat că „Nu este zdrențuit, ci sfâșiat“³. Un alt discurs, din data de 16 februarie 1909, manifesta opoziția liderului român față de introducerea comenzilor în limba maghiară în armata austro-ungară.

V. Viziuni asupra emancipării românilor ardeleni

Lupta pentru emancipare a românilor din Ardeal nu a avut însă un caracter unitar. Au existat mai multe puncte de vedere în privința atingerii obiectivelor naționale. Trebuie remarcat printre acestea ideea federalizării imperiului, enunțată de politicianul român Aurel C. Popovici. Aceasta presupunea realizarea unui stat bazat pe o largă autonomie internă, în cadrul monarhiei habsburgice.

Proiectul său a fost expus în lucrarea „Statele Unite ale Austriei Mari“, apărută în 1906 la Leipzig. Printre susținătorii proiectului s-au numărat și Franz Ferdinand, celebrul moștenitor al tronului, care va fi asasinat în 1914, la Sarajevo. La 28 februarie 1907, politicianul român Al Vaida a fost primit de către Franz Ferdinand la palatul Belvedere. În timpul întrevederii, arhiducele îi înfățișează profunda lui nemulțumire față de dominația maghiară asupra celorlalte naționalități din imperiu. Într-o a doua audiență, Vaida afirma că românii ar fi primit încurajări chiar din partea regelui Carol I pentru realizarea unei confederații. O astfel de structură putând aduce în cadrul ei chiar și România⁴.

Poziția lui Maniu referitoare la acest proiect poate fi clarificată în iunie 1909, atunci când se afla printre cei care trimiteau lui Brătianu un Aide-Memoire. Prin acesta se confirma fidelitatea politicienilor români față de București, în ciuda tratativelor cu Viena.

Alegerile din 1910 au reprezentat un mare eșec pentru Partidul Național Român – din 15 deputați, românii nu reușeau să mai aleagă decât 5. Rezultatul alegerilor a fost pus și pe seama comiterii unor acte de violență din partea administrației maghiare în ziua alegerilor. Maniu a încercat să informeze opinia internațională de realitățile politice transilvănene printr-o scrisoare expediată ziaristului britanic Seaton Watson. Prietenia cu acesta a determinat și tentativa susținerii unei bănci transilvănene românești cu capital englez, în pofida uneia maghiare ce beneficia din plin de capital german și francez⁵.

Apropierea iminentă a războiului, cât și dorința de impunere a votului universal de către puterea de la Viena i-au determinat pe maghiari să reconsidere relațiile cu populația românească a Transilvaniei. În aceste condiții, Maniu încearcă să impună la Arad un punct de vedere asupra pretențiilor românilor pentru realizarea unei înțelegeri între cele două naționalități (acordarea de drepturi și libertăți românilor și recunoașterea Partidului Național Român ca organism politic). Nerecunoașterea acestor doleanțe a dus inevitabil la eșecul negocierilor.

VI. Primul Război Mondial

Începutul Primului Război Mondial regăsea populația românească transilvăneană într-o poziție ambiguă, între participarea la război alături de monarhia habsburgică și fidelitatea față de România. În fața ideilor federale ale lui Aurel C. Popovici și șantajării lui Al Vaida cu un proces de înaltă trădare, cei doi au semnat declarații de loialitate față de imperiu. Primul ministru maghiar, contele Tisza încerca să îl determine pe Maniu să semneze un act de loialitate, în ideea atragerii României în război de partea Puterilor Centrale.

Dezinformările maghiare asupra populației românești privind iminența intrării în război a României s-au concretizat și prin falsificarea unei scrisori a lui Carol I ce ar fi arătat mobilizarea armatei române în favoarea unui război alături de Puterile Centrale⁶.

În fața acestor presiuni, Iuliu Maniu a încercat să ajungă la București pentru a preciza românilor din țară cauzele fenomenului loialității însă a fost oprit. Tentativa a fost urmată de o întrevedere cu omul politic român Constantin Stere, la Brașov. În fața convingerilor lui Constantin Stere, privind o acțiune comună împotriva Rusiei, Maniu îi împărtășește credința sa în prăbușirea monarhiei austro-ungare la sfârșitul războiului.

În luna mai a anului 1915, în ciuda funcției de jurisconsult, Maniu a fost recrutat la Aiud. După încorporare, a urmat timp de șase luni Școala de ofițeri din Sibiu, apoi a fost trimis pe frontul din Italia, unde a luat parte la luptele din regiunea Piave, cu gradul de sublocotenent. În 1918, îl regăsim în calitate de comandant de baterie în regimentul 14 Artilerie.

Pe fondul dezmembrării monarhiei habsburgice și a unui haos produs în tranșee odată cu revoluția bolșevică, Maniu dezertează de pe front, iar la data de 12 octombrie 1918 îl regăsim la Oradea. Acesta este locul unde Comitetul Executiv al Partidului Național Român a adoptat Declarația prin care se exprima hotărârea națiunii române de a se așeza printre națiunile libere în temeiul dreptului popoarelor la autodeterminare.

