Muzee, catedrale şi parcuri din Dublin

Multă lume când aude de Dublin (Dubhlinn-numele capitalei provine de la două cuvinte irlandeze dubh-negru şi linn-iaz, bazin) se gândeşte la pub-uri şi Guinnes însă capitala Irlandei este cu precădere un oraş dedicat culturii, punându-şi în valoare extraordinarul amestec de epoci istorice, influenţe, personalităţi de care Irlanda nu a dus lipsă niciodată.

Dublinul deţine o concentrare spectaculoasă de muzee, catedrale şi parcuri dar şi alte locuri memoriale pe care le oferă generoasă turistului aflat într-o permanentă căutare şi presiune a timpului, ajutându-l printr-un circuit integrat susţinut de celebrele autobuze cu două punţi. Încă de la venirea în aeroport poţi cumpără diverse abonamente. Eu l-am ales pe cel care îmi oferea atât posibilitatea de a parcurge cei zece kilometri de la aeroport până în centru cât şi libertatea de a merge încă trei zile cu acest sistem (care a apărut de ceva timp şi în Bucureşti purtându-i pe cei trei-patru turişti) de transport. Acest sistem de hop on hop off busare anumite puncte bine definite unde opreşte, locuri unde te poţi da jos, vizita şi reveni în staţie luând un alt autobuz către o altă destinaţie.

Toate oferă şi explicaţii de ordin istoric fie preînregistrate fie chiar live, din gură şoferului care, nu ştiu cum reuşeşte ca în timp ce conduce prin aglomeratele străzi ale Dublinului (da, se lucra la carsoabil şi în centru cu tot chinul care mi-a adus aminte de Bucureşti !) are capacitatea de a turui  o mulţime de informaţii, unele destul de picante ca de exemplu cea despre una din statuile cu cântec din Dublin, cea a lui Molly Malone care ar fi fost în timpul zilei comerciantă  ambulantă iar în timpul nopţii negustor al plăcerilor carnale şi care a murit tânăra de tuberculoză, o boală foarte frecenta în Irlanda britanică. Statuia care arată totuşi o tânăra femei deosebit de atrăgătoare, cu un decoletu generos, a fost inaugurată în 1988 în cadrul sărbătorilor care au marcat un mileniu de la fondarea orasului. De altfel ziua de 13 iunie a fost declarată ziua oficială Molly Malone. Cum necum, ea a fost o sursă de inspiraţie pentru mulţi cântăreţi ai Irlandei, inclusiv U2 sau Sinead O’Conner. Dacă iniţial fusese amplasată pe foarte comercială stradă Grafton, datorită lucrărilor la prelungirea tramvaiului ea a fost dosită în Suffolk Street.

Discursul ghizilor era departe de a fi ancorat în stereotipuri naţionaliste, fără să fie fad sau corect politic, ofereau o informaţie adevărată dar punctată de lucrurile amuzante. Unul din aspectele pe care-l reliefau prezentarea lor era numărul însemnat de rebeliuni care au avut loc în oraş şi care they all failed. Parcă se mândreau că toate au eşuat! Observaţia pe care le-aş fi făcut-o, fără răutate ar fi că într-adevăr ele au eşuat însă din generaţie în generaţie tradiţia acestora s-a păstrat. La fel ca şi în cazul polonezilor, este greu să găseşte o generaţie de irlandezi care să nu fi luat armele împotriva opresiunii britanice. Ajunseseră la începutul secolului trecut nici măcar să nu-şi mai pună problema unei utopice victorii militare, ceea ce conta fiind onoarea şi necesitatea de a prelungi mitul rebeliunii. Acesta a fost drumul care a şi dus la Rebeliunea din 1916 şi care, inevitabil, a produs o altă generaţie de martiri.

