⬆

Artemisia Gentileschi, povestea primei artiste accceptate vreodată într-o academie de artă

Artemisia Gentileschi este, în zilele noastre, o artistă puțin cunoscută, însă rolul pe care l-a jucat în Istoria Artei a fost unul major... Aceasta a fost o pictoriță italiană din secolul al-XVII-lea, faimoasă pentru lucrările ei pe teme istorice și religioase pline de realism, dramatism și expresivitate, ea devenind, totodată, prima femeie artist ce a fost acceptată într-o academie de artă, fiind vorba de... Accademia del Disegno, adică Academia de Arte Frumoase din Florența, iar în cadrul acestui articol vom vedea cum aceasta a străbătut toate treptele necesare devenirii unui artist adevărăt, ajungând de la o simplă pictoriță la o artistă faimoasă, acceptată în prestigioasa instituție artistică menționată mai sus. Aceasta s-a născut în 1593 și a murit în 1654.

I.Începutul vieții unei mari artiste - Copilăria și tinerețea Artemisiei Gentileschi

Artemisia Lomi Gentileschi se naște la Roma, la 8 iulie 1593, cu toate că certificatul ei de naștere din Archivo di Stato (Arhiva Statelor Papale), indică faptul că era născută în 1590, fiind fiica pictorului toscan Orazio Gentileschi și a Prudenziei di Ottaviano Montoni.[1] După sosirea lui Orazio la Roma, stilul său pictural atinge apogeul expresivității, inspirându-se din inovațiile lui Caravaggio, de la care provine și obiceiul lui Orazio Gentileschi de a picta modele reale, fără a le idealiza, transfigurându-le, în schimb, în figuri puternice și realiste ale tragediei (așa cum avea să facă și fiica sa, Artemisia, stilul de a picta al tatălui său, fiind, cel mai probabil... influența ce va modela cariera Artemisiei).

Botezată la 2 zile după nașterea ei, în Biserica San Lorenzo din Lucina, Artemisia a fost crescută, de tatăl ei, pentru tot restul vieții sale, în urma morții mamei ei în 1605.[2] În același timp, tot în această perioadă (de după moartea mamei ei), Artemisia începe, cel mai probabil, să se apropie de domeniul picturiil, întrucât introdusă fiind de tatăl ei în acest domeniu, în atelierul lui, ea arată mai mult entuziasm și talent în acest domeniu decât frații ei, care lucrau alături de ea, acolo aceasta învățând cum să amestece culorile și cum să picteze. În 1612, pe când avea în jur de 19 ani, Artemisia Gentileschi ajunge să fie cunoscută pentru abilitățile ei artistice extraordinare, tatăl ei lăudându-se cu abilitățile acesteia.[3] Deși picta deja de doar 3 ani, Gentileschi era inegalabilă.

În timpul acestei perioade de început a carierei ei artistice, ea se inspiră din stilul artistic al tatălui ei, care în schimb, era influențat în mod masiv, de cel al operei lui Caravaggio. Abordarea Artemisiei față de acest subiect era, totuși, diferită de cea a tatălui său, având o abordare mult mai naturalistă, comparativ cu operele idealizate ale tatălui ei.

Prima și cea mai veche lucrare care i-a supraviețuit acesteia, terminată la vârsta de 17 ani a fost ,,Suzana și bătrânii” (Susanna i vecchioni, realizată în 1610), ea fiind expusă acum în Colecția Schönbornn din Pommersfalden. Pictura descrie povestea biblică a Suzanei, o tânără evreică, care virgină fiind, doi bărbați bătrâni voiau să profite de tinerețea ei și să întrețină relații sexuale cu acesta. Pictura arată, de altfel, felul în care Gentileschi asimilează realismul și efectele artistice folosite de Caravaggio, fără a fi, totuși, indiferentă clasicismului lui Annibale Carraci și a a stilului baroc al Școlii de la Bologna.[4]

Suzana și bătrânii, lucrare realizată de Artemisia Gentileschi în 1610, aflată în Colecția Schӧnbornn din Pommersfelden (Sursa:https://en.wikipedia.org/wiki/Artemisia_Gentileschi#)

