A fost Ion Antonescu un erou? VIII
„Din dezbaterile de după decembrie 1989 s-a desprins, decisivă, concluzia că, imediat după război, adversari în perioada anterioară prin poziţia faţă de alianţa cu Germania, Antonescu şi Regele sunt de aceeaşi parte a baricadei. Pe perioada guvernării sale, Mareşalul fusese un duşman al ruşilor şi al comunismului. Campania din Est a fost pornită pentru redobândirea unui teritoriu luat în contextul expansiunii ruseşti.
Mareşalul a protejat într-un fel partidele democratice, deşi regimul său nu recunoştea pluralismul politic. Răsturnarea lui Antonescu şi ieşirea României din alianţa cu Germania nu erau posibile fără o alianţă a Regelui, a partidelor tradiţionale cu comuniştii. Toate încercările forţelor pluraliste din România de a trata separat cu Aliaţii au eşuat. Americanii şi englezii au pus de fiecare dată condiţia negocierilor directe cu sovieticii.
Forţele conducătoare s-au aliat cu comuniştii
Şi bulgarii, şi ungurii, conştienţi de faptul că războiul e pierdut de Germania, au încercat o pace separată cu occidentalii. Şi lor, ca şi românilor, li s-a spus însă că trebuie să trateze mai întâi cu ruşii. Ori, una din condiţiile negocierilor cu Moscova consta în recunoaşterea comuniştilor drept unul dintre principalii parteneri de discuţie. Ca şi în cazul Bulgariei, ca şi în cel al Ungariei, forţele conducătoare s-au văzut obligate să se alieze cu comuniştii pentru a putea duce tratative cu Stalin.
Alianţa Regelui cu Partidul Comunist împotriva lui Antonescu a fost impusă de conjunctura istorică. Era de aşteptat, aşadar, ca alianţa dintre Rege şi comunişti să se rupă imediat după lovitura de stat de la 23 august 1944. Chiar de la constituirea guvernului Sănătescu, s-a văzut că între ruşi şi comunişti, pe de o parte, şi Rege şi partidele istorice, pe de alta, este o incompatibilitate. Această incompatibilitate, rapid transformată în adversitate, a reflectat la nivelul României, procesul petrecut la nivelul alianţei împotriva Germaniei naziste.
Comedia împăcării
În planul ţării noastre războiul rece s-a concretizat în bătălia dintre comuniştii, care întruchipau interesele Moscovei, şi forţele democratice în frunte cu Regele, care întruchipau interesele Occidentului. Chiar dacă deja adversari la încheierea războiului, foştii aliaţi – URSS şi puterile occidentale – s-au străduit, un timp, să joace comedia împăcării.
Divergenţele însă deveneau tot mai clare. Acelaşi lucru s-a petrecut şi în România. Deşi se ducea o luptă, în planul vieţii publice, comuniştii, pe de o parte, şi Regele, pe de alta, s-au străduit să lase impresia unui armistiţiu. Comuniştii vor declara în numeroase rânduri că, deşi republicani, ei nu pun în discuţie monarhia. La rândul lui, Regele Mihai, deşi guvernul Petru Groza îi fusese impus de către ruşi, a căutat să aibă, un timp, relaţii normale cu acesta.
Greva regală din vara lui 1945 a dat însă pe faţă prăpastia dintre cele două forţe. Deşi, prin acordul miniştrilor de Externe din decembrie 1945, s-a ajuns la o soluţionare a crizei politice din România – soluţionare vizând intrarea în guvernul Groza a unor reprezentanţi ai opoziţiei –, adversitatea dintre Rege şi comunişti nu putea fi pusă la îndoială. Comuniştii nu-şi făceau nici o iluzie asupra poziţiei Regelui Mihai. Atât ruşilor, cât şi lor, le era limpede că Regele reprezintă, pe plan intern, interesele partidelor istorice, şi, pe plan extern, interesele puterilor occidentale. De aceea, în clipa în care războiul rece devenise o realitate dramatică, comuniştii din România au trecut la înlăturarea a ceea ce ei considerau ultima redută:monarhia constituţională.
După lovitura de stat de la 23 august 1944, Regele preia stindardul anticomunist purtat de Antonescu de-a lungul guvernării sale. În bătălia sa împotriva comunismului, Regele ar fi pierdut enorm dacă ar fi arătat cea mai mică simpatie faţă de omul pe care nu numai ruşii, dar şi occidentalii îl considerau criminal de război. De altfel, înaintând Regelui cererea de graţiere, comuniştii i-au întins o veritabilă capcană. Dacă ar fi semnat-o, mai mult ca sigur monarhia ar fi luat sfârşit în România în vara lui 1946, şi nu pe 30 decemrie 1947.
Regele a amânat pe cât posibil, mai mult decât s-a întâmplat în ţările din jur, preluarea definitivă a puterii de către comunişti. Refuzând cererea de graţiere, Monarhul s-a situat de aceeaşi parte a baricadei cu Antonescu, asumându-şi riscul de a fi etichetat, mai târziu, drept călău. Aceasta e esenţa tragică a relaţiei dintre Antonescu şi Regele Mihai în perioada imediat postbelică.“
Mai citeste:
A fost Ion Antonescu un erou? I
A fost Ion Antonescu un erou? II
A fost Ion Antonescu un erou? III
A fost Ion Antonescu un erou? IV
A fost Ion Antonescu un erou? V
A fost Ion Antonescu un erou? VI