De altfel aceste evenimente, începând din 1916 marchează în continuare istoria Dublinului măcar prin faptul că multe din arterele sau gările publice au fost redenumite (Pearse Street, Pearse Station, Heuston Station, etc.). Voluntarii naţionalişti din 1916 s-au baricadat în diverse clădiri considerate strategice, aşteptând atât ajutorul Germaniei cât şi izbucnirea unei rebeliuni la nivelul întregii Irlande, o aşteptare utopică. Poştă Centrală (General Post Office) o frumoasă clădire victoriană, unde s-a aflat sediul acestei rebeliuni atât de improvizate şi prost organizate, a fost bombardat cu tunurile de britanici pentru a-i scoate pe rebeli afară. Frumoasa clădire a fost parţial distrusă, dar refăcută, acum găzduind în continuare sediul central al Poştei Irlandeze dar şi un mic muzeu în care sunt prezentate atât istoria poştei în Irlanda cât şi evenimentele din 1916.

Fotografiile din epocă demonstrează amploare confruntărilor care au avut loc în jurul Poştei. Accesul la aproximativ jumătate din muzeele din Dublin este gratuit, în timp ce penru a vizită cealaltă jumătate trebuie să plăteşti un bilet care de regulă nu costă prea mult, între 2 euro (biletul penru a intra la Muzeul Poştei) şi 9 euro pentru a vedea celebra Books of Kellsla Trimity College sau 8, 50 euro pentru a vedea Dublinia. Obligatorie rămâne vizitarea muzeelor de istorie a Irlandei fie că vorbim despre muzee cu tematică antică sau medievală (Naţional Museum of Ireland-Archaeology, Trinity College Museumsau Dublinia) şi, mai ales, muzeele de istorie contemporană (Închisoarea Kilmainham, National Museum of Ireland-Collins Barackssau General Post Office Museum).

Ţineam să-mi încep cele două zile dedicate vizitării Dublinului chiar cu cel mai cunoscut spaţiu expoziţional:Trinity Collegeşi celebra Book of Kells. Ajungând pe la 10.30 în preajma Trinity College, cea mai veche universitate irlandeză, înfiinţată de către regina Elisabeta a Angliei în 1592, după ce am mers pe jos toată stradă Pearse, lungă de doi kilometri, am intrat plin de speranţă în impresionantul complex care găzduieşti şi acum cea mai cunoscută şi bine cotată universitate irlandeză. La intrare, mai multe zeci de adolescenţi irlandezi timizi şi întimidaţi însoţiţi de păriniti emoţionaţi aşteptau înscrierea în noul an universitar. Mi-am făcut curaj şi am intrat, admirând gazonul perfect, urmând indicatoarele care îi ghidau pe turişti către vechea biblioteca transformată şi în muzeu, simţind cum pietrişul alb ornamental îmi scrâşnea sub paşii mei grăbiţi. Am dat colţul şi nu mi-a venit să cred:o coadă de două sute de oameni care aşteptau cuminţi să intre în muzeu. Având acea fobie dată de prea multele cozi îndurate sub regimul comunist târziu pe care orice român de vârsta mea o are, am abandonat, nu aveam chef să-mi încep circuitul turistic cu o aşteptare de o ora. Însă a două zi m-am încăpăţânat să mă trezesc mai devreme şi la ora 9.30 eram deja curtea interioară unde, resemnat, m-am aşezat la o coadă de întâmpinare mai rezonabil:doar vreo cincizeci de turişti. Accesul se făcea pe serii de zece-cincispreze turişti şi, spre surprinderea mea, într-un sfert de oră eram deja în interior. Piesa de rezistenţă este dată chiar de Book of Kells, un manuscris artistic realizat, alcătuit din cele patru Evanghelii scrise în latină.

Chiar dacă mult timp el a fost asociat cu Sfântul Column Cille (521-597 d. Hr.) care a înfiinţat cea mai cunoscută mănăstire irlandeză medievală, Iona, în largul coastelor Scoţiei, cercetări recente au datat-o mai degrabă în secolul al IX-lea când a şi ajuns în Irlanda propriu-zisă. Se pare că în urmă raidurilor vikinge când şi abaţia de la Iona a fost jefuită iar 68 de călugări ucişi, manuscrisul a fost salvat, fiind trimis la mănăstirea Kells din comitatul Meath. În 1653 valoroasa carte a fost trimisă de călugări la Dublin de frică unei alte ameninţări la adesa irlandezilor catolici:Cromwell. O altă expoziţie interesantă era dedicată victoriei regelui irlandez Brian Boru asupra vikingilor în 1014 în bătălia de la Clontarf (acum o suburbie bogată a Dublinului în partea de nord) eveniment de la care se sărbătoreau în întreagă Irlanda un mileniu. Trinity College găzduieşte şi un uriaş fond de carte de 200.000 de exemplare, pentru depozitarea  căruia a fost nevoie să se înalţe plafonul.