II. Violul lui Agostino Tassi și impactul acestui episod asupra vieții Artemisiei Gentileschi

În 1611, Orazio (tatăl Artemisiei Gentileschi) lucra alături de un pictor coleg, Agostino Tassi pentru a decora bolțile de la Casino delle Muse din interiorul Palazzo Pallavicini-Rospigliosi din Roma. În jurul acestei perioade, Orazio îi închiriază apartamentul de sus al casei lor unei femei ce urma să aibă grijă de fiica lui Artemisia, Donna Tuzia.[5] Orazio o angajează pe Tuzia, aceasta urmând să acționeze ca o ,,chaperone” sau ,,gardian” pentru fiica lui, Gentileschi fiind o femeie tănără, fără ghidarea unei mame. În această perioadă, Tuzia îi permite lui Tassi și unui prieten al acestuia, Cosimo Quorli, un oficial papal, să o viziteze pe Artemisia în casa acestuia cu multiple ocazii. Mai târziu, Tuzia avea să mărturisească că Tassi, deși îi era inițial doar ,,devotat” (adică un prieten loial și nimic mai mult), acesta ajunge să fie obsedat de ea.

Într-o zi din luna mai, Tassi vizitează casa Familiei Gentileschi și când rămâne singură, o violează pe Artemisia. Quorli, care la rândul său, încercase, cel mai probabil, să o violeze și el pe aceasta, este, de asemenea, implicat în acest act de hărțuire sexuală, fiind mai târziu acuzat că a acționat în calitate de complice. Artemisia mărturisește mai târziu că ea a încercat să riposteze împotriva lui Tassi, zgâriindu-i fața și încercând să-l atace cu un cuțit și a strigat la Tuzia pentru ajutor, ajutor la care nu i s-a răspuns.[6] Istoricul de artă Jeanne Morgan Zarucchi compară, de altfel, trădarea Tuziei și rolul ei în înlesnirea producerii acestui viol cu cel al unei procuratoare care este complice la exploatarea sexuală a unei prostituate.

În urma acestui episod de hărțuire, Tassi cere dreptul de a avea relații sexuale în continuare cu Artemisia, promițând că ei se vor căsători cândva, restabilind astfel onoarea ei și asigurând viitorul acesteia.[7] Gentileschi acceptă acest aranjament, însă Tassi își reneagă mai târziu promisiunea de a se căsători cu ea. Mai mult decât atât, Artemisia nu știe acest lucru, însă... Tassi era deja căsătorit, însă înstrăinat de ceva vreme de soția sa. La 9 luni după episodul violului, când află că Tassi și fiica lui, Artemisia, nu urmau să se căsătorească, tatăl acesteia, Orazio, înaintează acuzațiile meritate împotriva lui Tassi. Așa cum se credea la acea vreme, problema majoră a procesului era faptul că Tassi violase onoarea familiei Artemisiei și nu faptul că acesta o violase pe Artemisia însăși, sau așa cum avea să spună profesorul de istorie Elizabeth S.Cohen:,,Legea a evaluat mai degrabă daunele aduse bunurilor economice și sociale mai degrabă decât suferința și trauma psihologică”.

În timpul celor șapte luni de proces care au urmat, se descoperă faptul că Tassi plănuia să-și omoare soția, s-a angajat într-o relație cu a lui cumnată (fapt ce constituia practic adulter) și plănuia să fure câteva dintre picturile lui Orazio.[8] În timpul procesului, Artemisia a fost torturată cu , , sibille”, șnururi înfășurate în jurul degetelor și legate strâns (similare cu șuruburile cu cap moletat, care distrugeau degetele mari condamnaților), cu scopul de a verifica mărturia acesteia (o practică comună la acea vreme).[9] Pe măsură ce șnururile s-au strâns, ea a fost înregistrată întorcându-se către Tassi și spunând: ,,Acesta este inelul pe care mi-l oferi, iar acestea sunt promisiunile tale.”[10]

La sfârșitul procesului, Tassi este condamnat să plece în exil din Roma, deși această pedeapsă nu a fost niciodată pusă în aplicare, iar el va ajunge să stea mai puțin de un an în închisoare.

II. Perioada florentină a Artemisiei Gentileschi (1612-1620)

La o lună după proces, Orazio aranjează căsătoria Artemisiei cu Pierantonio Stiattesi, un artist modest, nu prea cunoscut din Florența. La scurt timp după acest moment, cuplul se mută la Florența Cei 6 ani pe care ea îi va petrece la Florența vor fi decisivi, atât pentru viața ei personală, cât și cea profesională. Ea devine un pictor de curte de succes, bucurându-se de patronajul Casei de Medici și jucând un rol semnificativ în cultura curții regale a orașului.

