Capul Verde, între piesele Cesariei şi peisajele de vis

Insulele Capului Verde, acolo unde „Sodade“, cel mai cunoscut cântec al Cesariei Evora, a devenit imn naţional, încântă prin plajele sălbatice şi satele pitoreşti. De multă vreme încercam să-mi fac timp pentru un sejur în Capul Verde, cu gând să explorez măcar câteva din cele 10  insule „uitate“ de Dumnezeu la numai 400 de kilometri de Africa, în mijlocul oceanului.

Apetitul mi s-a deschis cu aproape un deceniu în urmă, într-un bar din zona Lipscanilor. Atunci am auzit-o cântând pentru prima oară pe Cesaria Evora. Diva desculţă cu voce afumată, de băutoare de coniac bun, cum spunea un prieten. În mintea, în inima şi-n sufletul meu, locurile din cântecele ei au devenit mitice. Vă mai amintiţi? În plaja din Salamansa, „noi trei ne-am jucat în nisip", iar pe insula Maio se afla nostalgica „lume secretă, de la stânga sânului meu". Ca să nu mai vorbim despre „Sodade", cel mai cunoscut cântec al Cesariei, devenit un fel de imn naţional. De la Duarte, ghidul meu mic de statură, tuns periuţă şi cu pielea ca tăciunele, am aflat că jumătate dintre locuitorii ţării muncesc şi trăiesc în afara graniţelor.

Locul de întâlnire al surferilor

Aceşti oameni  trimit regulat bani celor de acasă şi susţin, totodată, economia prea puţin dezvoltată a arhipelagului. Peste tot însă poartă cu ei tristele şi tradiţionalele lor „mornas", simţindu-se al naibii de „sodade". Adică nostalgici şi plini de regrete...

Vremea şi mai ales vremurile n-au prea fost niciodată blânde cu locuitorii Capului Verde. Pe la  jumătatea secolului al XV-lea, puternicele vânturi care sfâşiau regiunea i-au purtat aici pe primii navigatori portughezi, care au aruncat noile teritorii în sclavie.

Astăzi, aceiaşi curenţi de aer „aduc" în porturi sau pe aeroporturi noi generaţii de exploratori. Fie ei turişti dornici de relaxare în hotelurile cochete de pe plajele interminabile, iubitori de natură sau amatori de sporturi acvatice. De altfel, aici îşi dau întâlnire în fiecare dimineaţă cei mai buni surferi din lume. Sunt atraşi de frecventele furtuni care iau cu asalt zona şi creează frecvent valuri impresionante.

Poliţişti la tot colţul

Ca să ajung în Tarrafal, un pitoresc şi romantic sat de pescari care trăiesc aproape ca acum câteva secole, am apelat la acelaşi Duarte. Drumul şerpuia printre dealuri complet înverzite, cu versanţi ce se terminau uneori abrupt, direct în buza Atlanticului.

Zonele înalte alternau cu cele joase, de unde vedeam plajele întinse, rocile aruncate de vulcanii preistorici în apa înspumată şi plajele de nisip auriu. În nicio ţară din Africa nu văzusem atâţia poliţişti de-a lungul drumului ca aici, iar ghidul meu mergea mai mult decât prudent.

„De ce mergi cu 10 kilometri sub limita admisă!", l-am întrebat plin de mirare. „Noi mergem cu aproape 10 kilometri peste limită şi nu ne amendează nimeni pentru asta." „La noi e problemă mare şi-ţi poţi pierde foarte uşor carnetul. Poliţiştii sunt foarte duri şi nu prea folosesc radare. Aşa că e mai bine să mergi mai încet. Cum te simt că ai depăşit viteza, cum te ard." „Cum te ard, dacă nu au radare, de unde ştiu cu cât mergi?" „Ştiu, sunt foarte deştepţi. Nu oricine ajunge agent de circulaţie...", mi-a răspuns Duarte. 

Tradiţia pescuitului

În Tarrafal am ajuns la fix, cât să prind întoarcerea pescarilor de pe mare în bărcile lungi şi colorate-n nuanţe vii. Pe plaja lată, femeile cu baticuri prinse ca la coafor, peste bigudiuri, fuste cloşate din material ieftin şi şorţuri multicolore, aşteptau ca ligheanele lor din plastic să se umple cu peşte proaspăt. Între timp, o puseseră de-o cloacă, încingând aprige partide de cărţi, fumând, râzând permanent zgomotos şi cântând de inimă albastră.

