Cum trăiau „cei mai viteji dintre traci”, în Historia de decembrie

De unde pornește și unde se sfârșește istoria geților? Cum luptau și cum trăiau, în viața de zi cu zi? Historia de decembrie include un dosar impresionant care propune răspunsuri la aceste întrebări și, în plus, o reconstituire detaliată a vieții lui Ovidiu la Tomis.  Dar să nu credeți că am uitat de istoriile mai „ușoare”, în ton cu Sărbătorile, bunăoară cea a biscuiților și a orașului francez Lyon, unde lumina cucerește întunericul la fiecare început de decembrie. Vi se pare prea frig pentru mersul la chioșcul de ziare? Nu-i nicio problemă, căci Historia e disponibilă și în varianta digitală, pe platforma paydemic. 

Geții făceau parte din marele neam al tracilor, însă nu știm dacă toți cei pe care îi numim astăzi astfel erau, într-adevăr, geți. (Numele acesta îl cunoaștem de la câțiva scriitori greci.)

În veacul al V-lea însă, geţii erau văzuţi ca o populaţie cu aspect şi obiceiuri scitice, conform scrierilor lui Tucidide. Câteva secole mai târziu, Strabon spunea că geţii şi dacii vorbesc aceeaşi limbă, așa că mitologia populară românească a pus semnul egal între cele două neamuri. Nu a fost de bun augur – subliniază autorul Radu Oltean – deoarece, în realitate, „geţii au avut lumea şi cultura lor, iar dacii, un neam apărut pe scena istoriei la cinci secole distanţă după prima menţiune a geţilor, au avut propria identitate.” 

Cum ar suna o discuție corectă? I-ar menționa pe geţi până la începutul secolului I d.Chr., apoi pe daci sau geto-daci până la războaiele lui Traian şi formarea provinciei romane Dacia. 

Până la Burebista, geto-dacii nu au avut o unitate politică. Erau grupaţi în regate tribale peste care domneau căpeteniile, numite în scrierile vechi regi sau basilei. Conflictele între aceste triburi erau constante, cu o frecvenţă probabil sezonieră, iar moartea în luptă era acoperită de glorie. Era o împlinire a destinului războinicului, care-i asigura statutul de erou. 

Burebista a reușit să cucerească și să controleze (timp de mai bine de două decenii) un teritoriu enorm, de la Marea Neagră până dincolo de Tisa. A fost numit „cel dintâi și cel mai mare rege al Traciei”. Oare cum arăta acest adevărat rege elenistic? Îl veți putea vedea în paginile Dosarului, într-o reconstituire ideală – călare, cu armură și coif de bronz și cu spada în mâna dreaptă.

De la medicina în vremea lui Molière la istoria celor mai delicioși biscuiți

Care credeți că erau protocoalele de prevenție și tratament în cazul pandemiilor de acum 400 de ani? În aceste epidemii de „moarte neagră“, cum fuseseră cele din anii 1628-1631 în Franţa şi 1629-1631 în Italia, soldate fiecare cu câte un milion de morţi, medicul purta un fel de robă din marochin, lungă până în călcâie, şi, croită din acelaşi material, o mască ornată cu un nas lung. Dispozitivul, ca un cioc imens, ar fi avut rolul de a purifica aerul de miasmele maligne inhalate. Iar dacă înghiţea şi o ceaşcă de supă roşie (bouillon rouge), se declara ferit de orice contagiune! 

Supa nu era ceea ce ne putem imagina astăzi, o supă clară şi fierbinte din carne roşie. Ingredientele acestui veritabil panaceu erau o zeamă din plantele limbă de bou, cicoare sălbatică, măcriş, pir, frunze de căpşuni, păpădie şi turiţă-mare, toate fierte timp de două ore într-o oală de fier. 

Încă nu vi s-a făcut poftă? Mai aveți câteva ocazii.

Căci în numărul de decembrie puteți citi despre meniul Regelui Soare, dar și despre istoria biscuiților (primele rețete le avem de pe vremea romanilor, din anul 800).

În meniul lui Ludovic al XIV-lea erau multe ciorbe şi supe preparate din claponi bătrâni, pui de porumbel, creste de cocoş şi „mure“ de viţel (probabil, structuri limfatice). Urmau potârnichi pe varză, un sfert de viţel de 20 de livre, fript plăcinte din câte 12 porumbei, 6 pui de găină tocaţi şi carne mărunţită de potârniche, curcani fripţi, pui graşi de găină cu trufe şi iarăşi fripturi, claponi, porumbei... Desertul era compus din ligheane cu fructe crude, tăvi uriaşe cu prăjituri uscate şi, în boluri adânci, compoturi. 

Puţină lume ştie că primii biscuiţi, în perioada veche a istoriei omenirii, nu au fost făcuţi pentru a fi consumaţi aşa cum se întâmplă în zilele noastre, la un pahar cu lapte, la o ceaşcă cu ceai aromat ori savuraţi împreună cu o cafea aburindă. Acum mai bine de 6.000 de ani, sumerienii uscau feliile de pâine făcute din făină din orz până se întăreau, apoi le depozitau pentru a prepara... bere. În epoca medievală, biscuiţii erau preparaţi dintr-o pastă îndulcită, cu pesmet şi condimente.

Regele Richard I al Angliei (zis şi Richard Inimă de Leu) a plecat în cea de-a treia cruciadă cu „biskit of muslin“ în raniţă, aliment care folosea un amestec de orz, secară şi făină de fasole. La sfârşitul secolului al XVII-lea, Prinţul de Wales şi Ducesa de York le ofereau invitaţilor biscuiţi care aveau imprimate diferite simboluri patriotice (de exemplu, efigia regatului), pentru a-i scufunda în paharul cu vin. Serviţi la sfârşitul mesei, biscuiţii „limbi de pisică“ erau lungi şi subţiri, pentru a încăpea în cupa cu licoarea lui Bachus.

În zilele noastre, biscuiții au ajuns un aliment obișnuit sau un moment de răsfăț, în pauza de ceai sau de cafea, alături – de ce nu? – de o carte sau o revistă preferată. Poate chiar de ultimul număr din Historia, disponibil de astăzi la chioșcuri și online. Relaxare și lectură plăcută!