Deschis în 1980, Muzeul Naţional de Arheologie al Irlandei, situat pe stradă Kildare, oferă vizitatorilor o serie variată de artefacte din 7000. i. Hr. Sunt expuse colecţii de obiecte celtice din aur, poate cea mai importantă colecţie din Europa precum şi Cartea Psalmilor, datând în secolul al 9-lea descoperită din întâmplare, de nişte fermieri într-o mlaştisna din comitatul Tipperary. Nu aduc în discuţie de când datează primul manuscris descoperit în România. Interesantă este şi o ambarcaţiune din stejar folosită pentru a facilita transportul în interiorul Irlandei avad în vedere că în perioada antică şi medievală, o mare parte din insulă era împădurită, greu accesibilă.  Alte câteva săli sunt dedicate vieţii din agitatul şi sângerosul Ev Mediu irlandez. Dubliniase află sitată în partea medievală a Dublinului, muzeul fiind găzduit de fosta sală sinodală a Church of Ireand(biserica anglicană din Irlanda) şi care a fost constrită în 1875 pe locul unde se află o altă biserica din Evul Mediu, Saint Michael. Ceea ce este interesant este faptul că muzeul este deţinut de Medieval Trust, o fundaţie caritabilă privată a cărui scop declarat este acela de a promova cunoaşterea perioadei medievale. Dublinia se axează pe explicarea fondării şi existenţei oraşului Dublin de către vikingi.

Muzeul Naţional al Irlandei. Arte decorative şi Istoriesau Collins Barracks, cum i se mai spune pentru a fi deosebit de cel care găzduieşte inventarul preistoric, antic şi medieval este o încântare pentru orice pasionat şi cunoscător al istoriei militare moderne şi contemporane a poporului irlandez. Supranumele de cazarmă lui Collins are o origine istorică, evident. Imensul ansamblu a fost ridicat în 1702 de către administraţia britanică pentru a găzdui diversele regimente regale irlandeze, ştiut fiind că un număr foarte mare de irlandezi a servit în cadrul Forţelor Armate Regale Britanice de-a lungul timpului (mai degrabă datorită lipsei unei alternative sociale serioase cât şi spiritului războinic celtic decât entuziasmului pentru cauzele imperiale britanice din întreagă lume).

În urmă Tratatului Anglo-Irlandez din 1921, englezii şi-au retras forţele armate din cele 26 de comitate sud-irlandeze, cedând atât echipamentul militar cât şi acest impozant şi vast edificiu forţelor armate ale Statului Liber Irlandez condus din punct de vedere militar de Michael Collins. Acest muzeu unde îţi poţi petrece cu uşurinţă câteva ore studiind, citind, admirând, cu intrarea liberă, cuprinde săli axate în jurul:garnizoanelor britanice în Irlanda, războiul în Irlanda, soldaţi irlandezi în armate străine, exodul irlandezilor catolici pe Continent, implicarea irlandezilor în Războiul Civil American, irlandezi în slujba Coroanei (un loc de frunte fiind alocat irlandezilor care au participat în războaiele anglo-bure), Primul Război Mondial, Rebeliunea din 1916, Războiul de Independenţa 1919-1921, Războiul Civil (1922-23) dar şi acţiunile desfăşurate de noua armată irlandeză (se evită cu diplomaţie orice menţiune a Armatei Republicane Irlandeze-IRA) în serviciul ONU. Poţi sta de la ora 10 când se deschide muzeul liniştit până la ora 17 când se închide iar muzeografii trec din sală în sală pentru a se asigura că nu a rămas nimeni în urmă. Sunt expuse şi obiecte de tehnică militară (avioane, tancuri, transportoare blindate, tunuri, carabine, pistoale, săbii, armuri etc.) În curtea interioară a muzeului au fost filmate câteva secvenţe din filmul Michael Collins. După ce vizitezi acest muzeu obligatoriu ar fi să treci şi pe la Kilmainham Gaol, celebra puşcărie ridicată de britanici în 1796 fiind considerată ultimul ragnet în materie pentru că oferea condiţii mult mai bune decât fosta puşcărie (suprapopulată, condiţii sanitare infecte).

