1859 – cu un secol și jumătate înainte de aderarea României la NATO: Americanii ar fi putut avea baze militare în Principatele Unite

Îngrădite în „Țarcul lor nemărginit” dintre cele două oceane – Pacific și Atlantic și între Mexic și Canada, „strunite în buiestru” de către doctrina Monroe o lungă perioadă de timp, Statele Unite au rămas „departe” de Europa, de frământările sale, de problemele sale.

Responsabile de această atitudine a tinerei democrații americane au fost, pe de o parte, dorința coloniștilor – cetățeni de a se izola de problemele, durerile și nefericirile ce stătuseră la baza deciziei lor de a se expatria și de a porni spre țara făgăduinței, spre a explora „visul american”, pe de altă parte, slăbiciunea economică și militară a tânărului stat, preocupat momentan de a conserva și apăra cuceririle Războiului de Independență împotriva metropolei engleze, ce nu încetase să regrete pierderea celor 13 colonii nord-americane și visa la recuperarea lor.

Statele Unite își fac loc în lume 

Pe de altă parte mai exista o problemă, aceea că în statul american nu se cristalizase ideea de conducere centrală, de națiune de sine stătătoare, de entitate distinctă față de alte națiuni. A fost dificil pentru primele generații de americani de a „forja” în creuzetul noii democrații, extraordinarul amalgam etnic și rasial ce invada „țara făgăduinței”.

Căci „America nu a devenit jertfa câtorva oameni rătăciți, ci tuturor celor care visau o libertate fără limite, desfrânată […ș. De la originea lor, Statele Unite au fost o comunitate de interese, nu o națiune. Și cum acest cuvânt nici nu apare în declarația de Independență, a celor 13 colonii engleze, care s-au desprins în 1776 de patria mamă, tot astfel nici mai târziu nu obținu nici o importanță, deoarece sângele străin ce se revărsa mereu, a întârziat crearea unui popor”¹.„De la începutul începuturilor, Americanilor li se părea că cel mai bun guvern, e să nu fie nici un guvern; o autoritate centrală exista numai cu numele, iar Constituția din 1787 prevedea o formă de stat care distribuia supravegherea individului asupra statului. De la fondarea ei și până astăzi, SUA au rămas o masă de oameni legați între ei numai prin interese individuale”².

Deși doctrina Monroe consacra și recomanda Statelor Unite o „splendidă izolare”, asta nu însemna că administrația de la Capitoliu era oarbă și surdă la cele ce se întâmplau în Europa. Dovadă este și implicarea, silită, în conflictul franco – englez în perioada războaielor napoleoniene, prin războiul împotriva Angliei din 1812, generat de nemulțumirea americanilor față de blocada navală engleză, care aducea grave prejudicii statelor neutre în conflict.

Deși pe plan militar Statele Unite au fost înfrânte, totuși Anglia a fost generoasă (din calcul, ca de obicei, împinsă fiind de complicațiile conflictului cu Franța napoleoniană), menținând mai departe statu-quo-ul teritorial pe continentul Nord american la granița cu Canada. Războaiele de eliberare din America de Sud, a coloniilor spaniole, au beneficiat de întreaga simpatie (și nu numai) din partea SUA, deși aceasta nu a îndrăznit să intervină direct în sprijinul coloniilor răsculate (din cauza slăbiciunii militare a Statelor Unite și a lipsei unei flote care să susțină o intervenție în forță cât și pentru faptul că americanii erau conștienți că există toate șansele să declanșeze o ripostă rapidă din partea Sfintei Alianțe, a cărei membră era Spania).

Zguduirile vechii lumi feudale europene cauzate de Revoluția de la 1848, au găsit din nou SUA cu mâinile legate din cauza războiului cu Mexicul. Totuși, ca și în cazul revoltei coloniilor sud americane (pe care le-a recunoscut la nivel diplomatic) și în cazul revoluțiilor europene de la 1848, Statele Unite au făcut publice simpatia și sprijinul lor pentru dorința de emancipare și libertate a națiunilor Europei acelei perioade.