La sfârșitul lunii octombrie, îl regăsim la o reuniune a ofițerilor români din armata austro-ungară, la restaurantul Dreher Park din Schönbrunn. Cu această ocazie, a fost întemeiat Comitetul Național al Românilor din Transilvania, în cadrul căruia Maniu a ocupat funcția de președinte. Evenimentul a fost urmat de constituirea unui Senat Central. Soldaților și ofițerilor români li se impuneau următoarele îndatoriri: subordonarea față de superiorii militari români și jurământul pentru steagul tricolor.

Maniu îi cerea generalului Stäger-Steiner transferarea formală a comenzii asupra regimentelor românești către Sfatul Militar Român. Generalul Ion Boeriu a primit astfel funcția de comandat al tuturor unităților românești. Reședința Comitetului Național Român a fost stabilită în clădirea Ministerului de Război al Austriei. Sediul cazărmii Franz Ferdinand a arborat tricolorul românesc. O altă delegație a Comitetului Național Român a fost trimisă la Praga, unde 1000 de soldați au ajutat Consiliul Național Cehoslovac să mențină ordinea publică.

La data de 31 octombrie 1918, a luat ființă la Budapesta Consiliul Național Român Central (CNRC), mutat peste câteva zile la Arad, în casa lui Ștefan Cicio Pop. Iuliu Maniu a rămas la Viena, unde a acționat pentru trimiterea unor ofițeri români din fosta armată austro-ungară în Transilvania, cu scopul de formare a unor Gărzi Naționale ce urmau să slujească consiliului. Un rol important în aceste zile l-a avut și reintrarea armatei române în război, trecerea Carpaților pentru a doua oară, ce reprezenta manifestarea în continuare a dorinței de unire a românilor din Vechiul Regat cu Transilvania.

Armistițiul de la Belgrad între Antantă și guvernul Ungar, semnat la 13 noiembrie, stabilea linii de demarcație de-a lungul râului Mureș. Într-un memoriu de protest adresat Franței pe 22 noiembrie/11 decembrie, Maniu aprecia că armistițiul împărțea națiunea română din Transilvania și Ungaria în două părți, ceea ce agrava enorm dificultățile în acțiunea de renaștere națională. Linia de demarcație a fost mutată mai târziu de-a lungul căii ferate Satu Mare-Oradea-Arad.

La data de 10 noiembrie CNRC comunica Ungariei decizia de a prelua sub autoritatea sa guvernarea Transilvaniei. A doua zi împăratul Carol I Habsburg abdică. Întrevederile dintre Maniu și ministrul naționalităților maghiare Iászi Oszkar aveau la bază reglementarea raporturilor între cele două naționalități. În timp ce Iászi Oszkar pretindea realizarea unei confederații transilvănene, după model elvețian, Maniu îi răspundea că dorește despărțirea totală a Transilvaniei de Ungaria. În aceeași zi, CNRC lua decizia de convocare a Adunării Naționale de la Alba Iulia.

Discursul liderului politic din cadrul adunării de la 1 decembrie exprimă atașamentul pentru valorile democratice:

„Noi, onorată Adunare Națională, privim în înfăptuirea unității noastre naționale un triumf al libertății omenești. Noi voim să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor și a tuturor cetățenilor (...) Noi nu vrem să verse nimenea lacrimile pe care le-am vărsat noi atâtea veacuri și nu voim să sugem puterea nimănui, așa a cum a fost suptă a noastră veacuri de-a rândul. Rog onorata Adunare Națională să primească proiectul nostru de Rezoluție, pentru a întemeia pentru vecie România unitară și mare și de a se înstăpâni pentru totdeauna adevărată democrație și deplină dreptate socială.“

Perioada ce a urmat nu a reprezentat însă sfârșitul greutăților pentru România. Conflictele regionale cu Ungaria, condusă de guvernul comunist al lui Bela Kun, urmate de ocuparea Budapestei de către armata română, la 4 august 1919, au determinat continuarea existenței unui Consiliu Dirigent al Transilvaniei. Maniu ocupa funcția de președinte al acestuia, echivalentă cu cea de guvernator. El s-a pronunțat împotriva dizolvării acestuia după război, astfel că, la data de 10 aprilie 1920 când acesta și-a încheiat existența, marele om politic român declara:

„În dorul și năzuința de a contribui din toate puterile și cu toate mijloace la închegarea sufletească a întregului neam românesc predau puterea publică și de guvernare guvernului regal din București“⁷.

Note:

1. Apostol Stan-Iuliu Maniu, Biografia unui mare român, București, Ed. Saeculum 1997, p. 9
2. Ioan Scurtu- Iuliu Maniu: activitatea politică, București, Ed. Enciclopedică 1995, p. 12
3. Apostol Stan, op. cit. p. 23
4. Ibidem, p.27
5. Ibidem p. 33
6. Ibidem p.59
7. Apud Ioan Scurtu- Op. Cit p. 27