Iosif Stalin

Marea Criză Economică încă mai este considerată fenomen economic

Se tot scrie că în toamna anului 1929 a început o mare recesiune în urma prăbușirii bursei din New York și totul a avut la bază lăcomia patronilor, mereu dornici de îmbogățire cu orice preț.  Criza a fost analizată în toate felurile de către savanți specializați în economie sau în cercetarea istorică și s-a ajuns la concluzia că a fost un viciu de funcționare a sistemului de producție concurențial și s-a mers din rău în mai rău până când s-a ajuns la un nou conflict mondial.

A fost ceva inevitabil din cauze economice, care au dus la tensiuni sociale și acestea au degenerat în cele politice. Politicienii de toate orientările au încercat să se opună extinderii răului, dar forțele lor au fost prea slabe pentru a face față valului de probleme și nenorociri.

Dacă au scris specialiști de renume timp de decenii despre recesiune, se pare că este un câștig științific și nu prea mai sunt multe de spus. Puterea savanților, mai ales a celor morți, este deosebită și greu de înfruntat. Un cercetător nu trebuie să creadă tot ce s-a scris, ci este obligat să analizeze fiecare informație pentru a ajunge cât mai aproape de adevăr. Repetarea acelorași idei parcă este suspectă și se poate pune întrebarea dacă nu cumva anumite centre de putere au fost generoase cu cei care au mers pe ideile tradiționale. Ani de zile profesorii universitari au susținut tezele clasice despre fenomenul început în mod obligatoriu în lumea capitalistă, chiar în inima economică a SUA.

Realitatea crudă este că nenorocirile economice au fost provocate de cei aflați în fruntea piramidei sociale și care doreau mai multă putere prin declanșarea unui nou conflict mondial. Era nevoie de cât mai mult armament modern și nu s-a făcut economie în domeniu. Dimpotrivă. Au fost construite noi fabrici sau extinse cele vechi pentru a se trece la producții de mare serie. Armele noi semănau cu cele vechi prin formă și denumire, dar materialele folosite erau de calitate superioară pentru a rezista noilor pulberi de propulsie și pentru a face față transportului motorizat la viteze mari.

Uniunea Sovietică a fost statul în care s-a făcut o industrializare forțată după 1927 și totuși nivelul de trai nu creștea în raport cu Occidentul decadent și aflat în recesiunea cea mai cruntă. Fabricile apăreau precum ciupercile după ploaie și orașe întregi erau ridicate în ritmuri amețitoare, spre bucuria propagandiștilor de toate gradele. Totuși, magazinele erau goale și cozile se tot lungeau la principalele alimente pentru populație. Chiar se murea de foame în multe regiuni ale vastului imperiu roșu. Oare ce produceau fabricile sau lagărul socialist era afectat din plin de criza capitalistă? Adevărul este că Iosif Stalin, stăpânul de la Kremlin, dorea arme pentru Armata Roșie și aici se duceau cele mai bune materiale. Nu degeaba se puneau bazele unui combinat metalurgic gigantic la Magnitogorsk. Chiar dacă astăzi istoricii sunt încântați de binomul tanc – avion prin faptul că pot fi realizate manevre pe mari distanțe, tunul era principalul mijloc de distrugere pe câmpul de luptă și reprezenta forța brută a statelor. Liderul comunist nu era expert în armament, dar a înțeles principiile simple și a fost un adept hotărât al artileriei.

Industria sovietică a primit directiva să modernizeze marile stocuri de tunuri rămase din prima conflagrație mondială sau produse ulterior. Erau arme bune, dar care aveau roți vechi și țevile cam scurte. Tunul de calibrul 76,2 mm model 1902 demonstrase calități bune în luptele cu germanii și era păcat să fie trimis la casat. A apărut în 1930 o variantă perfecționată și 2.411 de exemplare au fost finisate până la 22 iunie 1941. Mult mai interesante erau obuzierele de calibrul 122 mm, obuzele acestora fiind capabile să distrugă orice fortificație de campanie obișnuită. Au fost aduse în stare de funcționare 6.700 de piese până la începerea conflictului cu Germania. Proiectilele din cele două calibre existau în depozite și erau ușor de fabricat în serie mare. Stalin cerea mereu ceva simplu și funcțional. Orice eroare era plătită de un vinovat sau de o mulțime de sabotori.