Deși încă în curs de formare și întărire, națiunea americană și în primul rând administrația sa a reușit să-și facă loc, „cu coatele și cu pumnii strânși”, la marea masă a ospățului națiunilor. Poate părea hilar sau ciudat, dar primul partener care le-a ajutat să-și promoveze interesele în lume a fost Anglia. Doctrina Monroe adresată puterilor retrograde ale Europei, prezenta sistemul politic american ca fiind o „reușită fără pereche”, în timp ce cel din Europa era esențialmente diferit³.

„Fericit formulată (nota Charles Beard), favorizată de vremuri și sprijinită de fapt de marina britanică, doctrina Monroe a câștigat de îndată în afacerile mondiale, o potență care depășea cu mult puterea militară a noii republici americane”⁴.

Dar ca să păstreze aparențele și în buna tradiție a ambiguității rezervate a „parșivului Albion”, diplomația britanică a dat publicității Memorandumul Polignac, document franco – britanic la care aderă imediat și SUA, în care se afirmă că „Marea Britanie și nu SUA erau forța reală ce se opunea amenințării intervenției coloniale europene în America Latină. Aici trebuie adăugat că, potrivit concepției lui Thomas Jefferson, forțele armatei americane, inclusiv flota de război, erau ținute la minimum din cauza bugetului militar redus. De aceea, în acel moment, doctrina Monroe era mai curând o expresie a veleităților imperialiste ale tinerei burghezii, decât a capacităților reale a Statelor Unite”⁵.

Primele relații cu Principatele Române

Așa se face că, inaugurând cu pricepere și inteligență principiile liberului schimb, fiind o campioană absolută a principiului libertății mărilor și a liberei circulații a mărfurilor, sub umbrela protectoare a flotei britanice, încet, încet, oamenii de afaceri americani au pătruns în cele din urmă și în vastele piețe de desfacere și influență ale Levantului.

Odată descoperite aceste meleaguri aflate sub suzeranitatea Imperiului Otoman, americanii au găsit deosebitele posibilități de comerț ale acestor teritorii cât și oportunitățile excelente oferite de navigația pe Dunăre. Iar la Dunăre au descoperit Principatele Române, aflate și ele la ora emancipării și afirmării în Europa și în lumea civilizată. Ori, era în firea lucrurilor ca între cele două tinere state să existe simpatii și dorință reciprocă de cunoaștere și apropiere.

„Teoretic, teritoriile române au devenit accesibile pentru interesul comercial al Americii (de Nord) încă de la încheierea primului tratat între SUA și Imperiul Otoman, la 10 mai 1830. Încă din 1839, consulul american la Constantinopol, John Brown, recomanda chiar crearea unui vice-consulat american în Principate, așa cum făcuse și Anglia, fapt ce se va concretiza în 1850, prin crearea vice-consulatului american de la Galați. În 1857 se deschidea un consulat și la Ismail, în 1861 la Brăila și la Iași în 1873 (toate însă pentru scurt timp)”⁶.

Numirea primului vice-consul, în 1850, a fost mediatizată la vremea sa în mod intens în cele două principate române. Astfel, la data de 6 martie în „Gazeta de Moldova”, la pagina 62, și în „Journal de Bucharest”, din 8 martie 1850, la pagina 397, se anunța la Iași, respectiv la București, ineditul eveniment.

Cred că nu este lipsit de interes să menționez câte ceva despre originea și preocupările acestui prim consul. El era de origine italiană, domicilia în Galați, se ocupa cu comerțul cu cereale, având relații foarte bune cu boierimea și negustorimea din cele două Principate dar și cu consulatele celorlalte puteri străine (englez, rusesc, francez și prusac), și se numea Anton Negroponte. Sensibil la posibilitățile comerciale ale Dunării și Principatelor, ministrul american la Constantinopol, îi va cere proaspătului vice-consul de la Galați un raport privitor la activitatea comercială a porturilor Brăila și Galați⁷.

