Cotrocenii, Leul şi geniştii, muzeul de la metrou. Traseu cultural prin sectorul 6 al Capitalei

Ce înseamnă sectorul 6 din București pentru turism? Aproape nimic la prima vedere – cu greu ar găsi bucureşteanul de rând, sau un turist, cel puţin cinci obiective de neratat în cel mai tânăr sector al Capitalei. Vă facem o propunere: să parcurgem, cu ochii minţii, un traseu în care au fost incluse câteva locuri pe lângă care trecem în mod curent, fără să le ştim cu adevărat istoriile: Grădina Botanică, Palatul Cotroceni, Monumentul Geniului, obeliscul Gheorghe Caranda, Fabrica Apaca, Universitatea Politehnica, Stația de metrou Politehnica. 

Punctul de plecare al traseului nostru va fi Grădină Botanică. Dar povestea trebuie să înceapă cu mult mai devreme, de la Codrii Vlăsiei care înconjurau vechiul schit al Cotrocenilor – şi care, foarte deşi fiind, erau folosiţi adesea drept ascunzătoare de haiducii şi de hoţii care doreau să scape de prigoana pornită împotriva lor de către domnie.

Grădina Botanică „Dimitrie Brândză” 

Grădina Botanică din Bucureşti a fost înfiinţată în anul 1860, pe lângă Facultatea de Medicină şi Farmacie, de către doctorul Carol Davila. Spațiul viitoarei grădini abia fusese delimitat de cel al caselor domnești și de Mănăstirea Cotroceni prin șoseaua pe care predecesorul lui Alexandru Ioan Cuza, Barbu Știrbei, o trasase. Decretul de înființare a fost semnat de către Cuza la 5 noiembrie. La acea dată, Grădina Botanică ocupa o suprafaţă relativ redusă (7 ha) și era localizată în partea stângă a Şoselei Cotroceni.

În anul 1874, Grădina Botanică a fost mutată de pe vechiul amplasament în centrul oraşului, pe terenurile palatului Vasile Suţu situate în faţa Universităţii. În acelaşi an, instituţia a trecut în componenţa Universităţii din Bucureşti, funcţionând pe lângă Facultatea de Ştiinţe şi având la conducere pe remarcabilul Dimitrie Brândză. Acesta și-a dat repede seama că locul nu este deloc propice dezvoltării unei grădini botanice. Din acest motiv a făcut numeroase demersuri pe lângă principele Carol I să găsească o variantă mai bună.

Abia după Războiul de Independență, în 1884, s-au găsit fondurile necesare pentru Grădina Botanică. S-a decis revenirea pe vechiul amplasament, dar spațiul alocat era considerabil mai mare decât în vremea lui Cuza. Două momente de cumpănă își pun amprenta asupra istoriei acestei instituții: trecerea în administrația Primăriei București, în 1932, când rolul de cercetare științifică aproape a fost anulat, și 4 aprilie 1944, când, în urma bombardamentelor aliate, s-au produs pagube substanţiale, afectând puternic clădirile existente, colecţiile de plante, spaţiile exterioare şi implicit desfăşurarea activităţilor didactice şi ştiinţifice. Situaţia Grădinii Botanice s-a schimbat însă radical începând cu anul 1954, când a trecut din nou sub conducerea Universităţii din Bucureşti, poziţie pe care şi-o menţine şi în prezent.

Vizitatorii se pot bucura de aerul curat și de coloritul florilor și plantelor aproape în fiecare anotimp. Ansamblul Grădinii Botanice cuprinde şi un muzeu care se află la intrarea în parc – adăpostit într-o clădire foarte frumoasă, în stil brâncovenesc –, dar și serele cu mii de specii de plante.

