Fascinanta viață a „Îngerului de la Ploiești”, în Historia de septembrie
Prințesa Ecaterina Caradja a umplut cu atâta viață un secol (1893-1993), încât acum umple paginile Historiei de septembrie. Răpită la 3 ani de propriul tată și dusă într-un orfelinat, apoi întoarsă în sânul familiei din partea mamei (bunicul era Grigore „Nababul” Cantacuzino), salvatoare a câtorva zeci de piloți americani în 1943, a multor refugiați din Polonia, Basarabia, Iugoslavia, și a generații de copii pe care i-a oblăduit la orfelinatul pe care l-a condus, Ecaterina a evadat din România comunistă ca-n filme și s-a stabilit în Statele Unite. Aici a continuat să fie o prințesă, adică să dea din timpul și din energia ei pentru a ajuta oameni și cauze bune. Nu credea că va putea vreodată să se întoarcă în România. Însă istoria a vrut altfel… Povestea completă, a Ecaterinei și a urmașilor ei din ziua de azi (nepoata, Brianna, și fiii săi, Constantin și Maximilien), se găsește de azi la chioșcuri și online, pe platforma paydemic.
În 1991, prinţesa Ecaterina Caradja s-a întors în ţară și și-a trăit ultimii ani de viaţă în fostul său Leagăn. În cadrul turneului „Heal the World“, Michael Jackson a venit la București și a cerut să o întâlnească pe bătrâna prinţesă care trăia în orfelinatul creat de familia ei. „Cine se lipise de anturajul care l-a însoţit pe Michael?“, povestește astăzi nepoata, Brianna. „Iliescu! Care a așteptat 20 de minute sub castan, ca Michael să-și termine vizita. E chiar castanul pe unde trec mirii astăzi, când ies de la Starea Civilă, care e găzduită de fostul birou al bunicii“.
Leagănul Sfânta Ecaterina, fondat în 1897 de către prinţesa Irina Cantacuzino, mama Ecaterinei, a fost un complex cu şapte pavilioane, casă pentru peste 3.000 de copii. Începând cu 1914, prinţesa Ecaterina a creat programe de plasament familial, de alăptare pentru sugari și de asistenţă pentru mamele singure. La vremea aceea, Leagănul primea atât copii orfani și copii plasaţi de părinţi fără resurse, dar și mame singure.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost ajutaţi copii evrei și refugiaţi din Polonia, Basarabia, Iugoslavia. În 1948 a fost naţionalizat de comuniști, devenind „Leagănul de Copii nr. 1 București“, un soi de vitrină a regimului. În zilele noastre, clădirile din zona Arcului de Triumf sunt sediul Direcţiei generale de asistenţă social și protecţia copilului și al Direcţiei publice de evidenţă a persoanelor și stării civile, sector 1.
Fugită din România comunistă într-o manieră memorabilă (ascunsă într-un tanc cu apă, pe un vas care mergea pe Dunăre până la Viena), Ecaterina s-a stabilit în Statele Unite în 1955. Acolo a trăit din scrisul de articole și din interviurile date la radio și la televiziune. Aproape săptămânal ţinea câte un discurs despre importanţa libertăţii și despre pericolul comunismului. „Când avea avere, a construit orfelinate și spitale. Când n-a mai avut-o, tot a găsit ce să facă. Putea să zică foarte simplu «Nu mai am bani, nu mai pot să fac nimic, stau acasă și mă uit la televizor.» Dar și-a adaptat binele în funcţie de posibilităţile pe care le avea“, povestește astăzi strănepotul Maximilien.
Ce s-a întâmplat cu patrimoniul familiei și cum continuă filantropia sub numele „Caradja Cantacuzino”? Aflați din articolul scris de Adina Scorțescu.
Nenea Iancu și pasiunea pentru istorie
Știați că Ion Luca Caragiale a fost și profesor de istorie? În 1890, a predat istorie pentru clasele I-IV la Liceul Privat „Sf. Gheorghe“. Fusese angajat de bunul său prieten, Anghel Demetrescu, care era directorul liceului și care îi cunoștea cultura enciclopedică. Această experienţă pedagogică, chiar dacă scurtă, l-a făcut pe Caragiale să reflecteze la ceea ce înseamnă cunoașterea istorică și la limitele acesteia, iar concluziile sale dezvăluie o concepţie uluitor de modernă:
„Învăţăm din trecutul patriei și neamului nostru numai istoria politică și militară, dar istoria societăţii, lumii d-asupra vieţii zilnice a căreia s-a desfășurat politica, ori s-au înfăptuit vitejiile, nu învăţăm, și prin urmare nu știm nimica. Învăţăm un fel de epopee sarbădă, în proză mai mult sau mai puţin limpede și comodă, care nu evocă în imaginaţia noastră nicio icoană vie și care e prin urmare lipsită în cea mai mare parte de interes. Îngrămădiri de date, înșirări de nume proprii, înregistrări de fapte, și-ncolo nimic. Ce vreme era la acele date? Ce fel trăiau zi cu zi fiinţele care purtau acele nume proprii? Cum erau locurile unde se săvârșeau acele fapte?”
Cum ar fi scris Caragiale o carte de istorie a românilor? Nu ratați textul lui Alexandru Purcăruș.
Parfumul tuberozelor
E jumătatea lui septembrie și s-a dus parfumul tuberozelor din grădini și din florării. Însă a rămas cel din paginile scrise de Iulia Badea-Guéritée, despre „tărâmul tuberozelor”.
La intrarea în această comună formată din trei sate (Hoghilag, Valchid, Prod), situată la aproximativ 18 kilometri de Sighișoara și la 78 de kilometri de Sibiu, călătorul obișnuit sau cel care trece întâmplător de Daneș este întâmpinat de o pancartă cu un titlu de poveste: „Hoghilag. Tărâmul Tuberozelor“. O indicaţie geografică menită să intrige și să incite în același timp, îndemnând ad-hoc călătorul (și, mai nou, chiar circuitele de bicliciști sau ofertele agenţiilor turistice!) să pătrundă în Hoghilag, tărâm de poveste cu mai puţin de 2000 de locuitori.
2000 de locuitori în timp normal! Căci, asemenea unor localităţi mult mai cunoscute din vestul Europei, situate pe malul unor mări sau oceane, cu o populaţie puţin numeroasă extra-sezon și una de ordinul zecilor de mii în plin sezon, Hoghilagul crește ca o cocă în timpul verii.
Fără patimă, despre constituţii
În condiţiile în care istoria oferă multe exemple de bătălii sau înţelegeri secrete care au schimbat soarta lumii, de eroi care înfruntă destinul și ies învingători, de legende și mituri, poate părea mai puţin atractivă o discuţie despre istoria constituţiilor în perioada modernă.
Dar aceasta e o discuţie care merită cu prisosinţă să fie purtată: menită să ridice statul și să-l scoată de sub autoritatea unei singure persoane, constituţia, luată ca document în sine, a limitat puterea regilor, fiind astfel introdusă monarhia constituţională. Răspundeți „da” invitației lui Darius Codău.
***
Ați ajuns la finalul revistei? Nu săriți peste ultimele pagini, unde vă invităm la filme, expoziții și lecturi de inspirație istorică.
Vă urăm o toamnă liniștită și o lectură plăcută, în formatul cu miros de cerneală sau în cel digital, de pe platforma paydemic.