Prompt, Negroponte va expedia raportul cerut la data de 24 mai 1850, împreună cu o revistă a comerțului celor două porturi între 1837 – 1848, precum și un tabel al traficului portului Sulina, între anii 1848 – 1849⁸. Extrem de activ și cooperant, Negroponte îl va anunța pe ministrul Statelor Unite la Constantinopol, March, că a făcut o vizită de curtoazie domnitorului („Hospodarului”) de la Iași, Grigore Alexandru Ghica, în calitatea diplomatică ce o deținea, în numele SUA.

Cifrele rapoartelor expediate ministrului american din capitala otomană, aveau la bază raportul întocmit de către viceconsulul englez de la Galați, Mr. Cunningham, în 1848⁹. Negroponte va mai expedia un raport asupra activității pe 1850 a celor două porturi. Totuși relațiile comerciale bilaterale româno - americane, se vor dezvolta lent.

Primul vas sub pavilion american poposește abia în 1857, iar al doilea în 1858¹⁰. Se pare însă că interesele de moment ale Departamentului de Stat american, cât și faptul că legătura cu principatele române trebuia să se facă prin „filtrul diplomatic și de interese” al puterii suzerane ce era Imperiul Otoman (lucru de altfel menționat în mod expres și în tratatul bilateral otomano - american, din 10 mai 1830), au întârziat dezvoltarea relațiilor.

Printr-o scrisoare semnată de însuși președintele SUA din acel timp, Franklin Pierce și datată 29 august 1853, Anton Negroponte era informat personal de încetarea de jure și de facto a consulatului american de la Galați¹¹. Se pare că decizia prezidențială nu a avut darul de a-l impresiona prea tare pe Negroponte, căci el consideră că este în continuare consul american la Galați, fapt ce îl determină pe noul ministru american la Constantinopol, să-i ceară în mod imperativ să renunțe la impostura în care se complăcea (scrisoarea trimisă pe data de 16 aprilie 1856). Se pare însă că norocul nu îl părăsise pe Negroponte, căci prin reînființarea la 29 ianuarie 1857 a vice-consulatului de la Galați, el reintra oficial în funcție¹².

Numirea lui Romertze

Frământările politice din principate, generate de lupta națională pentru unire, ce căpătase un nou avânt în urma hotărârilor Congresului de pace de la Paris din 1856, perspectivele noi de ordin economic, politic și strategic ce se deschideau acestei zone aflate la confluența intereselor multiple ale marilor puteri europene, făceau din aceste locuri un atractiv partener pentru interesele americane, ce învățaseră să aibă viziuni largi, în timp și spațiu.

Așa se face că noul președinte american, James Buchanan (foto), semnează un patent la data de 30 martie 1858, prin care anunța guvernul imperial al Sublimei Porți, că a hotărât să numească un consul american la Galați, în persoana lui Henry Romertze, solicitând în același timp sultanului Abdul Medjid, confirmarea și acordul asupra acestei nominalizări. Dintr-o scrisoare a proaspăt numitului consul, către Departamentul de Stat, din 4 octombrie 1858, aflăm că acesta era de origine română¹³.

Anul 1859 fiind precedat de o iarnă extrem de grea, drumurile anevoioase iar activitățile portuare maritime și fluviale fiind blocate de ghețuri și furtuni, Henry Romertze a trebuit să se oprească la Londra. Între timp, oficialitățile otomane au confirmat numirea sa, prin „beratul” (sau „exequantul” conform uzanțelor occidentale și americane) din data de 6 aprilie 1859. Consulul american pornește în primăvara anului 1859 din Londra și va ajunge la postul său pe data de 29 aprilie 1859.

Cu greu, americano - românul a ajuns la post, dar la Iași, în cadrul întrevederilor de la Ministrul de Externe, dă de un nou obstacol. De data aceasta era unul mai mult de orgoliu național. I se explică diplomatului că pentru confirmarea în post nu avea nevoie de „beratul” otoman, ci de acordul guvernului Principatelor Unite (ceea ce ar fi însemnat o eludare a prevederilor acordului americano - otoman din 1830).

