1950. Senzațional! Un spion american sub acoperire de jurnalist se autodenunță în Scînteia!

Scînteia din 9 iulie 1950 publică pe pagina 3 scrisoarea corespondentului american Frank Stevens, intitulată „Simt că este de datoria mea să spun poporului american adevărul despre România”.

Anunțată de pe pagina întîia, dreapta sus, la cunoscuta rubrică În numărul de azi, Scrisoarea marchează un moment mediatic senzațional:

Un spion sub acoperire de jurnalist se autodetonează în public!

Documentul debutează prin exprimarea nemulțumirii unui ziarist american trimis în România în calitate de corespondent față de refuzul ziarelor din America de a-i publica relatări obiective, cinstite din România:

„Simt că este de datoria mea să spun poporului american adevărul despre România și în același timp, să arăt revolta mea împotriva acelora care calomniază într-un mod nerușinat realizările poporului român și alianța sa frățească cu Uniunea Sovietică.

În calitate de ziarist, am trimis de curînd articole presei americane în legătură cu viața din România și deși articolele au fost scrise obiectiv și sincer, totuși mi-au fost înapoiate sub pretext că nu convin pentru a fi publicate.

Atunci mă întreb, ce trebuie să scriu, fapte sau fantezii? Fără îndoială, că dacă aș fi scris că planul Marshall sau pactul Atlanticului de Nord sînt populare, s-ar fi găsit de cuviință că aceasta «convine» pentru a fi publicată.

Dar din moment ce scriu, eu trebuie să redau faptele așa cum sînt”.

Nu știu dacă Scrisoarea e producția exclusivă a lui Frank Stevens sau dacă l-au ajutat și alții s-o redacteze. Sigur e că, din punct de vedere gazetăresc, ea mărturisește știința punerii în pagină a unui caz. După primele rînduri, de prezentare, ațîțarea cititorului crește. El se întreabă deja cine-i tipul. Scrisoarea se grăbește să-i răspundă:

„Am sosit în România în 1922, pentru a participa la înființarea institutului de educație fizică O.N.E.F. și mai tîrziu am devenit ziarist. Corespondent al mai multor ziare engleze și americane înaintea ultimului război, am fost ales președinte al Asociației Presei Străine, deținînd această calitate pînă în 1941, cînd am fost îndepărtat de către ziariștii fasciști.

Reîntors în patrie în 1942, am fost chemat în O.S.S. (Biroul Serviciilor Strategice).

Socoteam că voi avea posibilitatea, ca în cadrul noilor mele misiuni să pot aduce un aport real la lupta împotriva fascismului.

Dar tocmai noile mele sarcini, mi-au arătat că sunt în American oameni care nu gîndesc la o colaborare deplină cu popoarele sovietice.”

Chiar și pentru mine, cititor de azi al relatării, momentul e șocant. Nu un ziarist, ci un spion sub acoperire de ziarist, se autodenunță. Nu la Securitate, nu la Poliție, nu la Popă, ci la un ziar, printr-o scrisoare.

Cum a ajuns Scrisoarea la ziar?

A pus-o la poștă? A adus-o el personal?

Îmi imaginez secvența, demnă de Povestiri din Vintileasa. La redacția Scînteii la poartă se prezintă un bărbat care, întrebat pe cine caută, deschide gura și zice:

Sunt spion american, am venit să dau redacției o scrisoare prin care mă autodenunț în public.

Mai departe, agentul american istorisește despre activitatea sa după întoarcerea în America. A devenit membru al O.S.S., și în această calitate, a urmat diferite școli. Confesiunea sa e interesantă astfel și din punctul de vedere al unei Istorii a Serviciilor:

„Ajuns în U.S.A. în Iunie 1942, am fost solicitat de către diferite ministere, inclusiv Ministerul de Război, să devin consilier pentru problemele românești. În curînd am devenit membru al O.S.S.

În cadrul O.S.S. am urmat diferite școli de spionaj și anume la școala denumită «The FarmK de lîngă Washington, care era o școală superioară pentru instruirea în materie de spionaj; a doua școală la care am fost trimis a fost cea de lîngă Baltimore denumită «The Pennsylvania School», care era pentru începători în materie de spionaj, iar a treia școală era cunoscut sub numele de «Virginia School» și făcea pregătirea fizică a elevilor. Astfel am cunoscut pe șefii spionajului american, caracterul acestui spionaj și metodele lui de lucru”.

