1950. Ministerul Afacerilor Externe – restructurări și criterii de angajare

Sovietizarea României a dus la epurarea întregii administrații centrale și locale, pensionarea unora dintre cei care au fost funcționari, diplomați, militari, profesori etc. în vechiul regim, aruncarea în închisoare a altora. Epurarea a fost urmată de angajarea de „oameni ai muncii” cu „un trecut sănătos” pentru ca această „nouă” administrație să funcționeze în noile ei tipare comuniste. 

Ministerele au fost redenumite, reorganizate, uneori desființate și reînființate cu alte titulaturi și mai presus de orice au fost atent supravegheate angajările din cadrul acestora. Ministerul Afacerilor Externe nu a făcut excepție de la această regulă. Odată cu venirea Anei Pauker – diplomații cu experiență, dar „burghezi” au fost epurați, aceștia reprezentând majoritatea, cei fără o vădită orientare politică și de care era neapărată nevoie au rămas, fiind folosiți până la înlocuirea lor cu „cadre tinere”, iar diplomații aflați la vârsta pensionării au fost pensionați. Schimbările au fost majore, iar criteriile de intrare în diplomație s-au schimbat cu desăvârșire, competența, cultura, cunoașterea uneia sau mai multor limbi străine n-au mai reprezentat o prioritate.

Noi criterii pentru angajare

Abia în anul 1950 s-a pus, în mod serios, problema existenței unor criterii pentru angajarea personalului Ministerului de Externe, dar mai cu seamă a personalului ce trebuia să lucreze pentru reprezentanțele diplomatice ale României din străinătate. La 26 iulie 1950 Biroul Politic a luat în discuție această problemă. Secretariatul Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român a analizat „necesitatea încadrării reprezentanțelor diplomatice și comerciale a R.P.R. în străinătate, îndeosebi în țările imperialiste, cu elemente muncitorești și devotate clasei muncitoare” [1]. Acești tovarăși trebuiau atenți selectați, după analizarea dosarelor și a referințelor lor fiind apți „să facă față sarcinilor puse de ascuțirea luptei de clasă între cele două lagăre” [2].

Până în iulie 1950, cuvântul decisiv era cel al ministrului de Externe aflat în funcție, al Anei Pauker, după această dată angajarea și repartizarea pe posturi a personalului MAE se făcea cu acordul Comitetului Central. Începuse să se pună, de facto, problema limitării puterilor ministrului de Externe. Ana Pauker a fost cea care luase, până în acel moment, majoritatea hotărârilor de angajare, cu acordul, atunci când situația o impunea, al celorlalți membri ai Biroului Politic.

Epurarea membrilor de partid a avut loc și în cadrul MAE, dar în anul 1950 se punea problema competenței lor în fața imperialiștilor cu care veneau în contact în diverse state și nu strict epurarea unor membri de partid ajunși în circumstanțe mai mult sau mai puțin clare în Partidul Muncitoresc Român. Comitetul Central al PMR a stabilit competența sa de a îndruma și a „controla direct” alegerea și verificarea membrilor Legațiilor și a personalului economic și militar. Pentru îndeplinirea acestor sarcini s-a creat o secție specială ce coordona și supraveghea angajările în MAE, precum și repartizarea posturilor din cadrul reprezentanțelor României - Secția Cadrelor de Partid din Exterior.

Secția Cadrelor de Partid din Exterior

Hotărârea de înființare a Secției Cadrelor de Partid din Exterior, luată la nivelul Secretariatului C.C. al P.M.R., a fost semnată de către Gheorghiu-Dej, Iosif Chișinevschi, Alexandru Drăghici și Teohari Georgescu. Nu știm care a fost reacția Anei Pauker sau dacă aceasta a fost consultată, ea făcând parte în 1950 din Secretariatul C.C. al P.M.R. Persoana ce răspundea de executarea acestei hotărâri era Melița Apostol. Primul pas spre apariția efectivă a Secției Cadrelor din Exterior a fost înființarea unei comisii restrânse (formată din 3 – 4 tovarăși) cu „experiență în munca de verificare, cunoaștere și promovare a cadrelor” [3] care a fost trimisă pe teren, în marile întreprinderi, la organizațiile de masă și în instituțiile de învățământ superior spre a alege cadre competente pentru munca în străinătate.