Cel care i-a oferit explicațiile era locțiitorul ministrului de Externe al Moldovei, P. Donici, acesta precizându-i consulului american că „drepturile de autonomie ale țării erau încălcate grav”¹⁴. Anumite greutăți, printre care și înzestrarea defectuoasă a sediului consulatului au amânat neintenționat deplasarea diplomatului american la Iași pentru prezentarea oficială a beratului, ce-l acredita și care, în plus, îl autoriza să aibă „dreptul de a numi și viceconsuli acolo unde va socoti necesar”¹⁵.

Sosind la Iași la 28 august 1859, Romertze va afla (cum am arătat deja anterior), că procedurile numirii sale de către Sublima Poartă erau considerate absolut inacceptabile cu statutul de autonomie al Principatelor Unite, garantat de cele șapte puteri europene. Spre a fi și mai explicit, nota Ministrului de Externe al Moldovei, din data de 18/30 august 1859, mai sublinia că: „autorizația pentru exercitarea funcțiilor dumneavoastră consulare, intră esențialmente în atribuțiile princiare”¹⁶.

Nu știm cu precizie care a fost reacția americanului la această probă de demnitate a diplomației unui tânăr stat aflat în primele zile ale renașterii sale, dar probabil că i-a făcut o bună impresie, fapt ce se reflectă în corespondența avută cu secretarul de stat al SUA cât și în atitudinea sa de a susține ideea încheierii unui tratat comercial și de asistență mutuală între Statele Unite și Principatele Unite¹⁷.

Cum nu se găsea momentan la Iași spre a-l primi pe diplomatul american, domnitorul Cuza îi adresează invitația de a veni în tabăra de la Florești, stabilită acolo din data de 10 noiembrie 1859. Probabil că invitația avea un anume tâlc diplomatic, dorind să-i arate americanului începutul de tărie militară românească. În corespondența purtată cu superiorii săi de la Constantinopol, cât și cu Secretarul de Stat al SUA, se vede că impresia făcută de tânăra oștire românească a fost plăcută semnalându-se totuși și carențele existente¹⁸.

Atitudinea lui Cuza

Primindu-l pe diplomatul american cu deosebită cinste și cu protocolul cuvenit, cu gardă de onoare și salve de artilerie, principele Cuza, în cadrul ceremoniei de prezentare a acreditării reprezentantului SUA, în prezența șefului Statului Major, generalul I. Em. Florescu, a altor ofițeri superiori și a unor miniștri moldoveni și munteni, îi adresează cuvintele următoare:

„Sunt foarte mulțumit de vizita d-voastră care-mi dă personal, pentru întâia dată, prilejul de a vă exprima deosebita mea părere pe care o nutresc față de Constituția d-voastră, de guvernul și de poporul american în general. Întenția mea a fost – mărturisea Cuza – să aduc la cunoștința marelui d-voastră președinte, dubla mea numire, imediat după ce a avut loc”.

Mai apoi, a adăugat Cuza, „s-a considerat totuși că ar fi mai bine să se obțină întâi recunoașterea ei de către puterile Europei”. Din care se vede că năravurile dâmbovițene actuale, de admirație extaziată față de „superputerea” de peste Ocean (la vremea aceea în germinație) și față de „cel mai puternic om al planetei” (locatarul de la Casa Albă nu-și descoperise acest superlativ absolut) au rădăcini adânci, iar apetența pentru o axă București – Washington au un trecut la fel de „glorios”.

De mai multe ori, Romertze a avut ocazia să fie uimit și flatat de vastele cunoștințe ale prințului Cuza față de istoria economică și culturală americană (indubitabil că avea mai multe decât oamenii politici români de astăzi). Dar piatra de încercare a convorbirilor a fost dorința și insistența părții române de a se încheia un tratat de comerț și navigație dar și de asistență militară din partea Statelor Unite.