O.S.S. (Biroul de Servicii Strategice) a fost înființat în 1942 ca un înaintaș al CIA. Sub denumirea de Office of Strategic Services, serviciul a fost înființat prin Ordinul militar prezidențial al lui Roosevelt din 13 iunie 1942.

Așadar, Stevens se numără printre fondatorii OSS și prin asta printre strămoșii CIA.

Printre primele misiuni primite de Stevens se numără și recrutarea și dirijarea românilor din America:

„Printre primele misiuni avute în O.S.S. a fost aceea de a recruta pentru spionajul american diferiți români aflați în acel moment în america. Dintre aceștia îmi reamintesc pe Boncescu George, fost atașat comercial la Legația Română din Washington, pe Lahovary Mihail, fiul vitreg al lui C. Argetoianu, Rad Simion, fost funcționar la legația U.S.A. din București, Hagi-Gogu, un macedonean, importator, Mincu Emil, fost ofițer pe vasul «Mangalia», Vălimărescu Serb, fiul fostului ministru român din Argentina. Aceștia au lucrat pentru spionajul american și după 23 August 1944.”

Sunt descrise apoi misiunile de la Istanbul, Cairo, Belgrad. Esența relatărilor:

Demonstrarea adevărului că americanii au lucrat împotriva rușilor încă de pe vremea Alianței.

Nimic deosebit azi.

Era de presupus că așa s-a întîmplat. Și rușii – sunt sigur – procedau la fel cu americanii.

Stevens revine în România după 23 august 1944 ca agent OSS sub acoperirea de jurnalist. Scopul confesiunii sale neobișnuite rămîne cel de a confirma isteria din România despre activitatea spionajului imperialist:

„După 23 august 1944, activitatea de spionaj a Misiunii American a Legației și Biroului de Informații american a fost îndreptată împotriva noului regim pe care pas cu pas și la cucerit poporul român.

În această perioadă, misiunile anglo-americane au sprijinit partidele reacționare și anti-populare și au recrutat o serie de legionari și foști colaboraționiști pentru rețeaua de spionaj, pe care au creat-o în țară.

Procesele de spionaj care au avut loc în România au arătat în mod evident amestecul serviciilor de spionaj american și englez în treburile statului român.

Burton Berry, Frank Wisner, Van Schuyler, Bobby Bishop, MacDonald, Dumham, Lovell, Frank Shea, Sam Buta, Robinson au fost în fruntea activității de spionaj și au găsit în oamenii vechiului regim din România elemente gata să ofere material informativ.

Pînă la 1 Decembrie 1944, am fost folosit personal într-o serie de misiuni cu caracter informativ și mi-am putut da seama de obiectivele serviciului de spionaj american din România. Îmi dau seama că am fost de multe ori o unealtă a unor scopuri străine de interesele poporului meu și ale popoarelor în general, dar tocmai acest lucru îmi întărește astăzi convingerea că trebuie să fac tot ce îmi stă în putință pentru a ajuta luptei pentru o lume dreaptă și pentru pace.

Ultimii ani au arătat mai evident pregătirile pentru dezlănțuirea unui nou război mondial”.

Restul Scrisorii ține de propagandă și agitație. Merită reținut doar cererea de a rămîne în România:

„Închei aceste rînduri în speranța că voi putea să mă bucur mai departe de ospitalitatea Guvernului și poporului român și să-mi închin toată activitatea mea luptei pentru pace, pentru viitorul fericit al omenirii.

Vreau să rămîn în Republica Populară Română de unde pot lupta liber pentru această cauză”.

S-o recunoaștem:

Cazul Stevens e o mare lovitură dată de Securitate.

După cum era de așteptat, ea se cere exploatată.

Pe 10 iulie 1950, Scînteia publică amplul comentariu O nouă și puternică demascare a ațîțătorilor la război”.

Textul scoate în evidență valoarea dezvăluirilor făcute de americani pentru propaganda tipică Războiului Rece. Un accent deosebit se pune pe mărturia spionului în favoarea acuzațiilor că Tito e în cîrdășie cu americanii:

„Scrisoarea d-lui Stevens demască puternic unul din aspectele cîrdășiei trădătoare încheiate de clica lui Tito cu imperialiștii anglo-americani încă din timpul războiului.

În 1944, la Cairo, d. Stevens a aflat de la colonelul Masterson din serviciul de spionaj britanic, că în Iugoslavia, o parte din conducătorii mișcării de partizani au fost recrutați de serviciile de spionaj ale Statelor Unite și Angliei iar o altă parte au fost suprimați după metodele Inteligence Servuice-ului, dîndu-li-se misiuni din care aveau puține șanse să se mai întoarcă.

