Cetatea Râșnov, între legendă și istorie / FOTO

Când te apropii de orașul Râșnov, din orice parte a Țării Bârsei, privirea îți este atrasă de pantele abrupte ale unui deal care străjuiește localitatea dinspre est, pe vârful căruia se profilează, în formă de centură zimțată, zidurile masive și de mari proporții ale unei vechi cetăți. Este cetatea țărănească a Râșnovului. Iată cum descria, acum patru veacuri, călătorul italian Giovanni Andrea Gromo cetatea:

„O cetate foarte puternică, clădită pe vârful unei stânci, pe un munte înalt și despărțit de ceilalți, la care se poate ajunge numai pe o potecă lată de vreo trei pași și aceasta urmând drumul șerpuit în loc descoperit”.

Originea și vechimea

Documentar, denumirea Râșnovului apare prima dată în anul 1331 sub forma româno-slavă de Rosnou, iar ulterior tot sub formele româno-slave de Roșnow (1343), apoi Roșinow (1377). Într-un document din anul 1388 apare și sub denumirea latinească de villa Rosarum.

Semnificativ în ceea ce privește originea și vechimea acestei denumiri, este faptul că în limba populară românească de-a lungul veacurilor și chiar și astăzi Râșnovul a fost pomenit sub formele de Rosnou, Roșnăv și Rîjnov, forme apropiate chiar uneori identice cu denumirile din actele secolelor XIV, XV, XVI, ceea ce duce la concluzia că redactorii actelor respective s-au inspirat din formele populare românești.

După toate probabilitățile, denumirea de Râșnov are la bază cuvântul „roz” care înseamnă trandafir, atât în limba latină, cât și în limbile slavă și germană, fapt care a ușurat însușirea lui sub formă fonetizată de către sași (Rosenau) și ulterior de către unguri (Rozsnyo). Că la baza denumirii toponimice Râșnov stă rădăcina „roz” (trandafir) o dovedește în oarecare măsură nu numai denumirea latinească de villa „Rosarum”, dar și faptul că, în epoca medievală, trandafirul a fost ales ca emblemă a orașului Râșnov.

Târg, dar și loc de invazii

Importanța economică a Râșnovului va crește și mai mult după anul 1427, când regele Sigismund de Luxemburg, vizitând orașul și cetatea, i-a acordat dreptul de a ține târg. Dar dezvoltarea sub toate aspectele a orașului Râșnov a avut mult de suferit din cauza poziției sale geografice.

Drumul comercial – de-a lungul căruia era așezat – a contribuit la îmbogățirea orașului, trecea prin trecătoarea Branului care era și o importantă cale de invazie pentru oștile dușmane. Acestea, pătrunzând în țara Bârsei, întâlneau ca primă așezare mai importantă orașul Râșnov, pe care deseori îl pustiau. Pe de altă parte, trecătorile peste Carpați de la Zărnești, precum și trecătoarea Râșnoavei, din apropiere, deschideau spre Râșnov alte căi de pătrundere, periclitând securitatea orașului.

Marea invazie a tătarilor din 1241, când Țara Bârsei a fost pustiită, precum și invaziile care au urmat, au determinat pe locuitorii Râșnovului să se gândească în mod serios la construirea unui sistem de apărare cât mai puternic, simplele șanțuri de pământ, trasate la început în jurul așezării lor, dovedindu-se total ineficiente.

Cetatea țărănească

Prima mențiune documentară despre cetatea țărănească a Râșnovului datează din anul 1335, când, cu ocazia unei noi năvăliri a tătarilor în Țara Bârsei, a fost pustiit întregul ținut, în afară de cetatea de pe dealul Tâmpa de la Brașov și de cetatea Râșnovului, care, fiind puternic fortificate, au rezistat atacurilor.

Cetatea a fost zidită de țăranii râșnoveni, după priceperea unor simpli zidari. Ea nu are stil arhitectonic pretențios, ci unul simplu, apropiat de construcția caselor obișnuite, adaptat cerințelor de fortificare. Ca materiale au fost întrebuințate piatra și cărămida. Înălțimea zidurilor este de aproximativ 5 m, iar lățimea cea mai mare o prezintă zidul sudic, care nefiind dublat ca celelalte ziduri, în unele locuri are un metru și jumătate.

