Minoritățile etnice în România Mare

Anul 1918 a rămas în istorie prin formarea statului național-unitar român între granițele căruia au intrat cei mai mulți etnici vorbitori de limba cu origini latine. A apărut un regat care avea o suprafață de 295.049 kilometri pătrați și populația era în proporție de 71,9% de etnie română. Minoritățile, în conformitate cu acordurile internaționale și cu constituția țării, se bucurau de egalitate în drepturi cu etnia majoritară.

Statele vecine au dus în permanență o politică vizând slăbirea și apoi destrămarea României, politicienii extremiști având o mare plăcere să provoace numai suferință. Ungaria, Bulgaria și, mai ales, Uniunea Sovietică au făcut totul pentru a denigra conducerea de la București și o temă favorită a aparatului de propagandă a fost aceea a politicii de discriminare și deznaționalizare. Istoriografia de după al Doilea Război Mondial a mers pe aceeași linie a discreditării regimului burghezo-moșieresc. Oare să fie adevărat ceva din ceea ce s-a scris pe munți de hârtie?

Un document descoperit în arhive de către cercetătorul Sorin Turturică vine să rezolve controversa și chiar să demonstreze că autoritățile de la București favorizau etniile conlocuitoare. Actul oficial este important pentru că n-a fost redactat pentru a combate tezele vecinilor, ci a fost întocmit pentru a se ține evidența recruților în aviație, contingentul 1940. Au fost chemați sub arme într-o armă de elită 286 de tineri, din care 22 erau ruși și nu prezentau încredere în condițiile în care colosul ideologic de dincolo de Nistru dezvolta un puternic serviciu de spionaj și subminare a vecinilor. Chiar dacă minoritatea bulgară din Cadrilater se manifesta violent prin intermediul bandelor de comitagii, 21 de tineri au fost trimiși tocmai la aviația de vânătoare de la Pipera.

Erau sub arme acum și 11 maghiari și șapte turci. Românii luați pentru unitatea de elită formau 74% și aproape se respecta proporția etnică. Minoritatea rusă era foarte bine reprezentată, 7,69% în loc de 2,3%. Bulgarii erau în proporție de 7,34% în loc de două procente cât reprezentau din totalul masei populației. Maghiarii erau numai în proporție de 3,86% și procentul era de 7,9% în populația României. Situația se poate explica foarte simplu prin faptul și că la studii ungurii trăiau retrași în propria lume. Erau greu de integrat în noua societate și, mai ales, în armată.

Este interesant de observat că pentru comisiile de recrutare conta îndeosebi completarea personalului și era un birocratism ieșit din comun. Nu s-a gândit cineva în mod deosebit să trimită oameni de încredere din punct de vedere etnic și nici măcar să fie instruiți. S-a ajuns în situația ca 26 din cei încorporați să nu cunoască limba română, ceea ce înseamnă că erau șanse puține să devină militari instruiți superior pentru că armata implică în primul rând muncă în echipă. Un alt aspect este foarte interesant și n-a fost semnalat de autorul cărții Cruciați ai înălțimilor: recruții nu erau deznaționalizați.

Statul român n-a dus o politică împotriva locuitorilor de altă origine etnică prin clasicele metode folosite de Rusia țaristă și de Austro-Ungaria: administrația, școala și, mai ales, biserica. Chiar dacă persoanele chemate sub arme erau născute în țara românească după 1918, nu știau o boabă românește și nu se punea problema să înțeleagă texte tehnice. Este evident că au învățat în limba maternă și s-au izolat în comunitate cu sufletul dominat de ură împotriva vecinilor majoritari.

România n-a încercat să-i recupereze nici măcar pe etnicii români maghiarizați prin politicile Budapestei după 1867 și care au și astăzi urmași ce se cred că se trag de undeva din pustiurile Asiei. Procentul neștiutorilor de română ajungea la 35% din numărul minoritarilor, dovadă fiind că în școlile întemeiate pe criterii etnice și religioase nu exista prea mult interes pentru apropierea între comunități, măcar pentru o dezvoltare mai bună a economiei.

România Mare a fost un stat organizat modern, nu perfect însă, și care ar fi putut să evolueze rapid spre modernitate. Pași mari au fost făcuți în perioada interbelică și progresele se vedeau în orașe precum București, Iași, Timișoara, Cluj, Oradea, Chișinău, Cernăuți, Galați și Brăila. Mai erau multe de făcut, statul și particularii construind permanent case, fabrici, clădiri ale administrației și de învățământ, biserici, drumuri și căi ferate. A fost însă declanșat Al Doilea Război Mondial și multe realizări au fost pulverizate de bombe sau luate de cei ce ziceau că eliberează lumea în numele unei ideologii utopice. Nu puteau vecinii să lase țara să fie liniștită și prosperă, să devină un model de economie și cultură.

_{Foto sus: Harta etnică a României, realizată de Emmanuel de Martonne, a stat la baza stabilirii noilor frontiere ale României la Conferința de Pace}

Bibliografie minimală

• Popa-Lisseanu, G., Secuii și semaghiarizați prin politicile Budapesteicuizarea românilor, Editura Vicovia, 2014.

• Scafeș, Cornel, Horia Vl. Şerbănescu, Ioan I. Scafeș, Cornel Andone, Ioan Dănilă, Romeo Avram, Armata Română 1941 – 1945, Editura R.A.I., București, 1996.

• Scârneci, Vasile, Viața și moartea în linia întâi, Editura Militară, București, 2012.

• Scurtu, Ioan, Istoria României în anii 1918 – 1940, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 1996.

• Solonin, Mark, Butoiul și cercurile, Polirom, Iași, 2012.

• Turturică, Sorin, Cruciați ai înălțimilor, Editura Militară, București, 2012.