23 decembrie 1989, măcelul de la Otopeni | INTERVIU cu urmașa unui erou-martir

În noaptea dintre 22 spre 23 decembrie, generalul Iosif Rus (foto dreapta), comandantul Aviaţiei Militare Române, primeşte un „pont“ că aeroportul din Otopeni ar urma să fie atacat de „terorişti“. Deşi era unul dintre punctele strategice bine păzite, Rus ia decizia de a-i telefona generalului Grigorie Ghiţă, comandatul trupelor de Securitate, pentru a cere întărirea apărării. Cum în cazarma Comandamentului Trupelor de Securitate de la Băneasa era un detaşament de 220 de oameni de la UM 0865 Câmpina, venit chiar din ziua de 21 decembrie, generalul Ghiţă i-a hotărârea ca 82 dintre ei să îşi ia echipamentul şi să apere ţara de „terorişti“.

Au primit armele la ora 5 dimineaţa şi s-au urcat în cele trei camioane cu numere de Bucureşti. Cu câteva ore înainte, crainicul Televiziunii Române Teodor Brateş anunţa alarmant: „Se îndreaptă trei camioane de terorişti spre Otopeni“. Cine îi dădea informaţiile şi comunicatele nu se ştie cu exactitate; Brateş a precizat, totuşi, în 1994, că până a ajunge la el se făcea o triere de către un grup de militari, printre care se numărau contraamiralul Emil „Cico“ Dumitrescu şi generalul Nicolae Militaru.

În drumul către aeroport, camioanele au fost oprite la trei filtre, de unde au obţinut aprobarea de a trece mai departe, informaţia fiind de fiecare dată comunicată prin staţie. Când au intrat pe soşeaua care duce către aeroportul civil, au mai fost opriţi o dată, de unde locotenentul-major Constantin Ionescu s-a urcat pentru a ghida convoiul la destinaţie. După câteva sute de metri, asupra camioanelor s-a declanşat o rafală de mitralieră, din trei părţi: de pe escada aeroportului, de pe clădirea Departamentului Aviaţiei Civile şi din faţa aerogării. 22 de militari au murit pe loc, iar şase au fost grav răniţi. În timpul acestei ambuscade apare un autobuz plin cu oameni – era 7 dimineaţa, iar angajaţii aeroportului trebuiau să vină la lucru. Opt dintre ei au murit.

După ce autobuzul a reuşit să fie scos de către şofer din câmpul de luptă, militarii rămaşi au primit ordin să se apropie de clădire, cu mâinile sus. Convinşi că protocolul universal valabil nu va fi încălcat, militarii fac întocmai. Ofiţerii de la Câmpina sunt împuşcaţi ca la plutonul de execuţie, 18 dintre ei murind pe loc. Cei 22 de răniţi care mai rămăseseră în viaţă, după ce au fost bătuţi şi batjocoriţi, au fost integraţi în detaşamentul de apărare al aeroportului. „Am rămas în aeroport până pe 30 decembrie, nemâncaţi, ca vai de noi. La un moment dat ne-au trimis pe pistă, să păzim «Boeing-ul» lui Ceauşescu. Tocmai pe noi, pe care ne luaseră drept terorişti şi spuneau că vrem să-l ajutăm pe dictator să fugă din ţară”, poveşte într-un interviu de acum 10 ani Paul Buştiuc, unul dintre supravieţuitori.

Lorena Iordache, urmaşă de erou-martir: „Nici până astăzi nu am primit un raport privind rezultatul autopsiei“

În amintirea tragicului eveniment de la Otopeni, în Câmpina nu există decât un monument amplasat inestetic la margine de trotuar, în faţa fostei unităţi militare. Oameni mai mult sau mai puţin implicaţi în evenimentele din 1989, din Câmpina nu vrea nimeni să vorbească. Cel puţin, aşa ne-a comunicat, chiar în ziua unui interviu deja stabilit, preşedintele Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere, col. (rtr) Dulă Marian. Am reuşit, însă, să discutăm cu urmaşa unui erou-martir. Lorena Iordache avea 19 ani când tatăl ei, Petre Oncioiu, a fost chemat la Bucureşti să apere aeroportul. Şi-a răscolit trecutul şi a povestit ce înseamnă să fii urmaş de erou-martir într-o societate condusă de birocraţie. Acum, femeia aşteaptă ca alinarea sufletească să vină de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Tatăl dumneavoastră a fost ofiţer în cadrul UM 0865?