Mai tîrziu, în 1945, corespondentul șef al agenției Reuter la Belgrad, Harrison, a confirmat bănuielile pe care d. Stevens le avea, încă din 1944 de la Cairo, în privința lui Tito. Harrison i-a comunicat în mod confidențial lui Stevens că «Tito este omul nostru». Iată pentru ce d. Stevens nu a fost deloc surprins atunci cînd călăul Tito a fost demascat ca agent al serviciilor de spionaj din Statele Unite și Anglia.

Dezvăluirile d-lui Stevens întăresc așadar relatările martorilor care au trăit în apropierea lui Tito în timpul războiului și care-l descriu pe acest călău ca pe un trădător odios al mișcării de eliberare a poporului Iugoslav. Tito a trimis cu bună știință la moarte cele mai bune cadre ale mișcării de partizani din Iugoslavia și a încercat să pregătească terenul în vederea înfăptuirii faimosului plan Churchill de invadare a Balcanilor de către trupele anglo-americane, în vederea stăvilirii victorioasei înaintări a Armatei Sovietice. După cum se știe însă această înaintare a fost atît de fulgerătoare încît a dat peste cap planurile lui Hitler, Churchill și Tito la un loc!”

Pe 24 iulie 1950, Scînteia revine spectaculos cu materialul „Declarațiile făcute de ziaristul Frank Stevens presei române și străine”.

Prefața la stenograma Conferinței de presă ne oferă amănunte despre ce s-a întîmplat:

„Joi după amiază a avut loc la sediul Uniunii Sindicatelor din Industria Poligrafică, Presă și Instituțiile de Cultură, o conferință de presă în cadrul căreia ziaristul american Frank Stevens, corespondentul ziarelor «Christian Science Monitor» și «Religious News Service» a făcut declarații ziariștilor. Au luat parte numeroși reprezentanți ai ziarelor din Capitală și corespondenții presei străine.

După apariția scrisorii, pe care ziaristul american a trimis-o «Scînteii» și în care își exprimă hotărîrea de a lupta pentru pace împotriva politicii criminale a imperialismului american și englez, mai mulți ziariști români și străini și-au exprimat dorința de a pune o serie de întrebări d-lui Stevens.

În cadrul conferinței de presă, ziariștii români și străini au pus următoarele întrebări la care d. Stevens a răspuns după cum urmează”.

Întrebările sunt – evident – aranjate. Două dintre ele merită semnalate împreună cu răspunsurile.

Prima se referă la motivul refuzului din America de a i se publica unele materiale:

„ÎNTREBARE: De ce presa americană a refuzat să publice unele articole trimise de Dvs?

RĂSPUNS: Am fost mirat cînd unele articole mi-au fost refuzate. Într-unul din ele, descriind situația din România, criticam atitudinea pe care au avut-o diferiți reprezentanți ai Misiunii Americane aici în țară. Am fost anunțat că acest articol nu prezintă interes. În realitate, el ar fi prezentat un deosebit interes pentru publicul american, însă cei care trebuiau să-l publice, fugeau de adevăr. Prima Misiune Americană care a sosit după cel de-al doilea război mondial în România – și cele care i-au urmat – erau formate din elemente a căror atitudine a lăsat foarte mult de dorit. Rezultatul acțiunii lor a fost descoperirea și trimiterea în fața tribunalelor a unor cetățeni români care fuseseră înrolați de ei în serviciul american de spionaj. Am crezut că fac un bun serviciu țării mele atrăgînd atenția Departamentului de Stat să trimită în străinătate oameni care să nu se mai amestece în treburile interne ale altor țări, ci care să respecte legile țării unde sunt acreditați.

Am mai trimis un alt articol în legătură cu sărbătorirea Paștelui. Arătam că în România practica religioasă este absolut liberă și că Paștele s-a sărbătorit cu fastul obișnuit. Pe scurt: că în România libertatea religioasă este efectivă. Dar nici acest articol nu mi-a fost publicat.”

O altă întrebare e mai mult decît binevenită și ar fi fost pusă și azi:

„ÎNTREBARE: Radio Londra a transmis știrea că Departamentul de Stat a declarat – în urma scrisorii Dvs. către «Scînteia» – că nu ați fost niciodată corespondent de presă, ci un colaborator ocazional, care trimitea articole din proprie inițiativă. Ce ne puteți spune despre aceasta?