Orice mașină poate să fie transformată revoluționar cu ajutorul specialiștilor și Iosif Stalin a avut o grijă deosebită în ceea ce privește orientarea energiilor spre tehnica nouă de distrugere. Nevoile și suferințele populației erau detalii lipsite de importanță la scara istoriei și nu conta decât expansiunea Uniunii Sovietice. Au apărut în urma unor directive tunul regimental de calibrul 76,2 mm Model 1927, de dimensiuni reduse pentru a fi împins cât mai aproape de primele poziții. Au fost asamblate 4.708 guri de foc până la 22 iunie 1941, dar nu provocau senzație prin performanțe și dimensiuni. Varianta antiaeriană Model 1931 de același calibru a fost livrată în 3.821 de unități. Pulberile puternice pentru propulsia proiectilelor cu mare viteză inițială induceau tensiuni deosebite în întreaga gură de foc și specialiștii erau obligați să caute aliaje metalice cu proprietăți uimitoare în raport cu cele existente până la încheierea primei conflagrații mondiale. Nu este de mirare că au fost intensificate exploatările de nichel și mangan pentru nevoile industriei metalurgice.

Gurile de foc aveau o masă respectabilă, dar nu se comparau nici pe departe cu cea a munițiilor necesare pe front. În plus, proiectilele erau transportate în lăzi speciale și separate de cartușele necesare propulsiei. Focoasele necesare declanșării exploziei erau dispozitive pirotehnice sensibile și erau puse în cutii separate. Depozitele pentru păstrare impuneau condiții deosebite de temperatură și umiditate, degradarea substanțelor chimice putând să atragă pedepse cumplite. Orice sursă de căldură era un pericol și măsurile de protecție impuneau cheltuieli ce erau acoperite din veniturile generate din munca maselor exploatate de un centru de putere plin de o mulțime de aventurieri dornici de ascensiune în vârful unui sistem politic criminal.

Sunt numai câteva exemple de ceea ce făurea din metal industria constructoare de mașini a lagărului comunist și toate aceste sisteme sofisticate și scumpe erau dirijate către distrugere. Nu generau decât cheltuieli și a fost absolut normal să fie sărăcie și tot felul de lipsuri în Uniunea Sovietică în timpul stalinismului. N-a existat o artilerie mai puternică în Al Doilea Război Mondial și s-a putut vedea clar rolul industriei grele ce s-a ridicat la ordinul lui Iosif Stalin în plină perioadă de lipsuri.

Gândirea liderilor din centrul de putere de la Kremlin a rămas la fel după 1953 și astfel nivelul de trai a rămas scăzut. În plus, economia n-a putut să progreseze pentru că mințile luminate erau deturnate să inventeze arme și fabricile performante să pună fanteziile politicienilor în oțel. Tunurile au fost revoluționate prin calitatea oțelurilor și a aparaturii optice și electronice pentru dirijarea tirului, sisteme din ce în ce mai scumpe. Cum punerea în baterie cerea timp și mulți servanți ce puteau să obosească, au fost inventate sisteme automate de încărcare și acestea au fost aplicate la tunurile autopropulsate, de cel puțin trei – patru ori mai scumpe decât gurile de foc clasice. Aceeași situație a existat în toate statele lagărului socialist și poate acum se înțelege de ce în România se putea face rost de pâine pe bază de cartelă alimentară. Oamenii cred că se făceau economii pentru plata datoriei externe, dar nu au cum să înțeleagă acumulările de armament pentru că acestea au fost secret de stat păzit cu mare strășnicie. Nici astăzi nu se știe cu precizie câte arme au fost cumpărate sau produse în epoca Nicolae Ceaușescu.

Războiul din Ucraina a scos la lumină în anul 2022 tunurile și tancurile produse timp de decenii și ambele tabere le folosesc într-un proces de nimicire furibundă, stocurile de muniții permițând bombardamente de durată mai ales ale artileriei ruse. Limitările sunt generate numai de problemele logistice privind livrarea pe câmpul de luptă ce se află la distanță de căile de acces. Camioanele mobilizate nu fac față consumurilor, un minut având o altă valoare în timp de război. Lansatoarele de rachete sunt și mai costisitoare, o întreagă încărcătură nimicitoare fiind epuizată în 20 de secunde.

Oare când se va lichida acest sistem economic de tip socialist și care a fost dezvoltat numai pentru război la scară planetară? Din păcate, China a moștenit ideile eronate și conducerea de la Beijing nu face decât să pună în practică pas cu pas planul de transformare a întregii planete într-un singur lagăr. Acesta este visul celor ce spun că aduc o lume mai bună.