Cariera lui Gentileschi ca artistă era una de succes la Florența. Tot în acest moment, ea are parte de cea mai mare realizare din viața ei artistică și anume…este acceptată în prestigioasa Accademia del Arte del Disegno (Academia de Arte din Florența).[11] Ea menține relații bune cu cei mai respectați artiști ai vremii ei, precum Cristofano Allori și era capabilă să obțină favorurile, precum și protecția unor persoane influente, începând cu Cosimo al-II-lea de Medici, Marele Duce al Toscanei și în special cu Marea Ducesă, Christina de Lorena. Relația de prietenie pe care o are cu omul de știință Galileo Galilei, evidentă dintr-o scrisoare pe care el i-a trimis-o în 1635, pare a se fi cimentat din anii petrecuți de aceasta la Florența și într-adevăr, pare să fi inspirat decizia Artemisiei de a include o busolă în lucrarea , , O alegorie a înclinației”, precum și descrierea acesteia.[12] În același timp, implicarea ei în cultura curții de la Florența nu-i va asigura acces doar la patroni influenți, dar îi va lărgi educația și extinde orizonturile artistice, expunând-o la diverse arte. Cu acea ocazie, ea învață să scrie și să citească și se familiarizează cu spectacolele muzicale și teatrale. Asemenea spectacole artistice o ajută pe Artemisia în abordarea ei artistică de a descrie vestimentația luxoasă din picturile ei, după cum susține și istoricul de artă englez Elizabeth Cropper:, , Artemisia a înțeles că reprezentarea figurilor biblice ori mitologice în haine contemporane... era o trăsătură esențială a spectacolului din viața curții.”[13]

În 1615, ea are parte de atenția lui Michelangelo Buonarroti cel Tânăr (un strănepot al marelui artist Michelangelo). Ocupat cu construirea Casei Buonarotti pentru a-și celebra ruda sa notorie, el o roagă pe Gentileschi, împreună cu alți artiști florentini (precum Agostino Ciampelli, Sigismondo Coccapani, Giovan Battista Guidoni și Zanobi Rossi) să contribuie la o pictură pentru tavanul acelei case.[14] Ea e la acel moment, în ultimele luni de sarcină. Fiecare artist este, la acel moment, însărcinat să prezinte o alegorie a unei virtuți asociată cu Michelangelo, iar lui Gentileschi îi este însărcinată realizarea Alegoriei Înclinației. Cu această ocazie, ea fiind plătită de trei ori mai bine decât orice alt artist participant la realizarea acestei serii.[15] Gentileschi pictează lucrarea comandată ei sub forma unei femei tinere goale ținând un compas, pictura aflându-se acum pe tavanul Galeriei Ufizzi din Florența de la etajul al doilea. Se crede că subiectul poartă o oarecare asemănare cu Gentileschi și într-adevăr, în câteva dintre picturile ei, eroinele energice ale acesteia par a fi autoportrete.[16]

Alte lucrări semnificative din această perioadă includ La Conversione della Maddalena (Convertirea Magdalenei), Autoportret sub forma unei cântărețe la mandolină (din colecția Muzeului de Artă Wadsworth Atheneum) și Giudita con la sua ancella (Judita cu slujnica ei), acum în Palazzo Piti. Prima versiune a lucrării ei ,, Judita tăindu-i capul lui Holofern” (realizată între 1612-1613), mai mică în dimensiuni, se află acum la Museo di Capodimonte din Napoli (unde ea a stat câteva săptămâni în acea perioadă), iar o a doua versiune se află la Muzeul Uffizi din Florența. În fapt, ea a fost fascinată de acest subiect și tocmai de aceea, ea a realizat nu mai puțin de 6 variante ale lucrării menționate mai sus care mai există și astăzi. Această lucrare prezintă povestea Juditei, o văduvă evreică care, drept răzbunare pentru pierderea soțului ei, îi taie capul generalului Holofern. Prin această operă, ea dorește să-i răspundă operei lui Caravaggio, creând picturi ce mustesc de corporalitate. Astfel, pornind de la un subiect pictat de acesta în 1599, ,,Iudita tăindu-i capul lui Holofern”, ea îl reinterpretează conferind mai multă credibilitate văduvei evreice Iudita, în timp ce îi taie gâtul generalului asirian beat Holofern, un bărbat pe cale să-i distrugă orașul natal, Betulia.[17] În prima versiune a lui Gentileschi (1612-1613), Holofern stă întins pe pat, cu capul spre privitor, Iudita și servitoarea ei, Abra, fiind celelalte personaje din cortul întunecat.[18] Știind că o femeie precum Iudita nu ar putea egala forța unui soldat, Gentileschi o pictează pe slujnică ținându-l, în timp ce Iudita îi trece sabia prin gât. Iudita îl apucă de păr cu mâna stângă și răsucește tăișul sabiei, ținând un genunchi pe pat pentru a se echilibra. În pictura ei, Gentileschi transformă energia pe care Caravaggio a conferit-o muribundului Holofern celor două femei care l-au ucis.[19]