RĂSPUNS: Cînd am auzit declarațiile Departamentului de Stat am fost surprins și aproape nu-mi venea să cred. Sunt aici în sală multe persoane care mă cunosc ca pe un ziarist vechi. Am lucrat 10 ani la «Reuter», la «United Press», la «Consolidated Press of America», la «Daily Telegraph», «Time and Life», iar în prezent lucrez la o agenție și un ziar american. La Washington eram considerat drept un specialist în chestiunile românești. De cîte ori era vorba de o chestiune privitoare la România, eram chemat pentru consultare.

După ce Frank Stevens a arătat ziariștilor români și străini legitimațiile sale de corespondent și scrisorile de confirmare a misiunii sale, trimise de ziarele la care lucrează, el a continuat:

Am aici cartea de identitate eliberată în anul 1950 de unul din ziarele la care lucrez. Am de la «Christian Science Monitor» o scrisoare purtînd data de 18 Aprilie 1950, prin care sunt autorizat de a acționa în continuare în calitate de corespondent special în România. De la «Religious News Service» am o legitimație cu data de 20 ianuarie 1950. De la aceeași publicație am o scrisoare datată tot din 1950, prin care mi se mulțumește pentru activitatea pe care am depus-o pînă acum. Departamentul de Stat a făcut o afirmație prea grosolană susținînd că n-aș fi fost niciodată corespondentul acestor ziare”.

Nu pot să nu fiu entuziasmat de un asemenea moment de senzație. Cu chiu cu vai am găsit pe Internet amănunte despre această poveste polițistă. Mihai Pelin s-a ocupat de caz într-un articol din jurnalul.ro.

„O VICTIMĂ A CUPIDITĂȚII. După 23 august 1944, ziaristul Frank Edward Stevens a revenit în România, în cadrul Misiunii Militare Americane, fiind instruit corespunzător de serviciile OSS, precursoare ale CIA de astăzi. Din 1945 pînă în 1949, și-a reluat activitatea de îndrumare a filialei organizației YMCA din România, supranumită și ACT (Asociația Creștină a Tinerilor). în același timp, a îndeplinit și sarcini politice și informative, atît în cadrul Misiunii Militare Americane, cît și, mai tîrziu, în beneficiul Legației americane de la București. În această perioadă, asupra evoluțiilor sale din România plutesc anumite dubii, în sensul că mulți cetățeni români dintre cei ce au fost arestați au avut în prealabil relații cu el, confesîndu-i sentimentele lor anticomuniste.

Există motive temeinice să apreciem că a făcut un joc dublu, lucrînd nu numai pentru americani, ci și pentru organele autohtone ale Siguranței. «Într-un cerc intim – consemna o notă a Siguranței din 16 mai 1945 –, ziaristul american Stevens a declarat că discursul premierului Churchill va provoca o accelerare a precizării raporturilor dintre anglo-americani și ruși. În trei-patru săptămîni, a declarat acest gazetar, se va ști dacă mai este posibilă colaborarea politică a aliaților și după război. Sunt toate indiciile să se afirme – a mai precizat acest gazetar – că această colaborare cu Rusia este puțin probabilă, pentru că Moscova nu a respectat nici unul din angajamentele pe care și le-a luat pînă acum la Yalta.» S-ar mai fi auzit că Molotov va fi schimbat cu Litvinov. Atunci ar însemna că, prin Litvinov, care «are relații în cercurile politice și financiare din Statele Unite», Moscova ar dori totuși să întrețină relații bune cu americanii și britanicii. Cu Molotov asemenea relații erau imposibile. Firește, în bună parte, tot ceea ce afirma Frank Edward Stevens era valid, însă toți cei ce s-a întîmplat să-i asculte tiradele au ajuns la Jilava, în timpul primului val de arestări operate după criterii politice sub guvernarea lui Petru Groza.

