⬆

Legea contelui Apponyi: Spre maghiarizarea completă a românilor din Transilvania

Existența românilor din Transilvania în deceniile premergătoare Primului Război Mondial s-a definit prin lupta pentru păstrarea identității naționale, a autonomiei și, nu de puține ori, a demnității. În ultimii ani ai secolului al XIX-lea, atitudinile lor față de monarhia austroungară s-au mai ascuțit. Românii s-au organizat, au manifestat public, și-au găsit o cale nouă de a rezista. Pentru ei războiul mondial, care avea să ducă la Marea Unire, a durat patru ani, ani grei, în care au fost nevoiți să lupte în armata austro-ungară.

Un scurt fragment de trai cotidian din Transilvania de la jumătatea secolului al XIX -lea, relatat în Memorii de Alexandru Vaida Voevod, despre lumea bunicilor și părinților săi: „Ungurii transilvăneni vorbeau românește în toate straturile sociale, cu anturajul lor, tot atât de lesne și curent, ca și românii ungurește. Firește că moșul meu (n.r. – Samoilă) Vaida se împăcase cu schimbarea numelui său patronimic, de Voevod, impusă prin dictatul profesorilor de la gimnaziul maghiar, tot pe atât, pe cât de natural continua să vorbească românește cu mamă-sa. Tot atât de sine înțeles a găsit că face o partidă bună, pețind pe nepoata episcopului Lemenyi (n.r. – episcopul greco-catolic de Blaj, care a contribuit la o nouă redactare a Suplex Libellus Valachorum și a participat la adunarea de pe Câmpul Libertății din mai 1848, a fost exilat în 1850 la o mănăstire din Viena), dintr-o familie fruntașă de gentry calvini, maghiarizată în perioada calvinistă”. În aceste câteva rânduri este sintetizată dinamica societății ardelene din acea perioadă, în care cetățenii aveau locul în societate în funcție de avere; în care politica de maghiarizare dusă de Budapesta era un ghimpe în coastă cu care românii învățaseră să trăiască; în care identitatea românească și lupta pentru emancipare erau reperele urmărite o viață întreagă, uneori mai subtil, alteori mai înverșunat.

Ce spun statisticile

O radiografie a contextului social din Transilvania în anii premergători Primului Război Mondial arată următoarele: în 1910, în Transilvania locuiau 2,8 milioane de români. Oficial, românii reprezentau puțin peste jumătate din totalul populației, anume 53,74%. Însă, recensământul din 1910 era contestat, românii susținând că numărul lor ar fi fost mai mare, iar statisticile ar fi fost viciate în favoarea maghiarilor – care ar fi reprezentat 31,6%, conform aceluiași raport. O altă statistică sugera că românii reprezentau 70,5% din totalul populației, maghiarii – 18,9%, iar germanii – 5,1%. Românii erau majoritari, dar acest lucru nu se reflecta în condițiile de trai. Cea mai mare parte a românilor erau săraci, țărani săraci care practicau agricultura de subzistență și aproape că nu aveau nicio relevanță politică. Lista proprietarilor români era foarte scurtă. Cu excepția averilor bisericești, numai 24 de familii românești aveau o avere care rivaliza cu cele ale nobililor maghiari (pe această listă se regăsesc nume precum Aurel Vlad, Alexandru Vaida Voevod și Ilieș Victor). Conform aceluiași recensământ, citat de Liviu Maior în Mișcarea națională românească din Transilvania: 1900-1914, proprietățile românești care depășeau 500 de hectare constituiau numai 5,7%. Situația țărănimii, în schimb, e prezentată tot de Maior: „Peste un milion de țărani aveau proprietăți până la 5 ha, iar dintre ei, mulți stăpâneau loturi sub 2,5 ha. Alături de aceștia, o pătură numeroasă o formau argații, lipsiți cu totul de pământ, sau muncitorii agricoli a căror soartă, mai ales în timpul iernii, era deosebit de grea”. Și, în buna tradiție a împărțirii averii între copiii familiei, aceste mici parcele s-au tot fărâmițat până când au ajuns ruine. Scria Russu-Șirianu în Românii din regatul ungar, în 1904: „E mare numărul românilor care nu au niciun fel de avere, afară de căscioara care-i adăpostește”. Sistemul feudal a tot fost înrăutățit chiar prin contribuția guvernului maghiar, care, de pildă, în 1907, a impus legea Daranyi, prin care se instituia o stare apropiată de sclavie pentru argați: „Numai cu învoirea stăpânului moșiei argatul putea părăsi gospodăria pentru o perioadă de timp; litigiile dintre moșieri și argați erau arbitrate de pretori sau jandarmi care dădeau totdeauna stăpânilor câștig de cauză”, analiza Ștefan Pascu în Destrămarea monarhiei austro-ungare, 1900-1918.