Lorena Iordache: Nu.Tata a fost angajat civil la unitatea din Câmpina şi a fost luat ca şofer în primul camion care mergea spre Otopeni. Plecase din seara zilei de 16 decembrie de acasă, atunci se dăduse alarma. Asta era sâmbăta. A mai venit acasă lunea, şi-a luat nişte schimburi, a plecat în grabă şi de atunci nu l-am mai văzut. A murit pe 23, dimineaţa.

Deci a fost printre primii care au murit.

Da. Noi am aflat de la soţia unui supravieţuitor, seara, că tata e mort. Nimeni nu ne spunea nimic. După nenumărate drumuri la unitate, ni s-a confirmat decesul abia pe 27. Ni l-au adus acasă tocmai pe 29, iar pe 30 l-am înmormântat cu onoruri militare, cu tot fastul care lui nu îi plăcea.

Trupul unde a stat în tot acest timp?

Am înţeles că a fost găsit în camera unui lift; au fost multe cadavre duse în camera liftului.

Şi când a venit acasă să se schimbe ce v-a spus despre atmosfera de la Bucureşti?

A zis că e bine şi că nu ştie când se întoarce. Nu ne-a spus prea multe. A mâncat, s-a jucat cu căţelul şi a plecat în grabă.

Cei de la UM nu v-au dat nicio explicaţie?

Nu. Doar că a fost o eroare şi atât. La televizor se anunţa că sunt trei camioane cu terorişti care atacă aeroportul, dar nu ne imaginam că tata e unul dintre „terorişti“.

Este adevărată informaţia celor trei filtre la care a oprit convoiul? Şi ghidajul locotenentului Ionescu?

Da. În al treilea filtru noi am înţeles că s-ar fi urcat persoana de contact a aeroportului. Au fost nişte zvonuri că persoana de legătură nu a cunoscut foarte bine traseul şi de fapt nu trebuia să meargă pe acolo, trebuia să meargă pe la Primiri Marfă. Eu cred că au vrut numai să acopere vinovaţii.

După ’90 ce s-a întâmplat cu cazul?

S-a deschis „procesul Otopeni“ care a durat foarte mult – hotărârea a fost primită de mama în 2002. În 1997, tata a fost dezhumat pentru a se concluziona dacă s-a tras de la distanţă sau de aproape. Nici până astăzi noi n-am primit un raport privind rezultatul autopsiei.

Care a fost hotărârea instanţei?

S-a concluzionat că sunt vinovate trei cadre militare: Drăghin Dumitru, Ghiţă Grigore şi Zorilă Ionel. Cea mai mare pedeapsă a fost de opt ani – Zorilă a primit-o. Ghiţă Grigore şi Drăghin au luat şase ani. Nu ştiu dacă cei care au fost condamnaţi au fost într-adevăr vinovaţi, dar eu n-am dovezi ca să acuz pe altcineva. Din acest motiv m-am şi constituit parte civilă în procesul care este acum la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu preşedintele Iliescu.

Da, dosarul în care procurorii îl acuză de dezastrul de la Otopeni pe Iosif Rus.

Da, cel în care sunt acuzaţi de crime împotriva umanităţii. În vara anului trecut am fost chemată la poliţie să declar dacă-l acuz pe domnul Iliescu. Nu contează ce e în sufletul meu, dar nu pot acuza pe cineva dacă nu am dovezi. Vreau doar să văd cum decurg lucrurile, fără vreun beneficiu. Nici măcar pe Iosif Rus nu-l pot acuza de ceva. 

Citește materialul integral pe adevărul.ro