Zidurile ca și turnurile erau acoperite cu țiglă pentru a preveni incendiile provocate de asediatori. Traseul zidurilor este neregulat, din cauza terenului accidentat de la marginea culmei dealului, pe care îl înconjoară, fapt care imprimă zidurilor cetății profilul unei masive centuri zimțate. Cetatea Râșnovului cuprindea două curți.

Curtea exterioară, situată în partea estică a cetății, era denumită „curtea din fața cetății” sau, în termeni populari, „grădina cetății” și servea pentru adăpostirea vitelor, constituind în același timp și un avanpost întărit pentru apărarea cetății, în cazul în care se declanșa atacul din partea estică.

Curtea exterioară are două intrări: una principală, care servea pentru carele care intrau în cetate cu armament și alimente, în special cu cereale, și una secundară, pe sub turnul pătrat, întrebuințată pentru vite. În incinta cetății se putea pătrunde prin două intrări: una principală și alta secundară. Intrarea principală era situată în partea sud-estică.

Mai întâi se pătrundea printr-o poartă situată în curtea exterioară a cetății și, după ocolirea unei mici culmi, se ajungea la bastionul principal al cetății, prevăzut cu o poartă masivă de lemn de stejar, ferecată cu bare de fier, denumită „Poarta de Fier”.

În spatele acestei porți, drumul trecea pe sub bastion, îndreptându-se spre bolta de sub turnul de arme. Odată această boltă străbătută, se ajungea în curtea interioară a cetății, drumul îndepărtându- se, în linie paralelă cu zidul sudic, spre colțul sud-vestic al cetății, unde se găsea intrarea secundară, apărată și ea de un bastion. Această intrare secundară era greu accesibilă din cauza pantei abrupte a dealurilor dinspre oraș. Ea servea mai mult ca legătură între oraș și cetate.

Adăpost în vreme de restriște

Zidurile cetății erau prevăzute cu guri de tragere și orificii (pechnasen), nouă turnuri și două bastioane. Cetatea a făcut față atacurilor între 1350-1850, când a fost părăsită, și doar o singură dată, în 1612, în vremea principelui Gabriel Bathory a capitulat din cauza lipsei de apă, deoarece a fost interceptat drumul spre Izvorul Tăinuirii din afara cetății, de unde se aprovizionau cei din cetate.

În curtea interioară a cetății, au fost construite, la adăpostul zidurilor, mai multe căsuțe cu etaj, unde se adăposteau locuitorii Râșnovului, în perioade de restriște. Pentru ca dezvoltarea socio-culturală să fie neîntreruptă, a fost construită într-un loc mai adăpostit, o școală, iar pe vârful colinei din curtea interioară, în anul 1650, a fost ridicată o capelă, ale cărei ziduri se mai văd și astăzi.

Capela, fiind situată pe locul cel mai înalt din curtea interioară, servea și ca punct de observație. Actele importante ale orașului și ale breslelor erau închise în lăzi de fier sau de lemn și erau păstrate în cetate pentru mai multă siguranță.

O fântână de legendă

Pentru a face față oricărei împrejurări, în cetate se depozitau din timp în timp mari cantități de cereale, de armament și pulbere. Pulberea era fabricată chiar în Râșnov. Pentru a nu mai avea probleme cu apa în caz de asediu, în 1623 s-a început săparea unei fântâni în interiorul cetății, care a durat 17 ani, terminându-se în anul 1640, când a fost dată în folosință.

Fântâna avea adâncimea de aproximativ 146 de metri. Legenda spune că fântâna a fost săpată de doi prizonieri turci cărora li se promisese eliberarea la terminarea ei, dar se pare, tot conform legendei, că au fost uciși atunci când au terminat. Datorită marii adâncimi, fântâna nu a fost explorată în totalitate niciodată. Tot legenda spune că din fântână pornea un tunel secret care ducea la baza dealului.