În decurs de un an, Gentileschi în vârstă de 20 de ani, pictase din nou scena, de data aceasta pentru Cosimo al-II-lea de Medici. În cea de a doua versiune, ea conferă mai multă forță Iuditei, care acum își răsucește întregul corp în spatele sabiei lungi.[20] Sângele pătează cearșafurile și țâșnește din gâtul bărbatului, împroșcându-i brațele, rochia și sânii. Gentileschi nu se abține să înfățișeze corpul unei femei în plină acțiune. Fruntea Iuditei este încruntată de atâta încordare, în timp ce mânuiește sabia, corsetul răsucit aplatinzându-i sânii. Ne-o putem imagina pe Gentileschi petrecând mult timp în fața oglinzii, studiindu-se pe sine în această ipostază pentru a face scena cât mai realistă.

Judita decapitându-l pe Holofern, lucrare realizată de Artemisia Gentileschi între 1614-1620 (Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Artemisia_Gentileschi)

În ceea ce privește viața ei personală, în timpul șederii ei la Florența, Gentileschi și Pierantonio Stiattesi vor avea 5 copii, însă 3 dintre aceștia (Giovanni Batista, Agnola și Lisabella) nu vor supraviețui mai mult de un an. Cel de al doilea fiu al lor, Cristofano, moare la vârsta de 5 ani, după ce Gentileschi se întorsese la Roma. Doar Prudentia supraviețuise maturității. Prudentia era, de asemenea cunoscută sub numele de Palmira, fapt care îi dusese pe unii erudiți la concluzia eronată că Gentileschi a avut și un al-6-lea copil. Prudentia a fost numită după mama lui Gentileschi. Este cunoscut faptul că fiica lui Gentileschi era o pictoriță și era antrenată de mama ei, însă nu se știe nimic despre lucrările ei. Tot în această perioadă, ea are o aventură amoroasă de scurtă durată cu Francesco Maria Maringhi, un nobil florentin.

IV.Întoarcerea la Roma și perioada petrecută la Veneția (1627- 1630)

Artemisia sosește la Roma în același an în care tatăl ei pleacă la Genova, 1621.[21] Cu toate că nu există suficiente dovezi că Artemisia și-a urmat tatăl acolo unde el a plecat, afirmând că, în acest timp petrecut împreună, s-ar fi accentuat similitudinea stilurilor lor, ceea ce face adesea dificilă atribuirea unora dintre tablouri lui Orazio sau Artemisiei. Majoritatea dovezilor indică însă că, Artemisia a rămas la Roma, încercând să-și găsească o casă și să-și crească copilul.

Cu toate că maestrul care o influențase pe ea, adică nimeni altul decât... Michelangelo Merisi da Caravaggio, murise de peste un deceniu, stilul acestuia e încă extrem de influent și convertește mulți pictori (așa numiții caravaggiști), cum ar fi tatăl Artemisiei, Orazio, artistul Carlo Saraceni (care a revenit la Veneția în 1620), Bartolomeo Manfredi și Simone Vouet. Gentileschi și Vouet au o relație profesională, una care o va ajuta pe aceasta să-și dezvolte mult stilul artistic.

Totodată, se pare că Artemisia a fost asociată și cu Accademia dei Desiosi (Academia Doritorilor), legătura ei cu această instituție artistică fiind celebrată printr-o portret ce are în interior inscripția , , Pincturare MIRACULUM invidendum facilius quam imitandum” (Să pictezi un MIRACOL e mai ușor de invidiat decât de imitat).[22] În cursul aceleiași perioade, se împrietenește cu Cassiano Dal Pozzo, umanist, colecționar și iubitor al artelor. Artistul francez Pierre Dumonstier al-II-lea a făcut un desen în roșu și negru al mâinii drepte a Artemisiei în 1625.[23]

În ciuda reputației artistice bune, personalității ei puternice și numeroaselor relații profesionale pe care le are, Roma nu s-a dovedit atât de profitabilă pe cât a sperat Artemisia. Stilul ei sfidător și puternic se relaxează. Ea pictează tablouri mai puțin intense, spre exemplu, a doua versiune a lucrării ei, ,,Suzanna și bătrânii” (1622), aprecierea artei ei reducându-se la portrete și abilitatea de a picta eroine biblice. Lipsa datelor biografice îngreunează aflarea mai multor detalii despre viața Artemisiei în perioada petrecută la Roma. Singurul lucru cert din această perioadă este că între 1626, cel târziu 1627 și 1630, aceasta se mută la Veneția în căutarea unor comisioane mai bogate, a unor comenzi care să-i aducă câștiguri financiare mai mari, dovezi care să susțină acest fapt apărând în diverse versuri și scrisori care aduc laude Artemisiei și operelor realizate de aceasta în perioada petrecută acolo.[24]