Dealul Cotrocenilor: de la haiduci la Curte domnească și reședință prezidențială 

Istoria Cotrocenilor începe acum mai bine de 400 de ani. În vârful dealului cu același nume se afla un schit de călugări denumit Cotrocenii de sus. Aceasta, pentru a face deosebirea de Cotrocenii de jos, denumire care se referea la satul de cărămidari aflat la baza dealului. Satul si moşia sunt atestate documentar pentru prima oară într-un hrisov domnesc din 27 noiembrie 1614 sub forma Cotroceni. Dar ele au existat cu siguranţă şi înainte de 1600, deoarece primii proprietari pe care-i menţionează documentele, și anume: Stoica, Preda şi Istfan, susţin că, înainte de a fi devenit proprietatea domnească a lui Mihai Viteazul, ei au stăpânit Cotrocenii. În anul 1669, domnul Țării Românești, Șerban Cantacuzino, începe reconstrucția mănăstirii, lucrare continuată şi de urmașul său la domnie, Constantin Brâncoveanu.

Nici Tudor Vladimirescu nu ocolește acest loc. În 1821 hotărăște să-și așeze tabăra aici pentru a controla mai bine deciziile autorităților țării, Cotrocenii devenind centrul revoluției. Revoluţia din 1848, din Țara Românească, îşi are deznodământul la Cotroceni, unde a fost citită Proclamaţia Înaltei Porţi, care condamna acțiunea românilor de a se elibera de sub jugul otoman. După citirea documentului au urmat arestarea şi încarcerarea la Cotroceni a numeroşi revoluţionari şi personalităţi notabile ale Capitalei.

În timpul domniei lui Barbu Știrbei (iunie 1849-octombrie 1853; octombrie 1854-iunie 1856) se construiesc casele domnești, care au devenit reşedinţa oficială de vară a domnilor Țării Românești. Sub coordonarea arhitectului Anton Hefft, lucrările de modificare şi renovare, dar şi de amenajare a unor spaţii cu mobilier, vase şi textile decorative europene, importate prin comenzi speciale de la Viena sau Paris, vor conferi un aspect modern acestui veritabil palat. În aceeaşi perioadă s-a amenajat şi parcul Palatului Cotroceni, componentă indispensabilă oricărei reşedinţe, sub coordonarea directorului Grădinilor Publice, arhitectul peisagist Carl Meyer, refăcându-se zidul de împrejmuire şi montându-se felinare pentru iluminatul nocturn. Tot cu această ocazie se taie drum prin Codrii Vlăsiei, despărțind domeniul mănăstirii de zona grădinii botanice de azi.

Odată cu Unirea Principatelor și formarea României, domnitorul Alexandru Ioan Cuza decide ca ansamblul domnesc de pe lângă mănăstirea Cotroceni să fie folosit în continuare drept reședință domnescă de vară pentru domnii noului stat. Principele Carol I, venit pe tron în 1866, primește vechile case domnești. El hotărăște să construiască un palat în folosința moștenitorilor coroanei. Planurile palatului au fost realizate de Paul Gottereau în stil clasic venețian. Ulterior, Regele Ferdinand și Regina Maria se mută la Cotroceni. 

După Marea Unire, palatul a cunoscut modificări şi adăugiri efectuate de arhitectul Grigore Cerchez – iar Regina Maria a lăsat la Cotroceni o amprentă inconfundabilă, personalizare care poartă pecetea spiritului său cu înclinaţii vădit artistice. În perioada comunistă, Palatul Cotroceni a devenit Palatul Pionierilor. Seismul din 1977 l-a afectat puternic, aşa că au urmat ample lucrări de renovare. Cu această ocazie a fost adăugată și o aripă nouă, care, după 1989, a devenit sediul Administraţiei Prezidenţiale a României. Partea veche a ansamblului a devenit Muzeul Național Cotroceni, iar biserica mănăstirii de odinioară a fost reconstruită.