În mai multe ocazii, Cuza reamintise oaspetelui său, deosebita sa atenție pentru promovarea unui curs ascendent al relațiilor bilaterale. Astfel, el afirmă că intenția sa era de „a întreține relații amicale cu poporul american a cărui inițiativă sunt în mod deosebit de dornic să o promovez în Principate prin toate mijloacele, așezându- le pe baza unui tratat comercial între guvernul american și mine”¹⁹.

Romertze, pus în vizibil impas în fața impetuoaselor dovezi de prietenie din partea prințului Cuza și a colaboratorilor săi, încearcă cu calm și diplomație să degajeze atmosfera încinsă de patimi, arătându-le că el oricum nu are împuternicirea necesară, așa că tot ce poate face este să elaboreze cu gazdele sale proiectul unui tratat ce va fi ulterior supus spre studiu și aprobare, superiorilor săi de pe malurile Potomacului²⁰.

Proiectul de tratat...

Pe de altă parte trebuie adăugat și amănuntul extrem de interesant că Ministerul de Externe al Moldovei, hotărâse în numele ambelor principate, întocmirea proiectului de tratat, încă în vremea primirii lui Romertze la Iași, adică în data de 18 august 1859. Deci, și atunci ca și acum noi ne băgam în sufletul lor și nu viceversa, ideea tratatului fiindu-i sugerată de diplomații Principatelor și de însuși domnitorul Cuza diplomatului american care „o acceptă cu entuziasm și se oferă să-și pună bunele oficii în acest scop”²¹.

Spre a supralicita mâna americanilor, Ministerul de Externe al Moldovei, într-o completare a aceleiași note, din 1/13 septembrie 1859, adresată lui Romertze, socotea necesar nici mai mult, nici mai puțin că „devine indispensabil încheierea (tratatului) între Statele Unite și Principate, în condiții avantajoase, căci grăbindu-se în încheierea lui, se avea în vedere și reglementarea definitivă a poziției consulului american în Principate”²².

În luna octombrie 1859, proiectul tratatului era finalizat de către partea română, iar Ministerul de Externe de la Iași remite ministerului de la București documentul spre cercetare și aprobare, cu precizarea că acesta va trebui prezentat în comun de către cele două guverne Principelui Cuza spre aprobare, urmând ca acesta să hotărască cine-l va negocia cu SUA și deci, va reprezenta principatele Unite.

...și prevederile sale

Textul acestui proiect de tratat este o piesă diplomatică extrem de interesantă, articolele sale relevând preocuparea părții române de a-și asigura concursul marii democrații de peste ocean, în condiții care să nu știrbească cu nimic demnitatea națională și interesele tânărului stat unitar român. Aceste „prințipuri” se văd clar din capul locului, din însuși textul primului articol: Art. 1:

„…între teritoriile aparținând celor două părți contractante, se va asigura libertatea și reciprocitatea comerțului și a navigației. Locuitorii statelor respective vor putea intra reciproc în porturile, locurile și teritoriile fiecărei dintre ele, precum și oriunde comerțul străin este permis. Vor fi liberi de a se opri și a-și stabili reședința în fiecare parte a ziselor teritorii ce ar fi vacante pentru afacerile lor și se vor bucura ei de aceeași securitate și protecție precum locuitorii țărilor în care domiciliază (vor domicilia) cu obligația de a se supune legilor și ordonanțelor stabilite”²³.

Din cele citate, se vede că nici una din părți nu beneficiază de un atu în defavoarea celeilalte. O altă probă de demnitate națională se vede mai departe, în articolul 3:

