Mănescu garat pe linie moartă, Bodnăraş petrecut la cimitir cu alai preoţesc

La mijlocul anilor 70, Ceauşescu a scăpat şi de ultimii ”baroni ai lui Dej”:Corneliu Mănescu şi Emil Bodnăraş. Pe fostul şef al diplomaţiei româneşti l-a jignit lăsându-l fără slujbă. Iar pe bolnavul Bodnăraş, fostul său superior la Armată, l-a obligat să moară în funcţii.

Deosebit s-a încheiat mandatul şefului diplomaţiei de la Bucureşti. Lui Corneliu Mănescu i s-a adus pur şi simplu la cunoştinţă că va fi, , eliberat” din funcţie, pe nepusă masă, într-o şedinţă a Comitetului Executiv din toamna lui 1972. Un moment cu totul neaşteptat şi nemeritat, după mărturia lui (Convorbiri neterminate. Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea, Iaşi, Polirom, 2001). Mai ales că simţise că ar fi avut şanse şi în alegerea ca secretar general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, după ce fusese preşedintele celei de-a XXII-a sesiuni a ONU (1967-1968), singurul român ce-a deţinut această funcţie.

Pelerinaj la mănăstire

Ca succesor al său Ceauşescu l-a numit pe fostul adjunct al ministrului MAE, George Macovescu. Alt demnitar cu pete la dosar-ca fost funcţionar în ministerul Propagandei din regimul Antonescu-, categorie tot mai pe placul vigilentului Ceauşescu în exploatarea slăbiciunilor celorlalţi. După succesele din diplomaţie, Mănescu crezuse chiar că va fi promovat într-un post de vârf, la guvern. Nu i s-au comunicat însă nici motivul debarcării, nici viitorul loc de muncă. Jignit de incertitudinea în care-l aruncase Ceauşescu, Mănescu şi-a părăsit locuinţa instalându-se, cu soţia, la Hotelul Cota 1 400 din Sinaia. Agasaţi de trena supraveghetorilor, cu sprijinul patriarhului Iustinian soţii Mănescu s-au retras la Mănăstirea Cozia. Zvonurile că fostul minstrul de Externe s-a apropiat de cele sfinte şi poate chiar se gândeşte la călugărie, s-au răspândit atrăgând roiuri de turişti care cereau să se fotografieze cu el. Fără-ndoială că nu asemenea veşti aştepta Ceauşescu despre demnitari. Astfel că după câteva luni de neobişnuită vacanţă, Mănescu a fost instalat vicepreşedinte al Frontului Unităţii Socialiste, funcţie mai curând decorativă decât deliberativă.

Bârfe şi conspiraţii

Între bârfele vremii s-a strecurat şi aceea că invidia Elenei Ceauşescu faţă de frumuseţea soţiei lui Mănescu ar fi cauzat acea demitere. Danei Mănescu i-ar fi fost, chipurile, adresate omagiile cuvenite soţiei lui Ceauşescu într-o vizită în străinătate.

Arhivele Securităţii dezvăluie însă o veritabilă conspiraţie de interese a serviciilor speciale externe contra lui Mănescu. Puţin agreat de capii DIE pentru aroganţa şi antipatia cu care-i trata pe ofiţerii trimişi în străinătate, aceştia-i pregăteau un succesor acţionând în cooperare cu VIP-uri ale secţiei de Relaţii Internaţionale a Comitetului Central şi aspiranţi la posturi de vârf din interiorul centralei MAE. Pentru a-şi asigura spaţii de manevră favorabile ascensiunii şi intereselor personale, acţiona un, , club al oltenilor”. Iniţiatorul său părea Ştefan Andrei, prim-adjunct al numitei secţii, bun prieten cu Ion Mihai Pacepa, adjunctul şefului DIE şi cu Cornel Pacoste, care va deveni din 1973 adjunctul lui George Macovescu la Externe. Printre susţinătorii acestui grup informal se aflau Dumitru Aninoiu şi Constantin Flitan, după cum arată documentele consultate şi publicate de Mihai Pelin (DIE 1945-1980. Din culisele spionajului românesc, Editura Evenimentul Românesc, 1997).

