Grenada – drumul anevoios al independenței

Pe data de 7 februarie 1974, posesiunea britanică din Caraibe a Grenadei devine independentă în urma unui proces lent, dar pașnic de reforme politice. Independența micului stat insular nu a fost o garanție a prosperității și a păcii. Dimpotrivă, după cinci ani de la obținerea independenței, țara cade într-o criză politică acută, care se termină prin intervenția militară a Statelor Unite ale Americii.

Istoria timpurie a insulei este asemănătoare cu cea a celorlalte state din Marea Caraibelor. Insula era populată de tribul indienilor Carib când a fost descoperită în timpul expediției lui Columb din 1498, indieni care i-ar fi gonit  pe primii locuitori ai insulei – băștinașii Arawak cu mult timp înaintea venirii primilor europeni.

Indienii Carib și-au afirmat caracterul războinic în 1609, când englezul Messers Godfrey, împreună cu un echipaj de 204 de aventurieri au debarcat pe insulă și au încercat înființarea unei colonii. Expediția a fost atacată de indieni, mica așezare europeană fiind distrusă, iar echpajul masacrat.

După 40 de ani, o companie privată franceză a trimis o echipă de 200 de oameni să construiască o așezare forificată pe insulă. Așezarea fortificată a fost construită cu succes, iar liderul expediției i-a convins pe băștinași sa împartă insula cu el. După plecarea conducătorului expediției, indienii Carib au încercat din nou reluarea insulei și exterminarea coloniștilor europeni, însă de data aceasta atacul a fost respins. Au urmat cinci ani de conflict între cele două tabere, până când opoziția indienilor a fost complet anihilată.

Mica insulă a intrat oficial în componența statului francez în 1664. La începutul secolului al XVIII-lea au fost aduși primii sclavi africani pe insulă, punându-se bazele plantațiilor de zahăr și de cacao.

În urma Războiului de Șapte Ani (1756 – 1763), insula va fi preluată de britanicii, fiind condusă până la independența din 1974. În timpul administrației britanice, populația locală s-a bucurat de o serie de reforme care au avut ca scop evoluția infrastructurii, agriculturii și societății  insulei. Astfel, în 1834 sclavia a fost abolită, în 1843 a fost introdusă nucșoara în agricultură,   din 1871 insula a putut beneficia de telegraf, iar în 1872 a fost construită prima școală secundară de pe insulă.

La începutul secolului XX, populația insulei a ajuns la 60.000 de locuitori. Prosperitatea economică si evoluția constantă a insulei a convins guvernul de la Londra să înceapă procesul de reformare politică a insulei. Din 1925, Grenada a avut un statut special de de colonie a Coroanei britanice. Astfel, grenadienii își puteau desemna 5 reprezentanți din 15 în Consiliul lor Legislativ.  Cu toate aceste, votul a rămas cenzitar, permițându-le doar celor mai bogați 4% din grenadieni să voteze. În 1950, numărul reprezentanților este mărit de la 5 la 8, iar votul cenzitar este înlocuit cu cel universal. În ciuda acestor schimbări pe plan politic, guvernul britanic continuă să fie cel care  exercita autoritatea în insulă. Pe data de 3 martie 1967, Grenada dobândește autonomie deplină.

Primii cinci ani de independență (1974 – 1979)

Pe data de 7 februarie 1974, Grenada devine independentă, dar continuă să folosească modelul britanic de organizare – un guvernator al insulei care avea rolul de a reprezenta monarhul britanic și un prim-ministru care era în același timp și liderul partidului său.

În  perioada 1974 – 1979, Grenada s-a aflat sub conducerea lui Eric Gairy. În anii 50, acesta s-a afirmat ca un lider sindical și politic radical, fiind cunoscut pentru acțiunile sale îndreptate împotriva autorităților britanice ale insulei, mai ales în Greva Generală din 1951, care degenerat într-o răscoală. Au fost incendiate atât de multe clădiri, încât acea perioadă de tulburări sociale a fost numită ”Zilele Cerului Roșu”. Răscoala s-a terminat cu intervenția militară britanică și arestarea lui Gairy.

Viitorul prim-ministru a fost achitat între timp, începându-și activitatea politică propriu-zisă prin Partidul Muncitoresc Unit din Grenada. El a preluat conducerea țării în anii 70, dar în contrast cu promisiunile făcute poporului grenadez, mandatul său de prim-ministru s-a caracterizat printr-o dictatură personală impusă prin armata sa privată. Anii în care a fost în fruntea Grenadei s-a caracterizat prin eliminarea oponenților politici și a exprimării libere. Astfel, armata privată a lui Gairy avea grijă ca criticii lui Gairy să nu scoată nici un cuvânt, foloseau violența îmoptriva protestatarilor pașnici și duceau la îndeplinire execuția oponenților politici ai lui Gairy.