Vizitarea muzeului nu se mai face de capul tău, în anumite ore fixe se strâng turiştii în curtea interioară de unde sunt preluaţi de un ghid profesionist care oferă explicaţii detaliate şi foarte pertinente. Kilmainham mi-a adus aminte puţin şi de puşcăria de la Doftana (com. Telega, jud. Prahova) acum o ruină, imposibil de recuperat pentru că filosofia pare a fi rămas aceeaşi şi la un secol de la ridicarea puşcăriei britanice din Dublin. Chiar dacă iniţial fiecare deţinut era încarcerat într-o cămăruţă de cinci metri pătraţi, ulterior şi această închisoare a cunoscut suprapopularea care a atins apogeul în timpul Marii Foamete din 1845-50 când cinci oameni împărţeau o celulă. Cum ne spunea roşcata ghidă, decât să moară de foame preferau chiar să ajungă la puşcărie unde măcar aveau asigurată o masă pe zi ceea ce nu se întâmplă în viaţă reală. Pentru furturi minore, au fost băgaţi la zdub şi mulţi copii (cel mai mic avea 4 ani-ca mai toate administraţiile coloniale şi imperiale şi britanicii au ţinut registre scrupuloase) uneori erau deportaţi în Australia. În exteriorul Kilmainham, până prin anii 1820 aveau loc spânzurări publice, la care putea asista oricine.

Treptat, la Kilmainham a fost încarcerată toată floarea mişcării naţionaliste irlandeze (chiar şi protestantul moşier Charles Parnell cu două excepţii notabile:liderul pacifist şi legalist Daniel O’Connell şi Michael Collins care pur şi simplu nu a putut fi pins de britanici) iar liderii şi semnatarii Declaraţiei de Independenţă din 1916 au fost executaţi în curtea interioară, unul după altul. În locul execuţiei, în partea dreapta, se află ridicată o cruce iar în partea stânga se află catargul pe care fâlfăie drapelul naţional. În partea stânga, o altă cruce indică locul unde a fost împuşcat James Connollly, liderul socialist irlandez care s-a alăturat mişcării naţionalist şi care, rănit fiind, nici nu a mai putut fi dus până în locul unde fuseseră împuşcaţi ceilalţi.

Simbolic apare evidentă demarcarea lui de ceilalţi lideri naţionalişti de dreapta (catolici practicanţi). Noile autorităţi irlandeze au preluat nu numai garnizoană şi armamnetul britanic dar şi această închisoare pe care au folosit-o pentru a-i încarcera pe militanţii care se împotriveau Tratatului semnat cu englezii. Eamon de Valera, încarcerat aici în 1916 a revenit între zidurile puşcăriei pentru puţin timp, după pierderea războiului civil, fiind închis până în 1924, ultimul prizonier din Kilmainham Gaol. După ce a fost eliberat, închisoarea a fost definitiv închisă. Însă drumul până la transformarea ei în muzeu a fost destul de lung, neaşteptat de lung, abia în anii 1960 sub presiunea unei instituţii private (Kilmainham Jail Restoration Society) statul irlandez a înmânat cheile edificiului iniţiativei particulare. Abia în 1962 curtea interioară unde fuseseră executaţi liderii rebeli a fost curăţată de buruieni şi gunoaie (!) restaurarea finalizându-se în 1972, muzeul fiind inaugurat de longevivul dar orbul Eamon de Valera. Acum, preşedintele republicii! Nenumărate filme au folosit cadrul generos şi bine restaurat al închisorii (Michael Collins, In the name of the Father, The Wind that Shakes the Barelysau The Italian Job)

