⬆

10 mai – o zi uitată a suveranităţii interne şi externe a României monarhice după 1866

Autor: Dumitru-Alexandru Filimon

10 mai este ziua suveranităţii interne şi externe a României monarhice după 1866, ea fiind și Ziua naţională a României, în cea mai bună perioadă a ei. Ziua de 10 mai are trei semnificaţii: sosirea în Bucureşti a prinţului Carol în 1866, declararea Independenţei de stat a României, respectiv declararea Regatului România şi acordarea titlului de Rege al românilor prinţului Carol. Care ar fi cea mai reprezentativă semnificaţie ca încărcătură istorică?

De fapt, e vorba despre ziua de 10 mai 1866, care, fiind ziua descinderii lui Vodă Carol pe pământ românesc, a fost considerată ziua Regatului, într-o evoluţie istorică anevoioasă. Războiul de Independenţă din 1877, cu declaraţia de independenţă, are o legătură cu venirea lui Carol. Carol este conducătorul trupelor române şi, la un moment dat, chiar al trupelor româno-ruse în faţa Plevnei şi este cel care asigură independenţa, câştiga independenţa de stat, iar în 1881 o consolidează prin transformarea lui din Vodă în Crai, deci prin transformarea României în Regat suveran. 10 mai este ziua suveranităţii interne şi externe a României monarhice după 1866. Ziua a fost în mod intenţionat repetată în 10 mai 1877 tocmai pentru că era un reper important devenit simbolic, iar în 1881 s-a păstrat această coincidenţă. Aşa cum ziua de 25 octombrie, care era ziua de naştere a Regelui Mihai, este şi Ziua Armatei.

Dar puţină lume ştie că e vorba despre o coincidenţă, care a făcut ca trupele române să declare eliberarea teritoriului României în octombrie 1944 după luptele de la Carei. Tocmai în 25 octombrie, pentru a folosi şi întări o dată simbolică. Există această cutumă, acest fel de a proceda nu numai în România, ci şi în alte părţi. În acest mod, un moment naţional, o sărbătoare naţională, devine mai puternică şi îşi întăreşte simbolul iniţial mai mult.Fac o mică paranteză, de Ziua Regelui, pe 25 octombrie, în urmă cu mai mulți ani ani, când a venit Regele în Parlament, această dată s-a soldat cu un pleonasm cinic din partea elitelor politice, care nu au venit şi au zis că sărbătoresc Ziua Armatei. Poate nu era un pleonasm cinic, ci era o ignoranţă, o probă de ignoranţă crasă, pentru că nu ştiau că, de fapt, spunând asta pur şi simplu scriau proza asemeni unui personaj al lui Molière, fără să ştie.

Între anii 1866 şi 1947, ziua de 10 mai a fost Ziua Naţională. Această zi avea o încărcătură unificatoare şi consensuală, pentru că era ziua care marca borna iniţială a monarhiei constituţionale moderne. Încă din zorii să zic, incerţi, ai Principatelor vasale, aşa cum arătau ele, deşi reunite în 1866, de fiecare dată 10 mai era amintirea unei victorii comune, a unei victorii interne, stabilitate în politica internă, crearea unor elite noi, dezvoltarea ţării, toate în paradigma unei monarhii constituţionale europene moderne, cu deficite, cu înapoieri în cazul României, dar acolo eram. Eram în mainstream-ul european, iar din perspectiva externă, 10 mai simbolizează câştigarea suveranităţii externe. O ţară care la început se formase din două principate diferite, autonome unul în raport cu celălalt, dar vasale în raport cu “Poarta”, apoi aflate sub protectorat rusesc în mod concomitent. După 1828 există o putere suzerană care este Turcia, Poarta Otomană, care este protectoare. Ţara celor două principate era în 1866, încă supusă, dar nu mai era supusă puterii protectoare, era supusă puterii suzerane. În 1877 este practic ocupată fără să fie întrebată de fosta putere protectoare care este Rusia, care o consideră ca pe un vasal. În schimb, între 1880 şi1881, acelaşi stat îşi dobândeşte suveranitatea externă prin recunoaşterea regatului.