„Cu atât mai încordată reacțiune în direcțiunea opusă”

În afară de Biserică, școala a fost unul dintre pilonii esențiali care au susținut românitatea în Transilvania, mai ales în contextul în care majoritatea populației trăia în mediul rural și în condiții de viață precare, cu o mobilitate redusă și fără drepturi depline. O scurtă recapitulare a situației școlilor din Ungaria în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: după ce, începând cu anii 1850, școala românească este organizată de Andrei Șaguna, în 1868 a fost promulgată legea care instituia învățământul primar obligatoriu pe tot cuprinsul Ungariei. Așadar, toți copiii cu vârste cuprinse între 6 și 15 ani erau înscriși la școală, părinții având libertatea să aleagă orice instituție de învățământ doreau. Deși legea era benefică pentru minorități, ea nu a fost implementată în spirit până la capăt, existând în continuare probleme, după cum se puncta într-o broșură politică redactată în 1872 la Sibiu: „Recunoaștem că dacă a mulțămit pe Români vreo lege adusă de Dieta ungară, apoi aceea e art. IX din 1868, încât el garantează autonomia bisericii naționale a românilor de confesiunea gr. or. în toate trebile ei bisericești, școlare și fundaționale, și astă împrejurare ne îndreptățește de a spera, că și bisericii naționale a Românilor de confesiunea gr. cat. se va garanta asemenea autonomia administrativă. Dară, pe când art. IX din 1868 asigură autonomia trebilor noastre școlare, pe atunci legea de naționalități și legea școlară face acea garanție cu totul iluzorie. (...) Dacă legislațiunea Ungariei crede că prin ridicarea de școli fără caracter confesional va putea suprima desvoltarea simțului de naționalitate, apoi tare se înșală în calculii săi, pentru că toată acțiunea produce cu atât mai încordată reacțiune în direcțiunea opusă, tocmai acțiunea intenționată de legislațiune, dacă ar răuși, ar lăți numai neconfesionalismul în tovărășia internaționalismului modern, care apoi nesmintit va altera cu totul baza statului ungar”.

„Spre maghiarizarea completă via contele Apponyi”