„Vasele Statelor Unite care vor sosi goale sau încărcate în porturile Principatelor Unite, din orice loc vor sosi ele, vor fi tratate la intrarea lor, în sejurul lor sau la plecarea lor, pe același picior (de egalitate n.a) ca bastimentele naționale venind din același loc, din punctul de vedere al drepturilor de tonaj, de pilotaj, de semnalizare și de port, precum și vocația ofițerilor publici, precum și celelalte drepturi și însărcinări, precum și oricare alte calități sau alte denumiri, fie ele percepute în numele guvernului sau ale administrației locale sau stabilimentelor particulare oarecare; și reciproc, bastimentele (militare și civile), sosite din Principatele Unite, indiferent de locul de unde vin, vor fi tratate la intrarea lor, în sejurul lor sau la plecarea lor, pe același picior (de egalitate n.a) ca bastimentele naționale venind din același loc, în raport de drepturile de tonaj, de semnalizare luminoasă, pilotaj și de port, precum și a vocațiunii ofițerilor publici, precum și toate celelalte drepturi și însărcinări speciale de orice specie sau denumire ce vor fi percepute în folosul guvernamental, al administrației locale sau stabilimentelor particulare de orice fel”.

Mai departe, la capitolul prohibiției produselor agricole sau industriale, se prevăd nediscriminatoriu, aceleași drepturi pentru navele americane cât și moldave sau valahe, la mărfurile introduse în Principatele Unite (art. 4) cât și pentru cele exportate de Principatele Unite în SUA, de nave românești sau americane (art. 5).

Nu se admit discriminări sau prohibiții la vreun produs natural sau industrial din cele două țări, în mod reciproc, la import și export, decât cele ce au fost restricționate la categoria respectivă provenind și din alte părți sau surse (art. 9).

Supușii sau cetățenii părților contractante după ce au intrat cu vasele lor în porturile respective și au descărcat mărfurile, de vor dori să călătorească și își vor putea urma drumul fără a mai plăti alte drepturi și taxe decât cele stabilite în mod expres prin art. 3 (art. 10).

„Fiecare din părțile contractante acordă altora facultatea de a întreține în zonele de comerț și în porturile sale consuli, viceconsuli sau agenți de comerț ce se vor bucura de toată asistența necesară din partea autorităților locale pentru a-și putea îndeplini misiunea lor. Dar este clar declarat că în cazul unei conduite ilegale sau contrare legilor guvernelor celor două țări, în care zișii Consuli, Viceconsuli sau agenți comerciali vor domicilia ei vor putea fi urmăriți și pedepsiți conform legii și privați de către exercițiul funcției lor de către guvernul ofensat ce va face cunoscut celuilalt motivele pentru care a procedat așa; bineînțeles, arhivele și documentele relative la afacerile Consulatului vor fi la adăpost de toate cercetările și vor fi conservate cu grijă, sub sigiliul Consulilor, Viceconsulilor sau agenților comerciali și a autorităților în drept, unde au rezidența” (art. 13).

Următorul articol consacră dreptul zișilor consuli de a judeca și arbitra în diferende ce se vor putea ivi între căpitanii și echipajele bastimentelor națiilor ale căror interese le vor îngriji, fără ca autoritățile locale să poată interveni, în afară de cazul când aceste conduite ale echipajelor vor tulbura ordinea sau liniștea țării; atunci Consulii, Viceconsulii sau agenții comerciali le vor cere ajutorul.

Mai explicit, articolul 15 spune că reprezentanții puterilor străine „vor fi autorizați să ceară asistență autorităților locale în căutarea, arestarea și detenția și încarcerarea dezertorilor navelor de război și comerciale ale țărilor lor, se vor adresa în scris tribunalelor, judecătorilor și ofițerilor competenți și vor reclama în scris pe dezertorii sus-menționați”.

Articolul 17 arată drepturile de asistență reciprocă în caz de naufragiere și acordarea de pașapoarte pentru repatrierea naufragiaților. În caz de război, supușii puterilor neutre vor avea liber acces pe teritoriul părților beligerante; la fel și navele de comerț neutre și mărfurile lor, nu vor putea fi întrerupte din drumul lor sau să fie confiscate (art. 20).