Într-o perioadă scurtă a fost organizată întreaga Secție a Cadrelor de Partid din Exterior. Atribuțiile acesteia au fost clar stipulate „selecționează, verifică și studiază cadrele de Partid pentru oficiile din străinătate ale MAE”, acelorași procedee fiind supuse și cadrele Ministerului Comerțului Exterior (MCE) care doreau să lucreze în străinătate, precum și cele ale Ministerului Forțelor Armate (MFA). Secția Cadrelor de Partid din Exterior împreună cu Secția Organelor Conducătoare de Partid, sindicat și UTM organizau comisii de partid ce se deplasau în întreaga țară pentru a selecționa personal.

Propunerile făcute de MAE și MCE erau avizate de către secție, ultimul cuvânt avându-l Comitetului Central. Aceeași secție se ocupa și cu organizarea activității Institutului de Studii Politice, dar și cu pregătirea politică și profesională a celor care vor ocupa funcții diplomatice și economice în străinătate. Secția Cadrelor de Partid din Exterior a fost organizată ca un organism distinct în cadrul Comitetului Central, fără a lua din atribuțiile sau fără a înlocui Sectorul de Verificare a Cadrelor. Pentru a acoperi toate categoriile de personal aflat în străinătate această structură s-a împărțit în cinci sectoare de activitate: sectorul Afacerilor Externe, sectorul agențiilor comerciale, sectorul misiunilor militare, sectorul personalului administrativ și sectorul evidența cadrelor, la care se adăuga secretariatul tehnic.

Un rezervor de cadre pentru străinătate erau tovarășii ce lucrau în aparatul de partid și de stat și care ajunseseră în aceste funcții după o minuțioasă verificare. Verificarea era făcută la locul de muncă sau de învățătură al tovarășilor selecționați, de către o comisie a secției, care apoi înainta recomandările ei secției specializate a C.C. Tovarășii selecționați și care primeau aprobarea Comitetului Central urmau un curs scurt de o lună de zile, organizat de către MAE, curs ce-i pregătea intensiv pentru munca în străinătate.

La acest curs tovarășii aprofundau ideile de bază ale marxism-leninismului, ale vigilenței de clasă și lupta cu propaganda imperialistă. Calitatea persoanelor ajunse, după ce absolveau cursul de o lună de zile, în diplomație era mai mult decât îndoielnică, cu toată că printre aceștia au fost selectate și persoane ce au devenit adevărați diplomați. Dar o misiune în străinătate nu însemna doar reprezentarea statului român, ci și exercitarea „vigilenței revoluționare” atât în urma contactelor cu diplomații țărilor respective sau cu simplii cetățeni, dar mai ales în urmărirea activității colegilor, a superiorilor, a familiilor acestora.

Aceste instrucțiuni au creat timp de decenii o atmosferă apăsătoare, lipsită de profesionalism și colegialitate între membrii legațiilor Republicii Populare Române, delațiunea fiind încurajată și premiată, fiind unul dintre criteriile de promovare în funcție și de trimitere frecventă la post.

Supravegherea personalului aflat la misiune era o altă atribuție importantă a secției, înlocuind la început, apoi dublând munca reprezentanților Direcției Generale a Securității Statului. Odată cu înființarea acestui organism s-a limitat puterea miniștrilor de resort. Astfel, ministerele puteau face doar propuneri care erau analizate de secție, avizate și apoi trimise spre aprobare Comitetului Central.

Singurul domeniu în care membrii Secției pentru Exterior nu puteau interveni erau sarcinile efective pe care diplomații, economiștii și militarii le primeau de la București. În cazul militarilor mențiunea era explicită: „Orice altă sarcină cu privire la misiunile militare ale R.P.R. din străinătate, se îndeplinește de către Secție numai în urma unor indicațiuni speciale ale Secretariatului C.C. al P.M.R.” [4].