Cei din partea locului povestesc despre o mică peșteră care există și se vede în spatele rezervorului de apă, care se găsește pe drumul ce duce de la Râșnov la Poiana Brașov și spun că are legătură cu drumul subteran și cu fântâna din cetate. Conform documentelor de epocă între anii 1623 și 1633 la fântână au lucrat meșterii făgărășeni Boltres și Andreas, iar între anii 1633-1640, meșterii Feltern Lange și Andreas Erwisch. Costul fântânii s-a ridicat la 2.000 de guldeni renani. Iată ce prevedea textul contractului de angajare a ultimilor doi meșteri. (Documentul se găsește în arhivele orașului Brașov).

„În anul 1633 un onorat consiliu a tocmit fântânarii Feltern Lange și Andreas Erwisch, ca să facă o fântână la cetate, cu condiția de a da fiecăruia săptămânal ca leafă florin 2, face 4 florini. De asemenea de a da zilnic fiecăruia 5 ocale de bere. Duminica de dat fiecăruia 2 ocale de vin, bere fiecăruia 5 ocale. Dacă nu o pot bea rămâne comunei. De asemenea ne-am tocmit cu ei în 8 mai (1633) și s-a căzut de acord să dăm fiecăruia lunar 1 găleată de secară și să li se dea carne în valoare de douăzeci de dinari săptămânal”.

Roata fântânii care a servit timp de peste 200 de ani la scoaterea apei, cu ajutorul unei găleți legate de un lanț de fier, a fost lucrată de dulgherii Marten Nassner și Johann Kasperi. Fântâna a fost folosită până în anul 1850, când, stricându-se roata, conducerea orașului nu a mai dispus repararea ei, deoarece la această dată, date fiind modernizarea armamentului de asediu și dezvoltării tacticii militare, cetatea, nemaiputând îndeplini rolul de apărare din trecut, a fost lăsată în părăsire.

O istorie zbuciumată

Cetatea a fost atacată de turci în 1335, 1421, 1436, 1441, dar a rezistat cu succes atacurilor. După bătălia de la Mohács (1526), Transilvania devine principat autonom sub suzeranitatea turcească (1541). La început, Râșnovul l-a sprijinit pe Ferdinand de Austria și a adoptat o atitudine ostilă față de principele Ioan Zapolya, care reușise cu ajutorul turcilor să ia în stăpânire Transilvania.

Datorită faptului că luptele dintre turci și habsburgi continuau, Țara Bârsei devenind teatru de război, și văzând că au numai de pierdut, în 1531 Râșnovul trece de partea lui Ioan Zapolya. Din cuprinsul unei inscripții săpate pe turnul de gardă sau de pază al cetății, rezultă că cetatea țărănească a Râșnovului a fost vizitată în anul 1562 de principele Ioan al II-lea Zapolya, care cu această ocazie confirmă și el râșnovenilor privilegiile de odinioară acordate acestora de regele Sigismund.

În timpul evenimentelor dintre anii 1599-1601, Râșnovul a găzduit pe Mihai Viteazul, pe soția acestuia Doamna Stanca, precum și diferite căpetenii ale oștirii românești. În documentele Râșnovului păstrate în arhivele de stat ale Brașovului în anul 1601, găsim și câteva înregistrări contabile privind contribuția râșnovenilor la aprovizionarea armatei lui Mihai Viteazul.

„După ce Voievodul Mihai a venit la scaunul domnesc, s-a reîntors spătarul Negrea cu toată armata lui, căreia am dat fân, cub (el) 150, evaluat dinari 28, face florini... 42.
Pâne 700 evaluate dinari 4, face florini ... 20.
Căruțe 8 până la Rucăr, 8 cai face prețul florini... 24.
După aceea a venit un căpitan valah cu numele Anghelache a rămas până în ziua a patra. După aceea a venit voevodul Noculte cu armata sa. După el a venit armata căzăcească. După aceea au venit behgiacii.
După aceștia a venit soția Voevodului Mihai, aceștia au consumat cu gustări și mâncare florini... 112.
Au băut vin 22 vedre transilvănene, o vadră socotită florini 22, face total florini... 488.
De asemenea 3 vedre (KOFFEN) vin valah, una este de 50, a doua de 62, a treia de 90 de găleți, găleata evaluată la dinari 40, face-n total florini... 40 și 80 dinari.
Ovăz i-am dat cub, 1000 unul evaluat la dinari 28, face total florini... 252.
De asemenea au luat pentru călătorie cai și au oprit la ei 32 unul la fel celuilalt, evaluat unul cu florini 7, face la un loc florini ... 224. De asemenea 4 căruțe evaluate florini 13 total florini... 52.
În total face florini 1254, dinari 80”.