Lovitura de stat din 1979 și instaurarea marxismului

Una din victimele politice ale regimului lui Eric Gairy a fost Rupert Bishop, tatăl lui Maurice Bishop, liderul mișcării politice marxiste ”NEW JEWEL”. ”NEW JEWEL” s-a format ca o alianță de grupări politice aflate în ilegalitate în timpul dictaturii lui Gairy, devenind principala forță care avea să se ridice împotriva regimului lui Gairy. Alianța și-a creat propria organizație paramilitară – ”Armata Națională de Eliberare”, nume adoptat de majoritatea grupărilor paramilitare de extremă stânga din toată lumea.

Tensiunea dintre cei doi a culminat prin lovitura de stat din 13 martie 1979. La acea dată, Eric Gairy se afla la o întâlnire a Națiunilor Unite. Maurice Bishop s-a folosit de plecare lui Gairy din țară și a declanșat lovitura de stat. Membrii Armatei Naționale de Eliberare au ocupat instituțile guvernamentale, unitățile militare și posturile de radio. Bishop a anunțat ulterior suspendarea Constituției și a anunțat formarea Guvernului Revoluționar Provizoriu, sub conducera ”NEW JEWEL”.

Bishop s-a autoproclamat prim-ministru și a inceput să-și consolideze noua conducere. Au fost interzise toate partidele politice înafară de cel aflat la guvernare, Grenada fiind declarat stat marxist – leninist cu un singur partid, iar forța militară a noului stat a fost mărită gradual.

Politica lui Bishop a creat îngrijorarea conducerii de la Washington. Statul american nu a reușit să împiedice transformarea Cubei într-un stat comunist la începutul anilor 60, iar apariția unui nou stat marxist, chiar și unul de mărimea Grenadei, nu a făcut decât să atragă nemulțumirea americanilor. Stabilirea unor legături de cooperare între noul stat al lui Bishop și celelalte țări din Blocul Comunist (mai ales Cuba) a confirmat afilierea guvernului provizoriu al lui Bishop printre inamicii Statelor Unite ale Americii.

A doua lovitură de stat și instaurarea dictaturii militare

Deși Maurice Bishop era popular în rândul populației, în interiorul partidului și al armatei au apărut tensiuni între el și diverși lideri. Din dorința fiecăruia de a avea controlul asupra puterii, a apărut un conflict între Bishop și Bernard Coard, vice prim-ministrul său. Refuzul lui Bishop de a împărți puterea cu Coard l-a îndemnat pe cel din urmă să îl pună pe prim-ministru sub arest la domiciliu pe data de 14 octombrie 1983. Coard avea să-și asume rolul de prim-ministru.

Fiind eliberat după scurt timp în contextul protestelor stradale împotriva arestării sale, Bishop a pornit împreună cu câteva forțe loiale spre sediul armatei pentru a elimina conducerea lui Coard. După o luptă relativ scurtă, Bishop este învins, fiind executat împreună cu oamenii săi în ziua de 19 octombrie 1983.

            În aceeași zi, conducerea armatei a fost preluată de generalul Hudson Austin, care a realizat o a doua lovitură de stat și a format un guvern militar care avea să conducă țara.

            Invazia americană a Grenadei

          Folosindu-se de pretextul schimbărilor politice violente care aveau loc în Grenada la mijlocul lunii octombrie, executivul american a hotărât intervenția militară în Grenada. 7600 de militari (dintre care 300 aparțineau statelor aliate din Caraibe) au fost mobilizați în cadrul acestei operațiuni de amploare.

            Operațiunea a început la data de 25 octombrie 1983, ora 05:00, cu plecarea forțelor americane de pe Aeroportul Internațional Grantley Adams din Barbados. Invazia avea să urmeze un plan bine pus la punct, în care unitățile americane și aliate aveau să atace insula dinspre vest și est principalele puncte cheie controlate de armata grenadeză.

            Invazia s-a desfășurat conform planului, folosindu-se mai ales de bombardamente și superioritatea aeriană. S-a dovedit că forțele grenadeze nu au reprezentat o problemă pentru americani, armata grenadeză însumând 1 500 de militari, fără cei 700 de aliați cubanezi.

            Intervenția s-a desfășurat rapid, urmând ca orice rezistență grenadeză să fie eliminată în decursul a două luni de la începutul invaziei. Puțin peste o sută de militari și civili au pierit în urma invaziei, iar alte câteva sute au fost răniți.

            Urmările invaziei

          În urma invaziei, s-a instaurat un Guvern Provizoriu, care avea să existe până la următoarele alegeri din decembrie 1984. Trupele americane au fost staționate un timp, pentru a menține pacea în insulă. Și în ziua de astăzi mai există unități americane în Grenada, în special cele ale Forțelor Speciale și ale Serviciului de Inteligență.

            De la sfârșitul invaziei până în ziua de astăzi, Grenada a avut o activitate politică stabilă, micul stat insular nemaifiind tulburat decât de pagubele aduse de uraganul Ivan din septembrie 2004.