Dar din poveștile despre Cotroceni nu pot să lipsească cele despre faimoasa Gară Cotroceni, construită în 1872, azi desființată. Aşa că, după un mic urcuş, ajungem la intersecţia Șoselei Cotroceni cu Bulevardul Geniului şi întâlnim o clădire cu totul atipică: este chiar clădirea fostei gări Cotroceni, prima gară regală, care era situată exact lângă palat. Linia de cale ferată venea de la Gara de Nord prin Grozăvești – iar gara în sine a servit în principal trenurilor regale până în 1945. A fost dezafectată în anii ’60 împreună cu linia care o deservea. Astăzi, vechea gară este intrarea în palat dinspre Bulevardul Geniului.  

Legătura dintre Arma Geniului şi Leu 

Din această intersecție anume, Bulevardul Geniului se continuă cu Șoseaua Grozăvești, iar drumul pe care am urcat, Șoseaua Cotroceni, cu Bulevardul Iuliu Maniu. Traseul nostru continuă pe acest din urmă bulevard, iar prima oprire este la Monumentul Eroilor din Arma Geniului sau, așa cum este cunoscut de bucureșteni, statuia Leul.

Inițiativa ridicării acestui monument a aparţinut generalului Constantin Ștefănescu-Amza, comandant la acea vreme a școlii ce pregătea geniștii. El este și primul director al Muzeului Militar din București. Monumentul onorează memoria soldaților români din arma Geniului căzuți pe frontul de luptă în anii Primului Război Mondial – şi a fost dezvelit la 29 iunie 1929 de către Alteţa Sa Regală Nicolae, Principe al României, în cadrul unei grandioase festivităţi în prezenţa reprezentanţilor Casei Regale, a guvernului, a capilor oştirii, a unui mare număr de generali de geniu activi şi în rezervă, a şefilor serviciilor şi comandamentelor unităţilor de geniu, a întregului corp ofiţeresc şi profesoral al Şcolilor de Geniu şi a tuturor elevilor acestora. Finanțarea realizării statuii s-a făcut prin colectare publică de fonduri.

Elementul dominant al monumentului, leul, „simbolizează chintesenţa tăriei armatei române, sufletul mare, mândru şi generos al soldatului român” . El este prezentat stând cu labele din faţă pe trofeele cucerite de la inamic: arme, scuturi, ţeava unui mortier, peste care se desfăşoară faldurile unui drapel. În cele patru colțuri ale soclului se află statuile a patru ostași reprezentând specialităţile armei geniu: pionieri, căi ferate, pontonieri şi telefonişti-telegrafişti. Pe soclu sunt reprezentate patru basoreliefuri care ilustrează aspecte din activitatea fiecărei specialități.  

Inscripția de pe monument: „Spuneţi generaţiilor viitoare că noi am făcut suprema jertfă pe câmpurile de bătaie pentru întregirea neamului” a fost descompletată în timpul comunismului, când au dispărut cuvintele „pentru întregirea neamului”. Ele au fost readăugate prin demersul făcut de revista „Flacăra”, condusă de poetul Adrian Păunescu.

Statuile pe care nimeni nu le mai cunoaște 

Şi dacă vă spunem că de la statuia Leu până la intersecția următoare, cu Bulevardul Vasile Milea, sunt două statui reprezentând două personaje cel puțin la fel de interesante din istoria României, ne-ați crede? Ne referim la statuia lui Panaite Donici și la obeliscul dedicat lui Gheorghe Caranda – primul aviator român mort într-un accident aviatic, în 1912.

Panaite Donici a fost ministru al Lucrărilor Publice în Moldova şi ministru al Agriculturii, Comerţului şi Lucrărilor Publice în vremea lui Al. Ioan Cuza și a lui Carol I. De asemenea, el este întemeietorul Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti (1864) și autorul primei Legi a drumurilor din România. Panaite Donici este considerat „organizatorul trupelor de geniu” din România.