Între atribuțiile secției se afla și studierea activității și creșterii politice și profesionale a studenților școlilor MAE și MCE. O componentă importantă a activității secției erau deplasările în străinătate și supravegherea la fața locului, în reprezentanțe, consulate și apoi ambasade a activității și a comportamentului cadrelor de partid ce își desfășurau activitatea în străinătate.

Nevoia acută de cadre de încredere

În prima evaluarea făcută de Secție se sublinia nevoia acută de cadre pentru Ministerului Afacerilor Externe. În anul 1950 erau 349 de posturi aprobate, dintre care ocupate erau doar 155, fiind nevoie de urgenta angajare a 194 de persoane care să îndeplinească criteriile fixate de Comitetul Central. La cele 194 de persoane ce trebuiau angajate de urgență, se adăuga nevoia de „tovarăși” care să-i înlocuiască pe cei existenți și care trebuiau rechemați în țară „din motive de securitate având în vedere pericolul prezentat de acțiunea imperialiștilor împotriva noastră” [5].  

Cei ce trebuiau grabnic înlocuiți erau angajați cu origine socială nesănătoasă, cu studii superioare făcute în perioada burgheză, cu orientări burgheze, puținii diplomați de carieră rămași după repetate epurări și pensionări, sau pur și simplu indezirabili datorită faptului că nu se situau pe linia partidului sau aveau antecedente burgheze.

În anul 1950, majoritatea legațiilor României funcționau cu personal redus ca număr, cele mai firave numeric erau cele „din țările imperialiste” astfel la Copenhaga, Oslo, Helsinki legația era formată din două persoane, iar la Paris și Buenos Aires nu exista nici măcar jumătate din personalul necesar. În aceste cazuri se practica angajarea de funcționari diurniști, cetățeni străini – lucru total nociv pentru regimul de la București, deoarece aceștia „periclitau securitatea politică a oficiilor noastre în străinătate” [6].

Ana Pauker, T. Georgescu, Dej și I. Chișinevschi înainte de plecarea în Ungaria (1950) 

Doar două dintre ambasadele R.P.R. funcționau în 1950 cu întreg personalul: cele din Uniunea Sovietică și China, țări în care nivelul personalul diplomatic era considerat bun, aceștia fuseseră selectați din cadrele din structura Partidului Muncitoresc Român, vorbitori de limba rusă, cu vechime în partid și cu origine socială sănătoasă. Din evaluarea Secției Cadrelor din Exterior rezulta că chiar și personalul legațiilor R.P.R. din statele de democrație populară era insuficient ca număr și prost pregătit.

Portretul robot al posibililor candidați era pe larg descris în primul raport al secției: „Tovarăși cinstiți, verificați, cu conștiința de clasă dezvoltată, disciplinați, să nu fie influențabili, cu spirit partinic și vigilență revoluționară, combativi, modești, legați de țară și familie. Să nu aibă rude în țările capitaliste. Să fie căsătoriți, cu o moralitate desăvârșită”. Un alt criteriu era starea de sănătate care trebuia să fie bună, iar soțiile tovarășilor era necesar să aibă un dosar curat și să fie „legate de regimul nostru”.

Pentru fiecare grad diplomatic cerințele erau explicite. Pentru funcția de ministru și cea de însărcinat cu afaceri trebuiau să fie selectate persoane inteligente „cu nivel politic ridicat, absolvent al unei școli de partid sau a unei școli superioare a C.G.M. – ului”, să aibă totuși o cultură generală și să fie „de preferință de origine muncitorească”.

În anul 1950 era nevoie de 6 miniștri pentru țările imperialiste, 1 ministru pentru o țară de democrație populară, 7 însărcinați cu afaceri pentru Occident și Orient și 1 însărcinat cu afaceri pentru o țară de democrație populară. Consilierii trebuiau să îndeplinească condițiile puse miniștrilor, dar trebuiau să cunoască o limbă străină, de preferință limba franceză, dar și limba rusă sau să se angajeze că o vor învăța în timp scurt.