Capitularea cetății

În 1612, Râșnovul este asediat de Gabriel Bathory și datorită faptului că a fost interceptat drumul spre Izvorul Tăinuit, de unde râșnovenii din cetate se aprovizionau cu apă, cetatea va capitula cu condiția ca vechile privilegii ale râșnovenilor să fie respectate, iar în cetate să nu fie instalată nici o garnizoană străină.

Prințul Gabriel Bathory a acceptat aceste condiții în ziua de 3 aprilie 1612, dar a doua zi și-a călcat cuvântul dat, alungând pe toți locuitorii din cetate, unde a instalat garnizoana sa. Râșnovenii nemulțumiți că au fost înșelați și îndârjiți de faptul că ostașii din garnizoana cetății instalată de G. Bathory jefuiau bunurile locuitorilor, în vara anului 1612, au încercat cu ajutorul Brașovului, în două rânduri, să recucerească cetatea, dar fără succes.

Ei au intrat în stăpânirea cetății de-abia în luna iunie 1613, când orașul Brașov, încheind pace cu G. Bathory, a plătit acestuia drept răscumpărare, pentru eliberarea cetății Râșnovului și castelului Bran, suma de 3000 de florini.

Anul 1658 a fost unul dintre cei mai grei din istoria Țării Bârsei și a Râșnovului. În acest an, întreaga regiune a fost atât de devastată de tătari și turci, încât a trebuit să treacă mulți ani de zile până când rănile produse să poată fi vindecate. În această perioadă de neliniște, care a durat timp de trei ani (1658-1661), locuitorii Râșnovului au trăit în majoritatea timpului în cetate, deoarece așezarea lor de la poalele cetății, nu numai că era expusă invaziilor, dar fusese în cea mai mare parte arsă de năvălitori.

În anul 1718, un incendiu cumplit a cuprins întreg orașul și a mistuit chiar și o parte din cetate. Au ars multe case din curtea interioară a cetății, inclusiv capela. De asemenea, au ars cerealele și toate alimentele din cetate. În timpul incendiului a ars și o parte masivă de la bastionul principal, care apăra intrarea principală în cetate, ea a fost înlocuită cu o poartă de fier. De abia au fost șterse urmele incendiului și anul următor, în 1719, a izbucnit ciuma în Țara Bârsei. Numai la Râșnov au murit din cauza ciumei 521 de sași și 711 români.

În anul 1802, Țara Bârsei a fost zguduită de mai multe cutremure succesive, care au avariat grav numeroase locuințe, biserici și, cetăți. La Râșnov, turnurile și zidurile cetății au fost deteriorate în mai multe sectoare, iar turnul din colțul nordic al cetății, construit pe un punct înalt al traseului a fost distrus în cea mai mare parte. De asemenea, s-au prăbușit și câteva căsuțe cu etaj din curtea interioară a cetății.

Ultimul rol istoric, de adăpostire și apărare ale locuitorilor din Râșnov și din comunele învecinate, îl are cetatea în perioada anilor revoluționari din 1848-1849, când Țara Bârsei, fiind străbătută de armatele revoluționare conduse de generalul Bem, de armatele austriece sub comanda generalului Ralliani și de cele ruse, sub comanda generalului Engelhard, locuitorii s-au văzut nevoiți să se refugieze cu avutul lor în cetate, înmagazinând aici mari cantități de cereale. În această perioadă curtea exterioară a cetății a fost folosită și ca loc de instruire a gărzilor naționale.

După anul 1849, urmând o perioadă de liniște, cetatea țărănească a fost lăsată în părăginire. De altfel, fortificațiile ei medievale nu mai puteau face față armamentului de foc perfecționat și tacticii militare din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.