Misterul dezmoştenirii principelui Nicolae
Excluderea principelui Nicolae din linia de succesiune a Casei Regale şi retragerea titlului au picat din senin în moleşeala unui august canicular, o lună, iată, care marchează evenimente cruciale legate de Regele Mihai.
Decizia a venit după ce nepotul Regelui a fost adus în ţară şi pregătit ani de zile pentru a reprezenta, mai ales în faţa generaţiei tinere, Casa Regală. Nicolae, care fusese adus prima dată în ţară în 1992, participând la vizita istorică a Regelui Mihai, prima autorizată în România după căderea comunismului, nu a mai fost prezent în Casa Regală mulţi ani după aceea. Nici nu vorbea româneşte, când a fost „readoptat” şi introdus în familie şi în programul pe termen lung al Casei Regale.
Brusc, toată această acţiune gândită pentru viitor a fost abandonată. Sigur, România nu mai este o monarhie, dar evenimentul pică într-un moment în care simpatia pentru Rege şi implicit pentru vederile monarhice ajunsese la cote substanţiale conform sondajelor de opinie. O cercetare sociologică INSCOP, făcută la cererea ziarului Adevărul în 2013 arăta un nivel de popularitate de 45% pentru Regele Mihai, o cotă substanţială, în care se regăseşte în mod firesc şi dezamăgirea legată de prestaţia actualei clase politice.
Pentru aceşti simpatizanţi şi, mai ales pentru nucleul dur, rămâne de acum înainte frustrarea legată de necunoaşterea motivaţiei unui asemenea gest radical din partea Regelui.
Schimbând ceea ce este de schimbat, monarhia română a mai cunoscut un moment similar, în cazul străbunicului lui Nicolae, Carol al II-lea, pe vremea când acesta din urmă era prinţ moştenitor. Motivele care au dus atunci la o criză politică profundă au fost de mare gravitate. Prinţul Carol a renunţat de două ori la tronul care i s-ar fi cuvenit şi a fost dezmoştenit şi scos din Familia Regală în 1925.
Prima criză a apărut în 1918, în plin război, când prinţul Carol îşi părăseşte unitatea militară şi fuge la Odessa pentru a se căsători cu Zizi Lambrino.Sunt fapte grave, dezertare din armată şi o căsătorie împotriva statutului Casei Regale. Era tot ceea ce îi lipsea ţării într-un an de mare cumpănă.
A doua oară, Carol îşi duce intenţia la capăt, renunțând „definitiv” la tron pentru a trăi la Paris, sub numele de Caraiman, alături de Elena Lupescu.
Abilul Carol va reuşi să folosească împrejurările şi oamenii politici ai vremii, incapabili să să descurce cu o regenţă la conducerea ţării pentru a reveni în ţară şi a se înscăuna la Bucureşti, „detronându-l” pe Mihai, fiu său minor.
Acum, România este republică şi asemenea cutremure în Casa Regală nu au cum să producă efecte şi crize politice cum s-a întâmplat în prima jumătate a secolului trecut.
Totuşi, lacunarul comunicat al Case Regale nu poate decât să lase un gust amar simpatizanţilor monarhiei. Cât de grave sunt faptele fostului prinţ Nicolae scos acum din drepturi, se vor întreba ei. Se compară cu ceea ce a făcut străbunicul său Carol? În ce fel nu s-a adaptat Nicolae rigorilor poziţiei sale, aşa cum spune comunicatul oficial?
Vremurile s-au schimbat şi se schimbă continuu, iar noile generaţii au nevoie de repere cât mai apropiate de modul lor de a-şi trăi viaţa şi nu de al bunicilor lor. Succesul sau insuccesul caselor regale, unele rămase pe tron, altele nu, a constat tocmai în capacitatea de a răspunde necesităţilor, fie ele şi de imagine, ale vremurilor prezente. Iar deciziile de asemenea gravitate implicând excluderea moştenitorului anunţat şi motivaţiile lor trebuie explicate tocmai în spiritul transparenţei vremurilor de astăzi.