Indiferent de timpul avut la dispoziţie în Dublin, a must see, cum s-ar spune, este Jeannie Johnson Tall Ship, replica modernă a unui velier re-construit la Tralee, în comitatul Kerry din vestul Irlandei după planurile autentice găsite în arhivele Amiralităţii Britanice, ancorat în zona Custom House Quay. Nava originală a fost asamblată în 1847 pe malul fluviului Saint Laurence de lângă Quebec şi a rămas în istoria navală a Irlandei ca fiind una din foarte puţinele nave care a transportat imigranţi irlandezi de-a lungul a 16 calatorii intre Irlanda si America intre 1847-1855 si care datorita conditiilor decente oferite (foarte rare in aceste coffin ships) nu a avut pierderi umane. S-a calculat ca un numar de aproximativ 2.500 de oameni (barbati, femei, copii) au ajuns in Lumea Noua la bordul acestei nave, o cifra nesemnificativa in comparate cu amploarea exodului irlandez (numai in deceniul 1840-50 se presupune că au părăsit insula de smarald 1, 5 milioane de oameni care fugeau de o o moarte sigură dar care uneori o găseau chiar de-a lungul voaiajului desfăşurat în condiţii precare, neigienice, caracterizat prin suprapopulare-armatorii câştigau mai mult dacă vindeau mai multe bilete, de altfel se estimeaza ca aproximativ 100-150.000 de irlandezi şi-au dat duhul) Chiar daca biletul costă nouă euro, te bucuri de serviciile şi explicaţiile unui ghid profesionist, în cazul meu, o simpatică irlandeză roşcată şi cu pistrui care a însoţit grupul de turişti de-a lungul unei bune jumătăti de oră atât pe punte cât şi în interior. Mi-a făcut plăcere să-i spun că şi Marina Militara Română are un astfel de bric. A ştiu, mi-a mai zis un turist român, care-i numele lui, am uitat...mi-a raspuns tânăra irlandeză. Numele este cam greu de pronunţat, dar să ştiţi că a fost un fel chieftain de-al vostru. i-am dat eu replica. Oricum i-ar fi fost imposibil să pronunţe Mircea cel Bătrân. Din propria-mi experienţă, comparând vizitarea muzeelor în care eşti lăsat singur de izbelişte pentru a citi, admira sau asculta diversele explicaţii oferite de aparate sau ecrane si locurile unde eşti însoţit de un om în carne şi oase, care-ţi explică omeneşte contextul si istoria este evident, contactul uman este mult mai fericit, chiar benefic pentru orice vizitator. Pentru că, la o adică se poate iniţia un dilog cu ghidul (întotdeauna foarte deschis si amabil, parte a fişei postului dar nu numai.)

Catedrale

Cele mai impunătoare catedrale din Dublin sunt Saint Patrick Cathedral, romano-catolică şi, evident, Christ Church Cathedral, protestantă (anglicană). Accesul în incinta catedralei anglicane, ridicată în locul unei biserici de lemn construită de Sitriuc Silkenbeard, unul din regii vikingi al Dublinului, se face prin Dublinia. În catedrala prostentă se află îngropat şi un peronaj celebru în istoria Irlandei, Strongbow, liderul anglo-norman care a cucerit Dublinul în 1170 marcând începutul cuceririi anglo-normande şi engleze în Irlanda care a durat până în 1921. Dacă în prima era multă lume, chiar şi o delagaţie oficială (în faţă erau parcate două limuzine negre şi o maşină de poliţie-Garda) care a vizitat o expoziţie dedicată bătăliei de la Clontarf în schimb cea de a doua părea destul de pustie. Populaţia protestantă a Republicii Irlanda e drept, s-a diminuat substanţial după 1921, acum numărând doar 5% din populaţie, ea concentrându-se în Dublin.

Plimbându-mă şi studiind statuile unor protetanţi de seamă din istoria dominaţiei engleze, am asistat şi la o scurtă ceremonie religioasă a cărui subiect, cum altfel, era pacea universală. În ambele catedrale, dar mai ales în Saint Patrick, am remarcat nenumăratele metope inserate în zidurile interioare, în amintirea multor militari catolici care au murit pentru Imperiul Britanic pe diverse teatre de operaţiuni, mai ales din istoria colonială a Marii Britanii, campanii prin India, Africa, Primul Război Mondial etc. Catedrala Saint Patrick este de altfel şi un muzeu nu numai un loc de rugăciune folosit şi în prezent pentru misiunea să primordială, un loc în care s-au strâns nenumăratele mărturii memorialistice ale istoriei Irlandei catolice. Menţionăm aleatoriu basorelieful lui Turlough Carolan celebru cântăreţ la harpă şi, se pare, unul dintre ultimii barzi celţi, statuia Sfântului Patrick realizată de Melanie Le Brocquy. Jonathan Swift, celebrul scriitor anglo-irlandez, a fost decanul catedralei între 1713-1745 în memoria lui fiind amplasate atât un bust, masca mortuară, o expoziţie de mansucrise dar şi o placă memorială. Parcă pentru a echilibra proporţia zdrobitoare a irlandezilor care au luptat şi murit pentru Coroana engleză, autorităţile irlandeze au ridicat două statui în cinstea a doi preşedinţi ai Republicii, protestanţii Douglas Hyde şi Erskine Childers (primul şi cel de al patrulea preşedinţi).

