Podul minciunilor nu s-a dărâmat

Liegenbrücke oder Lügenbrücke (Lügnerbrücke)? Podul culcat sau Podul minciunilor (mincinoșilor)? Denumirea celebrului simbol al Sibiului este controversată, deși Podul minciunilor (Lügenbrücke), mult mai interesantă, s-a impus în timp. Pe majoritatea cărților poștale vechi însă, așa cum vedem și aici, apare denumirea Liegenbrücke, probabil în spiritul numelui folosit de Emil Sigerus.

O adevărată bijuterie, podul de fontă a fost construit în 1859, fiind primul de acest fel de pe teritoriul actual al României și unul dintre primele din Europa (al doilea după majoritatea surselor). Podul face legătura dintre Piața Mică (Kleiner Ring) și Piața Huet (Huetplatz) sau între Orașul de sus și cel de jos, peste Strada Ocnei. Nu am găsit informații exacte despre cât de vechi ar fi fost acest pasaj, în Cronicalui Emil Sigerus fiind menționate diverse surse istorice în care numele locului apare ca Lügenpruk (Teilungsprotokoll, 1591), Lugenbruken (Reisekalender, 1790), Legerbrücke (Magazin, 1787), Lügenbrücke (1919).Deși “Liegenbrücke” este numele folosit de Sigerus în cărțile sale, la indexul străzilor și locurilor din Sibiu de la finalul Cronicii (Die Gassen und Plätze Hermannstadts) este pomenită și varianta recunoscută astăzi, deși doar cu anul 1919, fără a fi menționată sursa sau a se insista asupra acestei variante.

Locul pe unde trecea pasajul era denumit „Băncuțele Minciunilor”, acest nume fiind dat de Damasus Dürr în secolul al XVI-lea. După cum descrieEmil Sigerusîn “Chronik der Stadt Hermannstadt”/ Cronica orașului Sibiu, la 1771 locul arăta așa:” Die Durchfahrt unter der Liegenbrücke wird nachts mit drei Lanternen beleuchtet und zwei Militärwachen dort aufgestellt” / “trecerea pe sub Podul culcat este iluminată noaptea de trei lanterne și păzită de trei santinele”. De o parte și de alta a intrării în tunel, existau pe la 1837 două căsuțe de gardă, păzite de militari.

Denumirea de Liegenbrücke – podul culcat pare să provină de la faptul că podul era construit fără piloni de susținere. Confuzia poate să mai aibă o și o simplă sursă lingvistică, cauzată de faptul că în germană (ca și în engleză) cuvintele ”culcat/liegen” și ”minciună/lügen” sunt omonime.

Trecerea iniţial boltită se făcea pe sub un grup de clădiri care au fost demolate în 1851. Tot atunci s-a construit un podeț provizoriu, de lemn. Podul nou, de fontă, a fost inaugurat la 17 decembrie 1860, la un an după cea fost turnat la Friedrichs-Hütte (Cuptoarele, Turnătoria Friedrich) din Laubach (landulHessa, Germania).

Podul provizoriu de lemn, în anii 1850, schiță realizată de Spreer/Provisorischen Holzbrücke um 1850, vom Künstler Spreer

Miciuna are picioare scurte, Podul culcat nu are picioare deloc

Locul nu este doar un frumos monument al orașului, ci și unul încărcat de vechi legende, dintre cele mai buclucașe.

Cea mai cunoscută poveste, una probată astăzi de fiecare turist care ajunge pe el, este că podul ar fi viu, adică simte și are urechi așa că, la fiecare minciună auzită, începe să geamă și să se scuture din toate încheieturile și se prăbușește, aducând mincinosul cu picioarele pe pământ. Localnicii spun varianta cu podul care-ți cade în cap, dacă spui o minciună sub el, nu stând pe pod, așa cum ne încercăm noi norocul astăzi. Oricum, de vreme ce încă e acolo, trebuie că oamenii care ajung pe el nu se prea încumetă să mintă.

După o altă legendă, podul era un loc de pedeapsă pentru negustorii mincinoși. Piața Mică din Sibiu era vestit loc de târg și tocmeli, numai că ajungând acasă, unii cumpărători își dădeau seama că au fost înșelați. Așa că se întorceau tunând în piață și îi luau de piept pe negustorii mincinoși, apoi, în hohotele de râs ale mulțimii, îi aruncau de pe pod. Un spectacol justițiar care se pare că a funcționat, fiindcă se spune că atunci când poposeau la Sibiu, negustorilor nu le mai prea ardea să îi păcălească pe localnici.

Tot legat de piața de aici, Arnold Pancratz în “Die Gassennamen Hermannstadts“, 1935, explică numele podului prin poveștile și bârfele care se răspândeau aici în zilele de târg. Era un loc de sporovăială (germ. Klatsch und Tratsch) și de împrăștiere a știrilor urbei, majoritatea baliverne scornite de țărăncile venite la piață.

Trecând de la afacerile buzunarului la cele ale inimii, se mai spune că podul era un romantic loc de promenadă și întâlnire pentru cuplurile de îndrăgostiți. Tinerii își jurau aici iubire veșnică, iar fetele jurau că sunt pure și neatinse. Însă, după noaptea nunții dovedea că unele fete erau mincinoase. Așa că erau târâte pe pod, supuse oprobului public și aruncate peste balustradă.

Carte poștală tipărită la Josef Drotleff, Sibiu, 1918./ Ansichtskarte, Josef Drotleff Verlag, Hermannstadt 1918.

Tot de latura sentimentală este legată o altă legendă, din vremea când la Sibiu locuiau mulți cadeți care studiau la Academia Militară. Tinerii chipeși în uniforme impunătoare erau atracția Promenadei sibiene, admirați pe furiș de toate doamnele înaltei societăți. Aceștia își dădeau întâlnire pe pod cu tinerele domnișoare, le promiteau marea cu sarea, apoi le lăsau să aștepte în zadar împlinirea jurămintelor de amor.

Astăzi, pe latura sudică a podului stă stema Sibiului, iar pe cea nordică sunt inscripțiile referitoare la construcția monumentului:“1859”, respectiv“FRIEDRICHS/ HŰTTE”.

Podul minciunilor/Lügenbrücke, 2013. Foto:M. Califice

Având în vedere semnificațiile, tradiția și aura cu totul specială a locului, aș propune ca în viitoarele campanii electorale, discursurile candidaților să fie ținute pe Podul Minciunilor din Sibiu.