Următorul monument este dedicat celui care apare primul, chiar înaintea lui Aurel Vlaicu, pe Monumentul Eroilor Aerului din București. Este vorba de locotenentul Gheorghe Caranda. Zburase alături de prințul George Valentin Bibescu, alături de Aurel Vlaicu și de alți câțiva pionieri ai aviației românești. Era deja unul dintre cei mai buni aviatori români – iar presa franceză îl considera şi unul dintre cei mai agili zburători ai Europei... Destinul i-a fost însă potrivnic: în ziua de 20 iunie 1912, bravul aviator Gheorghe Caranda a pierit într-un accident chiar pe câmpul de aviație de la Cotroceni. Locotenentul Constantin Fotescu, martor al groaznicului accident, a descris scena: „Urmărisem cu atențiune zborul locotenentului Gheorghe Caranda și, mai ales, îmi era întipărită în minte prăbușirea aparatului. Cu această impresie grozavă alergam să ajung la sfărâmăturile biplanului. Cum se făcuse căderea, eram sigur că locotenentul trebuia să fie mort, totuși alergam parcă spre a-l salva. Ajuns aici, în fața acestor sfărâmături, corpul locotenentului îmi apăru imediat. Motorul era deasupra feței lui și în frunte era adânc înfiptă până în creier o aripă a mașinii. (...) Nouă, tovarășilor lui, trebuie ca această scenă să ne rămână pe veci în fața ochilor și de aceea l-am fotografiat” .

A.P.A.C.A: Atelierele de Producție Armament și Confecții ale Armatei 

Când cele două bulevarde, Iuliu Maniu și General Vasile Milea, se întâlnesc avem în fața ochilor perspectiva unei noi povești despre unul dintre cele mai mari centre de forță de muncă din perioada comunistă: Fabricile APACA. Celebra platformă industrială a fost loc de muncă pentru mai bine de 20.000 de angajați înainte de 1989. În acest moment, în acest complex funcționează aproape 200 de firme (magazine, sedii de bănci, patiserii, mici atelire de confecții etc.).

Platforma comercială era asemenea unui mic orășel pentru muncitorii care lucrau în complex, cu alimentară, școli, creșă pentru copii angajaților, locuințe. Acronimul A.P.A.C.A înseamnă Atelierele de Producție Armament și Confecții ale Armatei și este cu mult mai vechi decât fabrica ridicată de comuniști. În 1881 luau ființă aici primele ateliere de confecții, care erau dedicate cu precădere militarilor. Ulterior, producția se va diversifica, iar în 1949, când este inaugurată noua fabrică, ea nu mai producea doar pentru armată, ci era o întreprindere de confecții în toată regula. Chiar dacă, spre sfârșit, producea și haine pentru femei, fabrica a rămas faimoasă pentru costumele de bărbați. Fiind legată de numele lui Gheorghiu-Dej, care se îmbrăca de aici, marca a devenit simbol al hainelor „cu ştaif”, pentru nomenclaturiști.

Școala tehnică superioară, Școala Națională de Poduri și Sosele, Politehnica Bucureşti 

Rămânem în apropiere și redirecționăm poveștile către Politehnica. Școala tehnică superioară, cea care este precursoarea Politehnicii, a funcționat în diverse locuri din București, încă de la 1818, sub îndrumarea mai multor directori-personalități de seamă, printre care: Gheorghe Lazăr, I.C. Brătianu sau Petrache Poenaru. Cursurile au fost oprite de evenimentele ce au avut loc în Țara Românească: războiul ruso-turc, revoluțiile de la 1821, 1848 etc.

Interesant este faptul că statutul Societății politehnice nu este decis la București, ci la Focșani; aceasta, în vremea construirii liniei de cale ferată Focșani-Mărășești de către inginerii români. În 1888, la Focșani, 52 de fondatori – ingineri și arhitecți – votează acest statut. Sub conducerea lui Gheorghe Duca, la 1 aprilie 1881, instituția capătă o nouă structură, sub denumirea de „Școala Națională de Poduri și Sosele”, iar la 10 iunie 1920 a fost înființată Școala Politehnică din București, având patru secții: Electromecanică, Construcții, Mine și Metalurgie, Secția Industrială. Odată cu abdicarea lui Carol al II-lea, în 1940, Școala Politehnică devine Politehnica București. 