Parcuri fabuloase

Minunate chiar remarcabile (greu de crezut şi acceptat pentru orice român) sunt ceea ce noi desemnăm în limba de lemn administrativă, spaţiile verzi. Dublinul este un oraş extrem de verde nu numai pentru că oricum verdele este culoarea naţională a Irlandei dar şi pentru că municipalitatea administrează nu mai puţin de 1.500 de hectare de parcuri, 255 de terenuri de joacă gratuite. Raportul între populaţia oraşului (aproximativ o jumătate de milion de oameni) şi suprafaţă verde este de 2.96 de hectare la 1.000 de oameni, 97 % dintre rezidenţii dublinezi locuind la mai puţin de 300 de metri de un parc! Fiind cazat într-un cartier obişnuit, nici periferic dar nici central (Ringsend) pot confirmă această dată statistică:eram la mai puţin de cincizeci de metri de parcul Ringsend, o minunăţie demnă de visele cele mai frumoase chiar şi ale unui adult. Terenuri de rugby, fotbal susţinute un gazon perfect tuns şi întreţinut, dar şi de basket sau tenis (doar cinci) pe suprafaţe sintetice. Acces gratuit. Cele mai cunoscute şi frumoase parcuri rămân Phoenix Park şi St. Stephen Green.

Primul are 707 hectare amenajate extraordinar şi prin 1700 era teren de vântoare pentru nobilimea ango-saxonă. Aici se află amplasat şi Monumentul ducelui de Wellington, Arthur Wellesley, (1769 –1852) născut în Dublin în rândul nobilimii anglo-irlandeze protestante, nu prea fericit de originile lui irlandeze (rămân celebre şi memorabile chiar şi acum cuvintele şi dispreţul lui faţă de catolicii „dacă te-ai născut într-un grajd nu înseamnă că eşti vită”). Marea războinic, venindu-i de hac şi lui Napoleon la Waterloo, metopele războinice care ilustrează parcursul lui victorios ar fi fost turnate din fierul tunurilor franceze. Probabil pentru că spaţiul este foarte amplu, IRA a cruţat acest momenumet de la o clasică şi frecventă aruncare în aer (cum s-a întâmplat, de exemplu, cu columna lui Nelson aruncată în aer de IRA în 1966, amplasată pe stradă O’Connell, ultra-central).

În acest imens parc se află situate şi Clădirea Preşedenţiei Republicii Irlanda iar în partea stângă, cea a Ambasadei Statelor Unite ale Americii, un simbolsim greu de ascuns. Însă cel mai intim şi iubit parc a fi St. Stephen’s care, e drept, se află situat în centrul comercial al Dublinului. Dacă soarele este generos, parcul este plin, iar în timpul pauzelor de la mijlocul zilei, sute de oameni de la biroruile din apropiere coboară pentru a-şi servi direct pe gazonul verde tip covor persan prânzul cumpărat de la micile supermarketuri din zonă Dublinul este cu siguranţă un loc primitor, deosebit de atrăgător pentru o mulţime de turişti care, profitând de vremea frumoasă din acest septembrie, se îmbulzeau să bifeze diversele obiective culturale foarte bine marcate la fiecare colţ de stradă cu indicatoare clare.

În plus, Dublinul are avantajul de a nu fi o metropolă asfixianta-poti ajunge lejer pe jos oriunde in centrul orasului-de dimensiunea Parisului, Londrei sau Romei, păstrând un aer intim care este greu să nu te cucerească. Indiferent dacă-ţi place berea Guinness sau nu.