Studenți ieșeni în anii 80

17 februarie 1987: „Epoca luminii, epoca rușinii!”

📁 Comunismul in România
Autor: Oana Ionel Demetriade

Înainte de 1990, în afara vieții școlare și extra-școlare organizate și controlate, studenții ieșeni se foloseau de micile scăpări permise de manifestare a libertății: organizarea unor festivaluri culturale și de umor, manifestații de bucurie după câte un meci de fotbal… În mai 1986, când Steaua București a câștigat Cupa Campionilor Europeni la fotbal, pe Bulevardul Copou studenții și-au strigat bucuria, supravegheați, discret, de mașini ale Miliției. 

În seara de 17 februarie 1987, însă, nu entuziasmul i-a scos pe studenți în stradă, ci frigul şi întunericul din cămine. Deși scandările lor reprezintă revendicări de ordin social şi nu sunt îndreptate, în mod direct, împotriva regimului (nu se strigă „Jos comunismul” sau „Jos Ceauşescu”), protestul a sute de studenți a arătat că tinerii prindeau curaj să-și exprime în mod public nemulțumirile, că nu toată lumea prefera să tacă. 

După 35 de ani, pentru prima dată, mărturiile unor participanți la marşul de protest și documente ale PCR sunt coroborate cu informații inedite din arhivele Securității. Iar documente din arhiva postului de radio „Europa liberă”, care a făcut cunoscută ieşirea în stradă a studenţilor ieşeni, sunt publicate acum în premieră.

De la începutul anilor ’80, în România comunistă se impuseseră programe naționale stricte pentru economisirea energiei, care să asigure consumul pentru coloșii industriali, în detrimentul nevoilor populației. Decretul nr. 240/1982 impunea o limită a temperaturii în locuințe și birouri de maximum 18°, pentru spațiile de producție de maximum 16° și interzicerea folosirii „oricăror aparate personale consumatoare de energie în incinta unităților socialiste”.

Creșele, grădinițele, școlile, spitalele, universitățile, campusurile studențești etc. intrau în categoria spațiilor non-productive, pentru care cheltuirea energiei electrice și a gazului metan era restricționată, în niște limite („cote”) stabilite. 

Mult clamata „creștere a nivelului de trai” devenise o sintagmă pur propagandistică, mai ales după un decret din octombrie 1981, care legifera cartelarea principalelor produse alimentare (pâine, ulei, zahăr, făină etc.) și după ce fiecare unitate administrativă (județ, comună) avea obligația să se autoaprovizioneze și autofinanțeze. Aceste reglementări încercau să ascundă eșecul politicilor economice ale partidului-stat și să treacă întreaga responsabilitate asupra instituțiilor locale, care, însă, prin lege, îndeplineau doar sarcinile trasate de la centru.

Din cauza presiunii scăzute a gazului metan, în campusuri, caloriferele abia se dezmorțeau (cu o ușoară diferență la căminele din apropierea centralelor), iar apa caldă se distribuia câte 2 ore, de două ori pe săptămână. Aparatele de încălzit și de preparare a hranei (reșouri, majoritatea improvizate din bucăți de BCA) au fost interzise, sub amenințarea unor sancțiuni drastice (se putea ajunge la eliminarea din cămin).

După cursuri, care se țineau cât timp era lumină naturală (orele 7:30-19:00, diminuate la 45 de minute, cu pauze de 5 minute și cu o singură pauză ceva mai lungă la amiază), studenții întorși de la cantine puteau citi sau socializa până la ora 22:00, când se dădea stingerea.

Căminele studențești din anii 80, la Iași
Frigul pătrunzător din camerele de cămin, în „Epoca de Aur”

Odată cu cazarea în cămin, studenții primeau bonuri de masă la cantine. Cel puțin din a doua jumătate a anilor ’80, cantinele erau locuri de aprovizionare pentru cei care lucrau acolo, pentru personal administrativ și unele cadre didactice. Chiar dacă meniul conținea, teoretic, și ingredientul „carne”, aceasta își lăsa doar urmele în farfuriile studenților.

Gestionarii depozitelor de alimente erau fericiți când primeau comenzi de la cantinele studențești. Ei condiționau vânzarea produselor solicitate de cumpărarea altora, în special conserve expirate,Epoca de Aur care le încărcau gestiunea de ani. Din acest motiv, prin complicități și condiționări succesive, o parte din banii destinați aprovizionării cantinelor se ducea pe produse care nu puteau fi consumate, ci doar umpleau magaziile.

Decretul din februarie 1987

Pe 7 februarie 1987, în presă se publica un nou decret pentru raționalizarea consumului de energie, care prevedea reduceri suplimentare ale cotelor alocate pentru toți consumatorii, cu accent pe „reducerea cu cel puțin 30%” a consumurilor pentru activitățile neproductive și cu „peste 20%” a energiei electrice pentru consumul casnic. Fără nicio jenă, în presă s-a făcut „reclamă” modalităților de „economisire severă”, prin „îndemnuri patriotice” la folosirea becurilor de putere mică, la eliminarea oricăror surse suplimentare pentru încălzit (calorifere electrice) și a unor aparate casnice, prin înlocuirea lor cu „munca gospodărească”. În „Epoca de Aur”, aspiratorul trebuia înlocuit cu mătura, mașina de spălat cu zolitorul, iar frigiderul cu beciul (în blocurile de locuințe, probabil, cu balconul).