Consilierii economici trebuiau să îndeplinească toate criteriile politice și „tovărășești”, în plus era necesar să aibă cunoștințe de comerț exterior, cunoștințe minime de diplomație, despre tranzacțiile internaționale, despre operațiile bancare în comerțul internațional. În țările capitaliste nu existau consilieri economici trimiși de MAE, datorită lipsei acute de pregătire a economiștilor ce îndeplineau criteriile politice obligatorii în domeniul comerțului exterior, iar cei trimiși în democrațiile populare erau lipsiți de profesionalism și de minime cunoștințe economice. Un secretar din cadrul MAE - conform documentelor Secției „poate avea o pregătire mai slabă decât ministrul sau consilierul […] eventual să cunoască și o limbă străină”.

Propaganda în exterior

O altă problemă cu care se confrunta Ministerul Afacerilor Externe era aceea a secretarilor de presă. Aici criteriile de selecție erau și mai drastice, aceștia trebuiau să aibă experiență în munca de propagandă „să cunoască bine linia Partidului, să aibă inițiativă, spirit de observație și să aibă capacitatea de a interpreta just problemele politice internaționale și presa străină” [7].

Dacă în anii 1947 – 1948 aceste posturi au fost vacante, începând cu anul 1950 au fost trimiși, pentru o perioadă limitată de timp, ziariști de la organele centrale de partid care îndeplineau criteriile politice. Dar cea mai acută problemă era legată de funcționarii care trebuiau să lucreze cu cifrul. Verificarea acestora era un punct important al muncii secției, trebuiau verificați „din punct de vedere al devotamentului … să știe să păstreze secretul”. Dar criteriile erau multiple, valabile unele și astăzi, „să nu aibă vicii (băutură, femei, lux)”, trebuiau să fie căsătoriți și cu o situație familială clară. „Soțiile să fie verificate. De preferință fără greutăți familiale (copii, părinți, bătrâni)”.

Funcționarii, contabilii, dactilografele, șoferii, portarii, întreg personalul administrativ pe lângă toate verificările de natură ideologică și politică, le era verificată competența pentru ca aceștia să-și cunoască meseria, mai ales contabilii și dactilografele. Pentru portari, curieri și îngrijitori condiția esențială era „să fie membri de partid legați de țară care să considere această muncă ca o sarcină de partid și de încredere. De asemenea, tovarășii nu pot fi recrutați de Minister, ci trebuie să primească această sarcină direct de la Partid”.

Aceste categorii au fost selectate în anii’ 50 din cadrele Direcției Generale a Securității Statului, munca acestora fiind în principal de supraveghere a programului membrilor legațiilor României și mai puțin de protecției a acestora. O altă categorie ce trebuia atent selectată erau controlorii care să vizitau periodic legațiile și care duceau instrucțiuni. Aceștia analizau de la fața locului munca membrilor legațiilor și sesizau ministerul și conducerea de partid cu privire la greutățile și problemele ce se pot ivi. Supravegherea activității personalului angajat în cadrul MAE era activitatea principală a Secției, de fapt scopul în sine al existenței sale.

Documentele anului 1950 exemplifică nu doar modul în care a fost reorganizat prin epurare Ministerul Afacerilor Externe, ci și modalitățile în care erau evaluați, promovați sau destituiți cei care asigurau relațiile României cu întreaga lume. Aceste criterii erau departe de a-i asigura un statul diplomatului român trimis în străinătate, dimpotrivă criteriile profesionale erau înlăturate, fiind încurajate: turnătoria, spionajul, lipsa de relații cu „mediul ostil” din țările imperialiste, închistarea.

Foto sus: Gheorghe Gheorghiu Dej și Ana Pauker. © „Fototeca online a comunismului românesc”. Fotografia #EA011, cota: 11/1951.

NOTE

1. ANIC, fond C.C. al PCR – Secția relații externe, dosar 20/ 1950, f. 3.
2. Ibidem.
3. Ibidem.
4. Idem, f. 21-23.
5. Raport realizat de către Secția Cadrelor de Partid din Exterior în 1950, f.nr. fr.d, în ANIC, fond C.C. al PCR – Secția relații externe, dosar 20/ 1950, f. 5.
6. Ibidem, f. 6.
7. Ibidem, f. 8.