Situația a început să se înrăutățească începând cu 1879, când a fost dată Legea XVIII, cunoscută drept legea Trefort. Aceasta stipula ca limba maghiară să devină materie obligatorie începând cu clasa a doua a școlii populare, iar învățătorii confesionari să fie obligați să învețe maghiara pentru a o putea preda. „Dar urmarea cea mai funestă a legii dela 1879 nici n-a fost răspândirea prin școală a limbei maghiare - căci cu toate silințele ce-și dădeau ungurii, această limbă nu făcea aproape nici un progres printre români, până după anii 1890. Urmarea cea mai nefastă a fost înstrăinarea școlii dela menirea ei, continuarea cu aparat tot mai mare a operei de distrugere a oricărui sentiment românesc de instrucție. (...) Urmarea a fost o repede și strașnică decădere a literaturei didactice, atât de în floare între 1860 și 1880”, scria Onisifor Ghibu în Școala românească din Transilvania și Ungaria. Desvoltarea ei istorică și situația ei actuală, în 1915. În fine, din 1883, maghiara e introdusă și în școlile secundare, din 1891 se decide învățarea limbii încă de la trei ani. Totuși, o lege notorie care afecta autonomia școlară și adâncea procesul de maghiarizare a școlilor a fost legea Apponyi din 1907. Proiectul de lege al contelui Apponyi ar fi putut fi considerat benefic, crescând calitatea învățământului și modernizându- l, oferindu-le salarii mai mari profesorilor. Numai că pentru minorități era o lovitură grea, aplicarea legii însemna de-a dreptul maghiarizarea completă a învățământului. Câteva consecințe decurgeau din aceasta: învățătorii erau obligați să cunoască maghiara și statul putea interveni atât de mult în învățământ încât se pierdea autonomia școlară. În afară de acestea, legea Apponyi afecta și școlile confesionale. Unele, mai sărace, care nu puteau atinge standardele impuse de stat, au fost închise.

Iată cum explica Onisifor Ghibu situația învățământului după 1907: „Noua lege n-aduce numai o sporire a orelor de limba maghiară, ea aduce pe lângă aceasta și codificarea concretă a unei concepții care de o sută de ani a agitat sufletul unguresc: educația națională maghiară a naționalităților, prin limba maghiară și prin toate celelalte elemente cari sunt în măsură de a promova cultura maghiară. Mai întâi legea aceasta scoate pe învățătorii confesionali (înțelegând și pe ai românilor cu «autonomie» bisericească!) de sub autoritatea bisericilor și-i declară «oficianți publici», cari au să depuie jurământ unguresc în care să se lege a respecta mai presus de toate patria maghiară. (...) Dacă comuna bisericească n-are de unde plăti salarul întreg conform acestei legi, îi poate veni în ajutor statul. Dar numai dacă statul află că e și interesul lui ca să dea ajutorul cerut. Dacă învățătorul nu e bun patriot ajutorul nu se dă. Sau dacă în satul acela mai e și școală ungurească, sau dacă localul școlar nu corespunde din toate punctele de vedere”, arăta Onisifor Ghibu. Dar efectele acestor legi pot fi cuantificate simplu și prin această comparație: dacă în 1879, pe teritoriul Ungariei funcționau 2.755 de școli românești, în 1904 numărul lor scăzuse la 2.433, iar în 1913 mai erau deschise 2.170.

Onisifor Ghibu considera că legea lui Apponyi „e cea mai grea povară asupra sufletului Românilor din Transilvania”, adăugând că începând cu anul 1907 (până în 1915, când era publicat volumul) au fost închise în jur de 500 de școli confesionale românești. În ceea ce privește învățământul superior, existau numai două catedre de limbă română: la Budapesta și la Cluj, dar discuțiile nu se încingeau în jurul acestei chestiuni, având în vedere că numai câteva sute de studenți români își permiteau o educație superioară. Trebuie menționat, însă, că existau numeroase asociații și întreprinderi private care ofereau sute de burse elevilor care aspirau la studii universitare, și chiar și fetelor - de pildă, în perioada 1886-1904, la Școala de fete din Sibiu fuseseră înscrise 1.472 de eleve. Între aceste asociații, cea mai activă a fost, bineînțeles, ASTRA, care fusese descrisă astfel într-un raport guvernamental: „Însă dintre toate aceste instituții cea mai periculoasă din punctul de vedere al politicii de stat maghiare este Asociația literară și culturală română (Astra) care există deja de 56 de ani, deoarece sub pretextul culturii cuprinde astăzi pe românii din țară ca o rețea de nepătruns, ațâțând la ei separatismul... și ca atare este unul dintre factorii cei mai importanți ai politicii extremiste române”, după cum arăta Gheorghe Cipăianu în Astra și oficialitatea maghiară la începutul anului 1918.

Foto (sus): Intrarea episcopului Iosif Goldiş în Arad (1899)