Mai departe (art. 23), se prevedea că navele celor două părți contractante nu vor putea fi obligate cu forța să transporte trupe sau material de război, dacă proprietarii sau căpitanii navelor, vor refuza să le ia la bord. Conform articolului final, tratatul trebuia să intre în vigoare la 1 iulie și

„dacă nu va fi denunțat cu opt luni înainte de expirarea acestui termen, va continua să fie în vigoare un an până ce o parte va anunța celeilalte dorința sa de a-l prelungi. Prezentul tratat va fi ratificat de SUA cu avizul și consimțământul Senatului și de Alteța Sa Serenisimă prințul Alexandru Ioan I, ratificările fiind schimbate la Washington în interval de zece luni de la data prevăzută ori mai devreme de va fi posibil”.

Articolul secret

Proiectul de tratat mai cuprindea și un articol separat strict secret:

„Marina Principatelor Unite neavând încă organizarea de o manieră de a putea să se susțină și a se face respectată prin ea însăși pe mările îndepărtate, guvernul Statelor Unite se angajează solemn să acorde protecția sa și asistența sa navelor navigând sub pavilion moldo - valah, pretutindeni unde aceste nave se vor găsi în nevoia de a fi protejate de nave de război aparținând SUA, ca aceeași manieră și energie ca și cum ar fi vorba de nave aparținând Statelor Unite. În compensație la această asistență acordată pavilioanelor Principatelor Unite, guvernul Alteței Sale Serenisime Prințul Alexandru Ioan I se angajează să favorizeze prin toate mijloacele și puterile sale, întreprinderile comerciale și cele industriale ale cetățenilor SUA și ale guvernului american în Principatele Unite și a le acorda lor facilități de a stabili în toate porturile Principatelor Unite existând actualmente cât și în cele ce vor fi deschise în viitor, baze și debarcadere pentru navigația flotelor de comerț și de război, fără a plăti nici un drept ori taxe sau impozite oarecare către stat și mai mult, a le procura lor toate facilitățile ce vor fi de resortul Principatelor Unite”.

Odată asigurat acordul guvernului Valahiei, proiectul tratatului în limba franceză era remis principelui Cuza, în octombrie 1859. Se căzuse de acord ca proiectul să fie trimis guvernului american de o persoană ce se va duce la Washington, pe lângă președintele James Buchanan, pentru negocieri.

De acord cu consulul american, Cuza îl va desemna ca negociator român pe Ștefan Golescu (textul tratatului fiind găsit de altfel în arhiva familiei sale)²⁴. Se pare că Golescu fusese inițiat de emigrația română de la Paris de după 1848, de planul solicitării unui autor din partea SUA pentru cauza românească (în preajma izbucnirii războiului din Crimeea), având astfel șansa istorică de a fi primul reprezentant român în Statele Unite.

Tratatul nu a putut fi finalizat din cauza opoziției Porții otomane, în calitatea sa de putere protectoare cât și a rivalității dintre puterile protectoare ale Principatelor Unite. Deși în final a fost un eșec, proiectul acestui tratat are meritul de a fi precursorul actualelor acorduri cu SUA în cadrul actului modern al NATO, anticipând cu 100 de ani ceea ce părinții noștri șopteau cu fereală dar și cu optimism: „Vin americanii!”. Deci, după cum se vede această himeră națională are rădăcini mai vechi decât anticipa și clama în gura mare mass-media contemporană.