Aplicarea „imediată” a prevederilor decretului a coincis cu vacanța inter-semestrială a studenților. Pentru conducerea Centrului Universitar Iași, vacanța a fost o gură de oxigen în nevoia stringentă de a face economii și de a se încadra, cât de cât, în cotele alocate. Prin urmare, timp de o săptămână s-au oprit centralele termice și toate sursele de iluminat.

În „ședința de comandă” a conducerii de partid și educative s-a hotărât că niciun sacrificiu nu este prea mare, indiferent de consecințe, pentru a limita și mai mult consumul de energie. Martorii spun că susținătorul cel mai vehement al aplicării ad litteram a decretului a fost prorectorul Universității „Al. I. Cuza”, Dumitru Rusu, care se ocupa de cămine și cantine.  

Studentă: „Am senzația că intru într-un beci întunecat și înghețat”

Ajunse în Iași duminică seara, după ore petrecute în trenuri și autobuze insalubre, studentele cazate în complexul „Pușkin” (acum „Titu Maiorescu”) au găsit camerele cu pereții înghețați, lumina stinsă, iar în băile comune nu curgea nici măcar apa rece. În plus, pentru că nicio altă metodă nu dăduse rezultate până atunci, în toate campusurile, prizele din camere fuseseră sigilate. Luni, după cursuri, în „Pușkin” au fost câteva ore de lumină și căldură, dar studentele au fost anunțate că „se depășise cota”, astfel că în următoarele două zile nu vor primi electricitate. 

Ceea ce părea de necrezut cu o seară înainte s-a adeverit în dimineața zilei de marți, 17 februarie: becurile nu s-au aprins în camere. Studentele și-au petrecut ziua la cursuri și seminarii, iar după revenirea în cămine, întunericul le-a obligat să aprindă lumânări, pentru a nimeri baia și paturile. Angela Dumitrașcu (Bîrsan), studentă la Istorie-Filosofie, își amintea despre atmosfera din campus: „În căminul 5, din «Pușkin», nu se vede lumină. Nu mă mir. E ceva obișnuit. (...) Deschid ușa. Am senzația că intru într-un beci întunecat și înghețat. Stau [colegele de cameră ‒ n.m.] în paturile de campanie, cu paltoanele pe ele, încălțate cu cizme și plăpumile peste ele. Ne salutăm. Nicoleta îmi atrage atenția că nu curge nici apa. Cea rece, evident. (...) E mai cald afară decât în cameră”.  

Cu toate că începuseră prelucrările activiștilor de partid prin cămine despre obligația de a economisi energie, studentele nu puteau accepta situația, în tăcere. De exemplu, Silvia Mureșan, studentă la Geologie, a izbucnit: „s-a săturat de învățat la lumânare și va trebui să aibă studenții o poziție fermă pentru a se termina cu șicanele astea”. Mai mult, ea a reușit să convingă „un grup de studente din același cămin pentru a ieși în stradă”.

„Veniți cu noi!”

Pentru înfrumusețarea parcului din centrul complexului studențesc se construise o fântână arteziană (în care nu curgea apă niciodată), de forma unui pește stilizat. Era locul de întâlnire cel mai popular pentru tineri, denumit „Balena”. Fetele din căminele 5 și 6, alăturate, după ce și-au transmis mesaje de la geamuri, s-au gândit că mai bine și-ar petrece o parte din seară la „Balenă”, pentru ca timpul să treacă mai plăcut, iar frigul să nu le copleșească. Acompaniate de chitare, zeci de voci tinere au murmurat cântece de studenție, vechiul imn „Deșteaptă-te, române!” (catalogat drept subversiv în 1987) și „cântece de oaste”, învățate la instructajul militar obligatoriu. Au venit și băieți din complexul vecin, „Codrescu”.

Deși nu au un lider, studenții gândesc la fel: este nevoie să fie mai mulți, pentru ca nemulțumirile lor să fie ascultate și rezolvate. Nu știu exact cui să se adreseze, ci doar că trebuie să-și mobilizeze colegii. Grupul de la „Balenă” pleacă spre „Codrescu”, apoi urcă dealul spre căminele băieților din „Târgușor-Copou”, cu câteva torțe improvizate, din cartoane. Un protest era pe cale să se nască.

Au ajuns în complex pe la 19:30, oră întipărită în memoria lui Constantin Bătrînu (poreclit de colegi „Socrate”), student în anul IV la Istorie-Filozofie, pentru că se pregătea de întâlnirea cu iubita sa. Asemenea altor studenți, „Socrate” a auzit din cameră o rumoare, „care nu era veselă”, și, când a deschis geamul, a văzut un grup de studenți cu făclii, care strigau „Veniți cu noi!”. 

Mai mulți colegi s-au alăturat grupului, care-i aștepta între cămine. Aflând care-i miza, „Socrate” a mers la un cămin alăturat, unde erau cazați studenții de la Geologie, și, pentru a-i determina să iasă, a scos siguranța din tabloul electric. Prin beznă, viitorii geologi au coborât și ei. Din „Târgușor”, câțiva studenți au plecat, mai sus pe Copou, la căminele Agronomiei. [...]

FOTO: colecții private

Fragmentul face parte din articolul „17 februarie 1987. Protestul studenților din Iași.«Epoca luminii, epoca rușinii!»”, publicat în numărul 244 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 13 mai - 14 iunie, și în format digital pe platforma paydemic.

Historia 244
Cumpără acum!