Primele secții ale şcolii au fost de ingineri de construcții drumuri și poduri și clădiri. Abia în 1901 se pune problema politehnizării școlii de drumuri și poduri, de către profesorul Elie Radu, inginer absolvent al acestei instituţii de învăţământ. Acesta ridică și problema utilităților edilitare din București: canalizare, apă, electricitate. În 1905 se înființează astfel catedra de electrotehnică, condusă de profesorul Carpen. Gogu Constantinescu, absolvent al Politehnicii în 1904-1905, construiește primul pod de beton armat în București, în parcul Carol. În 1963, profesorul Constantin Niculescu începe construirea noului edificiu al institutului Politehnic în București, iar în 1969 se dau în folosință primele corpuri de clădire din noul sediu.  

Muzeul necunoscut de la staţia de metrou Politehnica 

Poate printre cele mai interesante și neașteptate obiective ale acestui tur este stația de metrou Politehnica – cea care cuprinde un sit geologic unic în lume. Cu un trafic relativ mic față de alte stații de metrou din București, mii de oameni tranzitează totuși acest loc zilnic – dar câţi sunt cei care ştiu câte ceva despre comoara care li se aşterne, la propriu, la picioare? Pardoseala staţiei este realizată din marmură roz, colorată în modele neobişnuite, care sunt de obicei extrem de rare în plăcile de marmură. Puţini pasageri le observă – şi mai puţini ştiu că păşesc pe fosile vechi de 80 de milioane de ani. Construită în perioada regimului comunist, în 1983, stația a fost decorată cu dale de calcar extrase din Munții Apuseni (Gilău), însă la momentul respectiv nimeni nu știa că formele vizibile pe bucățile de marmură sunt fosile ale ființelor preistorice – mai exact, fosile ale unor viețuitoare marine ce au trăit la mică adâncime, în perioada Jurasicului. 

Munţii Apuseni s-au creat exact în această perioadă de timp, datorită convergenţei microplăcilor Tisia şi Dacia – şi pe măsură ce plăcile s-au ciocnit, muntele a crescut din marea care conţinea aceste vietăţi marine. De-a lungul a milioane de ani, exoscheletele şi corpurile lor au fost fosilizate în calcar. Geologii sunt de acord că aceste fosile încorporate în dalele de marmură de la staţia de metrou Politehnica au o valoare ştiinţifică incomensurabilă.

Fosilele provin de la scoici, alge, melci, corali şi rudişti. Cele mai numeroase organisme sunt rudiştii, care sunt nişte vietăţi cu un exoschelet conic care era înfipt în solul de pe fundul mării, similar cu un morcov. Se presupune că meșterii care au construit stația de metrou s-au grăbit să termine lucrarea și nu au observat ce înglobează marmura. Ce-i drept, abia în 1994 au fost văzute aceste formațiuni de către un student la geodezie-geografie, acum profesor (care vine în fiecare an cu elevii și face lecție deschisă la stația de metrou). 

Cândva, Metrorex se lăuda că ar avea intenția de a înființa în această stație „Muzeul de 3 minute”: urmau să apară în staţie panouri cu informații despre evoluția animalelor marine, a perioadelor preistorice etc. Ca multe alte proiecte, şi acesta a rămas doar în stadiu de idee, fie ea şi una generoasă.

Şi dacă astăzi ne dorim, pe bună dreptate, o rețea mai extinsă de metrou, poate ar trebui amintit că suntem singura ţară din Europa care, înainte de 1989, a bătut recordul la construirea kilometrilor de linie de metrou: 5 km/an, doar cu resurse românești. După 1990, ritmul construirii liniilor de metrou a încetinit semnificativ.

Traseul pietonal „De la Grădină la Uzină” a fost realizat de o echipă de voluntari în cadrul proiectului „Tineri Voluntari pentru Patrimoniul Românesc” al Asociației Turism Istoric. Turul ghidat a fost realizat în luna septembrie 2017 și a adunat aproape 50 de participanți, curioși să descopere o parte din poveștile sectorului 6 al Capitalei.