Foto sus: Președintele Monroe explicând principiile doctrinei sale

Note

1. Anton Ziscka, Pâine pentru 2 miliarde de oameni, Ed. Scrisul Românesc, București, 1942, p. 68 – 69
2. Ibidem, p. 70
3. Charles A. Beard, Mary Beard, The Rise of American Civilization, New York, 1930, p. 415
4. Ibidem, p. 410
5. S. Brucan, Originile politicii americane, București, 1968, p. 20
6. Stelian Popescu, Relații între România și Statele Unite ale Americii până în 1914 (teză de doctorat, coord. Științific prof. univ. dr. Constantin C. Giurescu, București, 1976, Universitatea București, Facultatea de Istorie, Catedra de Istorie Modernă a României), p. 42
7. N.A.P / Despatch from U.S. Ministers Turkey 1818 – 1906, microfilm M46, rola 16. Raport al ministrului american la Constantinopol, March, atașat la scrisoarea din 19 iunie 1850
8. Ibidem, microfilm M46, rola 16
9. N.A.P., Scrisoarea Ministrului March către Departamentul de Stat, din 19 decembrie 1961
10. N.A.P., Despatches from The U.S. consuls in Galatzy, microfilm T384, rola 1, ce redă o statistică până în anul 1863
11. Ibidem
12. N.A.P., Despatch from U.S. Ministers Turkey 1818 – 1906, microfilm M46, rola 15. Constantin Bușe consideră că viceconsulatul din Galați a fost deschis în 1953. Sursele sale documentare se bazau exclusiv pe actele existente în arhivele MAE ale României
13. N.A.P., Despatches from The U.S. consuls in Galatzy, microfilm T384, rola 1
14. N.A.P., Memorandum din 1860 privind începerea și încheierea misiunii lui Romertze
15. Despatches from The U.S. consuls in Galatzy, microfilm T384, rola 1, scrisoarea din data de 29 aprilie 1858. De asemenea a se consulta și scrisoarea din 10 noiembrie 1859 și George Fotino, Reprezentanța României la Washington, în „Reprezentanțe diplomatice ale României”, vol.II, București, 1967, pag. 703 – 704
16. Despatches from The U.S. consuls in Galatzy, microfilm T384, rola 1
17. Ibidem; de asemenea anexa nr. 1 la scrisoarea din 10 noiembrie 1859 a consulului Romertze, către Departamentul de Stat
18. Ibidem; a se vedea și anexa 2/10 noiembrie 1859
19. N.A.P., Despatches from The U.S. consuls in Galatzy, microfilm T384, rola 1; a se vedea și George Fotino, op.cit, vol. I, p. 370
20. George Fotino, op.cit, vol.II, p. 704
21. Dintr-un raport din 21 august 1859, al Consiliului de Miniștri din Iași, către Principele Alexandru Ioan Cuza 22. Ibidem
23. Textul integral al acestui proiect de tratat, a fost datat de cel dintâi descoperitor al său, Sever Zotta, în anul 1860 – a se vedea Sever Zotta, Un projet de traite entre la Roumanie et les États-Unis d’Amérique sous le prince Cuza, în „Revue historique de SE European”, IV (1927), nr. 7-9
24. Raport din 21 august 1859 al Consiliului de Miniștri din Iași, către A.I. Cuza

Bibliografie:

Eugene Schuiler, American Diplomacy and the futherance of comerce;
Charles Vopicka, Secrets of Balcans; Leland James Gordon, American relations with Turkey (1830-1930);
Constantin Giurescu, Reprezentanțele diplomatice ale României, București, 1967;
I.C. Filitti, Contribuții la istoria diplomatică a României în secolul al XIX-lea, București, 1935;
E. Xavier, Republica americană. Instituțiile sale, oamenii săi, Paris, 1961;
Potter Rytman, Doctrine americane de drept internațional, Paris, 1935;
Paschet D., Istoria socială și politică a poporului american;
Elson Henry Williams, Istoria Statelor Unite, Paris, 1930;
Allan Newins, Henry Steele Commager, Mică istorie a Statelor Unite, New York, 1941;
Alexandre de Conde, A History of American Foreign Policy, New York, 1963;
Charles A. Beard, Mary Beard, The Rise of American Civilisation, New York, 1930;
H. Aptheker, The American revolution, New York, 1960;
R. Ellsworth, Sarah Harris, The American Right Wing, 1962.
*Autorul înțelege să-și exprime gratitudinea pentru sprijinul acordat și materialele puse la dispoziție sa, următoarelor persoane: d-lui. Director al Bibliotecii Academiei Române – Ion Băileșteanu, d-nei. Director Interimar al Bibliotecii Naționale a României – Mirela Răducu, d-lui. Virgil Bolocan, d-nei Director Executiv Historia – Dana Călin.