Cât din îndepărtarea lui Mănescu s-a datorat avântului acestor, , lupi tineri” în a lua beregata bătrânului haitei, şi cât geloziei provocate de Mănescu lui Ceauşescu sau Maurer, va fi greu de aflat. Dar perioada 1961-1972, cu Mănescu în fruntea Externelor, rămâne timpul de glorie al diplomaţiei româneşti.

Rugăminţile lui Bodnăraş

Dacă demisia lui Maurer a fost aprobată uşor de Ceauşescu, iar de Mănescu s-a debarasat fără explicaţii, altfel a procedat cu Bodnăraş. Pe acest supravieţuitor miraculos al seismelor din conducerea partidului, Ceauşescu l-a obligat să-şi primească moartea la datorie. Cardiac vechi, Bodnăraş suferise un prim infarct în 1969, după cum arată scrisorile lui Bodnăraş adresate lui Ceauşescu (Stelian Tănase, Ultimele scrisori ale lui Emil Bodnăraş, SferaPoliticii, nr. 43/1996).

Alte accidente vasculare l-au determinat să-i solicite secretarului general, încă din vara lui 1974, , , retragerea definitivă din orice funcţiune de conducere în partid şi în stat”, după cum reiese din scrisoarea ce i-a adresat-o în noiembrie 1974. A fost nevoit să revină cu cererea şi după ce-a aniversat împlinirea vârstei de 70 de ani, amintind şi suferinţa unei intervenţii oculare. Abandonând formulele oficiale, la sfârşitul scrisorii i s-a adresat lui Ceauşescu cu, , dragă Nicule” rugându-l să-i acorde o întrevedere.

Dar maestrul, , combinaţiilor” arestării lui Foriş, predării lui Ion Antonescu Armatei Roşii şi altor fapte memorabile din istoria partidului a fost menţinut în conducere în pofida declaraţiilor sale că nu mai poate satisface exigenţelor funcţiilor ocupate. A decedat în ianuarie 1976, fiind înmormântat la cererea sa, cu mare alai preoţesc, în pământul natal din Câmpulung Moldovenesc. Murise, oare, împăcat de, , realizările” sale? Se pare că nu după săracele mărturii ce merită consideraţie. S-a plâns de evoluţia lui Ceauşescu fostului său protejat Corneliu Mănescu când l-a vizitat în Spitalul Elias. Scăpase frâiele din mână, i-a zis, şi în politică şi în economie, făcând colaborarea cu el imposibilă.

La capătul vieţii, dezastre contabiliza Bodnăraş şi în viaţa personală. În vila cu piscină din Primăverii locuia doar cu băiatul înfiat, Gheorghiţă. Singurul său copil, o fetiţă, decedase de cancer iar de soţie fusese împins să se despartă din interesul îndepărtării nevestelor rusoaice şi evreice de bărbaţii din nucleul puterii. Lui Ceauşescu i-au supravieţuit Mănescu şi Maurer. Fostul ministru de Externe a revenit în diplomaţie ca ambasador al României la Paris.

Dar Maurer s-a complăcut într-o dolce far niente stare de rentier de lux al statului român:cu şofer la scară, reşedinţe la Bucureşti, Snagov, Neptun şi Predeal, dipunând la discreţie de rezervaţiile din toată România şi compania aferentă organizării vânătorilor. Altfel, bucureştenii îl puteau vedea plimbându-se prin împrejurimile lacului Herăstrău. Iar foştii tovarăşii şi securiştii ce-l aveau în obiectiv aflau că lucrează la o exegeză asupra doctrinei marxiste. Din cartea proiectat a fi intitulată, , Marx şi lumea de azi” n-a reuşit să scrie, până la capătul vieţii, nici un singur capitol, după propria lui mărturie (Lavinia Betea, Partea lor de adevăr, Compania, Bucureşti, 2008).