Ziua Regelui din 10 mai 1866 devenise în 10 mai 1881 Ziua Regatului. Gândiţi-vă în ce fel şi cât de mult se încărcau primele semnificaţii ale lui 10 mai, desantul acestui tânăr aristocrat din Paden, în Mehedinţi la Oraviţa sau unde a coborât, ultima gară fiind undeva în Banat, apoi cu vaporul, apoi cu trăsura prin Slatina, vai de capul lui, şi găseşte o lume cvasifanariotă şi complet latentă, inertă pe care o întâlneşte şi o transformă. După aceea ce se întâmplă. România câştiga primul război mondial, are o evoluţie importantă, nu făcea parte din Uniunea Europeană, nu există atunci asta, dar era în orice caz un actor politic şi geopolitic european şi internaţional important, iar 10 mai însemna de fiecare dată creşterea şi prosperitatea acestui Regat.

Venind din familie aristocratică, ramura catolică vest-europeană a familiei Hohenzollern, tatăl lui fusese prim-ministrul Prusiei, înaintea lui Bismark. Are şcolile cele mai bune, e ofiţer şi are un anumit simţ al disciplinei, soseşte aici într-o ţară fără norme, fără proceduri, încă foarte fanariotă. A existat un sentiment promonarhic în acele perioade. Exista un sentiment promonarhist, într-o tradiţie voievodală a leaderului unic şi atotputernic era singura tradiţie politică de leadership cunoscută în România şi respectată sau nerespectată, trădată. Conflictul de cultură politică între boierii trădători şi domnitorii care ba sunt înălţaţi, ba sunt doborâţi în numele lor, asta a fost tot timpul şi care e valabil până astăzi. În ceea ce priveşte sentimentul monarhic, s-a creat şi prin contagiune, ca să zic aşa. În marile ţări respectabile din Europa, spre care România tindea, erau ţări monarhice, chiar şi Franţa avea o tradiţie de monarhie republicană, se respectau ierarhiile, se respectă stabilitatea, aveau priorităţi constituţionale, coagularea în jurul unui personaj unificator, astea erau aplicate şi în republica franceză pe care o admirau paşoptiştii şi elitele care stau în jurul regelui, care îl aduc pe Carol I în 1866, Brătianu, Davila şi toţi ceilalţi.

Sentimentul monarhic n-a existat înainte de venirea Regelui în ţară. A fost un referendum, un plebiscit, câştigat cu peste 90%. Carol Davila, el însuşi străin, era cu Brătianu când sunt trimişi la Sigmaringen la viitorul Rege Carol pentru a-l convinge să fie Regele României îi spun “Aţi câştigat alegerile. Sunteţi dorit de 90% din popor”. Exista un sentiment monarhic atunci? Nu. Există probabil o saturaţie după domnia aventuroasă a lui Cuza, care nu era văzută cu ochii cu care o vedem noi astăzi, a fost o domnie de 7 ani, o domnie agitată, cu probleme, dar şi cu mari înfăptuiri. Oamenii nu mai voiau instabilitate, zavră, certuri, lipsă de autoritate. Asta a fost motivul recurgerii la Carol, la domn străin. Sentimentul monarhic s-a construit împreună cu monarhia, aşa încât la jubileul din 1906, când ştim că de-a dreapta lui Carol I era şeful Republicii de la Ploieşti, C. Popescu, cel care în anii ’70 a făcut un puci republican împotriva Regelui. Acelaşi C. Popescu a devenit principalul aghiotant al Regelui Carol. Aici e un fel al creşterii şi educării sentimentului monarhic.

Românii şi-au dat seama că monarhia, cu un rege străin, e foarte importantă, e o formă mai bună de progres pentru România decât altele. Astăzi, sărbătoarea de 10 mai, ce importanţă mai are în actualitatea noastră românească?