DE-ALE SIGURANȚEI. La 27 noiembrie 1945, din nou, Direcțiunea Generală a Poliției semnala că societatea YMCA desfășura o intensă activitate «antidemocratică» și ca nucleu de spionaj totodată. «Toate manifestările acestei asociații sunt regizate de către Constantin Zahirnic și Frank Stevens, fiind îndreptate împotriva regimului.» Ziaristul american era acuzat de trafic de aur și devize, iar bursa clandestină a medicamentelor era condusă tot de Frank Stevens, care avea și un birou de presă la sediul YMCA, fiind ajutat de Mircea Poenaru-Bordea, un anume Marinescu și Ana Filipescu Vatriceanu. Conducerea asociației primea lunar un fond special de spionaj, prin maiorul Paul Gloud, membru al Misiunii Militare Americane de la București. Între altele, la 2 februarie 1946, se știa că Frank Stevens ar fi spus că Nunțiatura papală i-a promis o subvenție pentru YMCA. «S-ar putea întîmpla însă – aprecia Siguranța –, datorită celei de-a doua ocupațiuni a dlui Stevens, ca subvenția în chestiune să fie doar un fond de informații, cunoscîndu-se mai ales colaborarea din urmă dintre Vatican și guvernul american.»

În sfîrșit, la 3 iulie 1946, aceeași structură contrainformativă semnala: «La sediul societății YMCA funcționează o importantă agentură a Misiunii Americane. Din sursa Misiunii Americane suntem informați că ziaristul Frank Stevens, care a revenit din nou în Capitală, a început o intensă activitate informativă în birourile societății YMCA din str. Progresului nr. 8. Este vizitat zilnic de numeroase persoane printre care notăm pe Sebastian Șerbescu, directorul ziarului Semnalul, Jenică Protopopescu din Intrarea Armașului 4, cunoscut escroc, Sașa Roman-Zilb din Aleea Mitropoliei, dr. Emil Belizarie, membru PNȚ, Tanți Budișteanu din str. I. L. Caragiale nr. 1, Vasile Soica, secretar general al Ministerului Afacerilor Străine, Otto Gagel, mare industriaș, Constantin Fournaracki, din str. Orlando nr. 6 bis, general Socrate Mardare de la secția culturală a MStM, Rodolfo Gliez, supus bolivian, cunoscut traficant, Magdalena Samitca din str. Sfinții Apostoli nr. 59. Rapoartele sale informative le prezintă direct lui Burton Berry, fiind colaboratorul său cel mai apropiat în ce privește chestiunile politice.» Sursa care furniza informațiile era considerată serioasă. Acesta a fost contextul în care Siguranța l-a «întors» pe Frank Edward Stevens, ulterior furnizîndu-l Securității.

FINAL FĂRĂ GLORIE. Asupra a ceea ce s-a întîmplat mai tîrziu, documentele din arhivele românești au un aspect sibilinic. În vara anului 1950, la București, Frank Edward Stevens a organizat o conferință de presă și a făcut declarații publice, în care a recunoscut activitatea sa de spionaj, desfășurată în România, în favoarea serviciilor speciale americane. Însă realitatea românească a timpului l-ar fi determinat să-și revizuiască opțiunile. În aceste declarații, apărute atît în presa internă, cît și în cea internațională, Frank Edward Stevens se legitima drept un partizan al regimului comunist din România și un înfocat «luptător pentru pace». Probabil, avînd în vedere faptul că practica pe o scară largă traficul clandestin de valută, a fost surprins în flagrant și a devenit obiectul unui șantaj, dar asta însemna că era pretabil la a fi șantajat.

Iată ce declara Frank Edward Stevens într-o amplă scrisoare adresată Scînteii, apărută la 8 iulie 1950, sub titlul «Simt că este de datoria mea să spun poporului american adevărul despre România»: «Cunosc România bine. Mai mult de 25 de ani din cei mai frumoși ani ai mei i-am trăit în mijlocul poporului vostru. Realitățile din țara voastră nu mă mai pot înșela. Toate eforturile din partea oricărei clici, oricărui grup, oricăror alianțe de ațîțători la război nu vor opri lupta poporului român pentru o viață mai bună.» Iar Scînteia considera asemenea declarații drept «O nouă și puternică demascare a ațîțătorilor la război».

Pînă în 1957, după ce solicitase pasămite azil politic în România, Frank Edward Stevens a trăit retras, împreună cu familia sa, la o proprietate din localitatea Tohani, pe care o achiziționase înainte de al doilea război mondial. De fapt, era vorba despre un veritabil domiciliu forțat. Se înțelege din documente că situația lui financiară era tot mai precară. În cele din urmă, autoritățile românești i-au îngăduit să se repatrieze în SUA, unde nedumeririle stîrnite de atitudinea sa se estompaseră între timp.”

_{Foto
sus: Un miner citind ziarul Scânteia (© „}_{Fototeca
online a comunismului românesc}_{”,
cota: 133/1944)}