Cu toate că este dificil de a estima datele la care au fost realizate picturile ei din perioada petrecută la Roma, anilor petrecuți aici le pot fi atribuiți câteva picture de-ale ei, precum:, , Ritrato di gonfaloniere” (Portretul gonfalonierului), aflat astăzi la Bologna (un exemplu rar al capacității sale de pictoriță portretistă) și Giuditta con la sua ancella (, , Judita și servitoarea ei”), operă expusă astăzi la Institutul de Artă din Detroit. Tabloul din Detroit este remarcabil mai ales pentru măiestria în clarobscur și tenebrism (folosirea contrastelor puternice între lumină și întuneric), tehnici pentru care au fost renumiți Gerrit Van Honthorst, Trophime Bigot și mulți alți pictori aflați la Roma la acea perioadă. Picturile ei, Venere dormiente (,,Venus adormită”), astăzi aflată la Muzeul de Arte Frumoase Virginia din Richmond și Ester ed Assuero (Esthera în fața lui Ahasveros), aflat la Muzeul de Artă Metropolitan din Manhattan sunt mărturii ale asimilării lecțiilor de colorism venețian din opera sa.

V.Perioada petrecută la Londra, întoarcerea la Napoli și sfârșitul vieții Artemisiei Gentileschi

În 1638, Artemisia Gentileschi se mută la Londra, unde îl vizitează pe tatăl ei, ce devenise între timp pictor al Curții Regale Britanice pentru regele Carol I și regina Henrietta Maria.[25] Cei doi artiști (tatăl și fiica) se prea poate să fi colaborat la picturile de pe tavanul ale Sălii Mari din Casa Reginei de la Greenwich. După moartea lui Orazio Gentileschi în 1639, Artemisia Gentileschi stă la Londra pentru câțiva ani în plus. Potrivit istoricului de artă din secolulul al-XVII-lea și biografului Filippo Baldinucci (care a alăturat viața acesteia de cea a tatălui ei), ea pictează mai multe portrete și îl întrece rapid în faimă pe tatăl ei. Mai târziu, probabil în 1640 sau 1641, ea se mută înapoi la Napoli și pictează câteva versiuni ale poveștii din Vechiul Testament a lui David și Batshebei.[26] Deși se cunosc puține despre ultimii ani din viața Artemisiei Gentileschi, mulțumită unui document din secolul XX și datat cu anul 1654, specialiștii în domeniu consideră că ea a murit cu câțiva ani mai târziu decât se înregistrase.

În cele din urmă, aceasta moare, cel mai probabil în 1656, când Epidemia de Ciumă de la Napoli (orașul în care se mutase) decimează jumătate din populația acestuia.[27]Prin realismul, creativitatea și dramatismul creațiilor ei, Gentileschi rămâne una dintre artistele de referință ale Artei Baroce și mai mult decât atât, analizând viața și opera ei dintr-o perspectivă feministă, putem spune în mod cert că ea este o deschizătoare de drumuri în Istoria Artei Universale, fiind prima femeie acceptată vreodată într-o prestigioasă instituție artistică (Accademia Del Disegno), cariera ei marcând următoarele trei secole de Istoria Artei, în care femeile vor fi din ce în ce mai prezente în cele mai prestigioase instituții de artă din Europa. Totodată, viața și cariera acesteia vor inspira numeroase cărți și filme, precum romanul Romola al romancierei britanice George Eliot, ce prezintă episoade din perioada vieții artistei la Florența, romanul Artemisia al scriitoarei italiene Anna Banti sau filmul , , Artemisia” din 1997, al regizoarei Agnes Merlet ce prezintă intrarea Artemisiei în lumea artei, relația sa cu Tassi și procesul, multitudinea produselor culturale realizate pe marginea vieții ei arătând importanța mare pe care Artemisia Gentileschi a avut-o în Istoria Artei Universale.

Bibliografie

I.Surse secundare (cărți și articole)

1.Mullins, Charlotte, Mică istorie a Artei, Editura Litera, București, 2023

II.Surse web

1. https://en.wikipedia.org/wiki/Artemisia_Gentileschi

2. https://www.britannica.com/biography/Artemisia-Gentileschi#ref467748

[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Artemisia_Gentileschi

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Ibidem