A fost Alexandru Ioan Cuza un dictator? (II)
Liviu Brătescu:"Cuza s-a manifestat autoritar, însă nu tiranic“
Privind evoluţia domniei lui Cuza în ansamblul ei, apare o întrebare legitimă cu privire la cauzele dispariţiei treptate a entuziasmului existent, la începutul domniei, atât la nivelul populaţiei, dar şi a unei bune părţi a clasei politice, faţă de cel ales la 5 şi 24 ianuarie 1859 ca domnitor. Pentru liberali, semne de îndoială în privinţa modului în care intenţiona noul şef al statului să conducă, aveau să apară chiar din toamna lui 1859. După dovezile de susţinere publică pe care le arătaseră, radicalii din jurul lui I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti nu se aşteptau ca rostirea unor critici la adresa ministrului de interne şi a primului ministru N. Kretzulescu să fie urmate de suspendarea unor ziare precum „Românul” şi „Nichipercea”. Acceptarea de către Cuza a restrângerii libertăţii presei şi dizolvarea Adunării legiuitoare erau urmate în toamna aceluiaşi an 1859, de intervenţia în forţă a poliţiei şi arestarea participanţilor la un miting al opoziţiei. În ciuda unor asemenea acţiuni politice cel puţin derutante pentru cineva care ar intenţiona să depisteze natura regimului politic pe care Cuza îl dorea în Principatele Române la începutul mandatului său, grupările politice reformiste din jurul lui I.C. Brătianu, Nicolae Golescu ş.a. încearcă să-i ofere pe mai departe întregul lor sprijin, însă mai târziu au devenit cei mai înverşunaţi adversari. Ce nu a înţeles clasa politică de la acea vreme a fost rolul pe care instituţia domnească o avea: acela de a menţine echilibrul între partidele politice. Cuza a fost acuzat pe rând şi de dezinteres şi de prea multă implicare.(Liviu Brătescu, Institutul A.D. Xenopol, Iaşi)
Raluca Tomi: "De la extaz la amărăciune în doar şapte ani”
„Ţara te salută, prinţe, / Cu plăcere şi iubire, /Şi-ţi încrede viitoru-i/Zâmbitor de fericire”, erau versurile închinate de către Grigore Alexandrescu la intrarea lui Cuza în Bucureşti. Exprimau însufleţirea contemporanilor faţă de cel care fusese ales primul conducător al statului român. Peste numai şapte ani, poetul scria plin de amărăciune despre acelaşi domnitor, comparându-l cu un tiran plin de vicii, anunţând că „în sfârşit, a sosit ziua mult aşteptată”, momentul abdicării din 1866. Domnia lui Cuza a stat de la început sub semnul provizoratului. Chiar înainte de a fi ales domn al Moldovei, Cuza împreună cu alţi reprezentanţi ai „partidei naţionale” au cerut Adunării elective să nu uite că dorinţa cea mai vie a românilor era „unirea cu un principe străin”. De altfel, el s-a considerat întotdeauna un păstrător al „unui depozit sacru”, pe care era gata să-l cedeze atunci când ţara i-o va cere. Tot ce a realizat a fost o opţiune pe care şi-a asumat-o, conştient de provizoratul domniei sale şi de apropiatul său sfârşit ca om de stat. Refuzul său constant de a reveni în ţară pentru a nu crea complicaţii într-un context politic agitat, ce punea sub semnul întrebării destinul monarhiei străine în ţară, este o dovadă a intenţiilor sale. (Raluca Tomi, Institutul Nicolae Iorga, Bucureşti)
Alin Ciupală:„Dictatura presupune o dimensiune sângeroasă“
Termenul dictator presupune o dimensiune sângeroasă pe care regimul politic instaurat după Unirea Principatelor Române din 1859 nu l-a avut, nici chiar după lovitura de stat pe care Alexandru Ioan Cuza a dat-o la 2 mai 1864.Pe de altă parte, Alexandru Ioan Cuza a fost ales cu mare entuziasm în ianuarie 1859 pentru a patrona modernizarea societăţii româneşti pe baza principiilor liberalismului. În ciuda reformelor introduse, necesare şi importante, prin lovitura de stat care suprima libertăţile, Constituţia, alegerile libere şi introducea cenzura presei, domnitorul s-a situat într-o dilemă (atât înceea ce privişte viaţa politică de atunci, dar şi una istoriografică) care a avut ca rezultat o criză profundă a societăţii româneşti.Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a încercat o modernizare în absenţa liberalismului. Altfel spus, a fost un domnitor absolut şi luminat într-o epoca, în care absolutismul luminat era depăşit ca soluţie politică şi instituţională. (Alin Ciupală, Facultatea de Istorie, Bucureşti)