Când o ambarcaţiune atingea malul, muierile noastre plinuţe sau grase de-a dreptul alergau într-un suflet să ajute la descălecarea bărbaţilor. Şi după ce printr-un efort colectiv ambarcaţiunea ajungea pe plajă, descărcau fructele de mare. Apoi umpleau ligheanele cu toate vietăţile oceanului, le puneau pe cap într-un echilibru ştiut doar de ele. Unele alergau direct la piaţă, să facă rost de ceva bănuţi. Iar altele se retrăgeau acasă, la doi paşi de plajă, unde încingeau repede tigăile încăpătoare. Nu departe, pe o limbă de pământ stâncos şi negru, tinerii pierdeau vremea făcând plajă.

Fetele admirau muşchii băieţilor, care făceau sărituri şi scheme de intrat în apă. Toţi aceşti adolescenţi se zbenguiau liniştiţi şi râdeau întruna, cu dinţii albi ca spuma laptelui. Pentru ei, fericirea însemna să se bălăcească în acest mic golfuleţ cât era ziulica de lungă. Pentru asta nu aveau nevoie decât de o mână de haine.

Fetele purtau fustiţe viu colorate, care abia le acopereau fundul, iar băieţii îşi trăseseră câte un pantalon scurt, în culori bine definite. Locuitorii arhipelagului sunt maeştri în arta de a nu face nimic, deşi, de câţiva ani buni, charterele care vin cu turişti din Europa au început să le dea de lucru. Interesul turistic a adus schimbări majore într-o ţară care pare şi arată ca şi cum ar fi născută dintr-o mamă caraibiană şi un tată african.

Ce caută turiştii acolo? Munţi verzi terasaţi ce plutesc deasupra oceanului, un vulcan cu vârful în nori, sporturi acvatice, festivaluri sfârâitoare, obraznice, şi, bineînţeles, un soare strălucitor şi iarna. Argumentul suprem.

Ţara furtunilor la ordinea zilei

Arhipelagul Capul Verde este alcătuit de zece insule principale şi alte cinci mai mici, situate în Atlantic, la aproximativ 600 de kilometri vest de Dakar, capitala Senegalului.

Aceste petice de pământ se împart în grupul Windward (insulele din vânt) şi grupul Leeward (insulele ferite de vânt). Cele mai cunoscute sunt Sal, Fogo, Boa Vista, Sao Vicente, iar pe Santiago se află capitala Praia. Fiecare dintre ele are trăsături specifice, de la Santiago cea verde şi luxuriantă şi până la Boa Vista liniştită şi perfectă pentru scufundări.

Climatul tropical se bucură de temperaturi medii anuale între 26 şi 30 de grade Celsius. Sezonul uscat se desfăşoară în intervalul noiembrie-mai, iar perioada ploilor îşi face apariţia din iunie până în octombrie, când furtunile sunt la ordinea zilei. Populaţia este formată din creoli (o mixtură de africani şi portughezi) - 71%, africani - 28% şi europeni - 1%. Oficial, în administraţie şi presă se foloseşte portugheza, dar comunicarea orală se realizează cu ajutorul creolei - o îmbinare de dialecte africane şi cuvinte portugheze.

Cea mai mare parte a populaţiei, aproximativ 80%, aparţine religiei romano-catolice, iar protestanţii reprezintă circa 10%. Moneda este Escudo de Cabo Verde (CVE). 100 de escudo echivalează cu 90 de eurocenţi. Dacă ajungeţi în Santiago, faceţi o vizită la Cidade Velha în Santiago.

Locaţia a câştigat premiul UNESCO World Heritage ca prima aşezare europeană de la tropice. Ruinele oraşului datează din anii 1600. Locul care odată era împânzit cu piraţi, astăzi este plin de turişti puşi pe făcut fotografii memorabile şi cumpărat suveniruri.

Vacanţă în Capul Verde, de la 1.524 de euro de persoană

Un sejur în capitala Capului Verde, Praia, costă de la 1.524 de euro de persoană. În preţ intră transportul cu avionul, taxele de aeroport şi şapte nopţi cazare cu mic dejun la Hotel Tropico de patru stele. Resortul este situat pe o stâncă mică, cu vedere la Oceanul Atlantic, fiind renumit pentru confort şi pentru restaurantul său, unul dintre cele mai bune de pe insulă. Aici sunteţi aproape de inima oraşului vechi, cu arhitectura colonială colorată, şi de celebra plajă cu nisip negru Prainha - potrivită atât pentru relaxare, cât şi pentru sport. Pachetul turistic care include cazare la Hotel Melia Tortuga Beach Resort&Spa de cinci stele costă de la 1.830 de euro de persoană pentru transport cu avionul, taxe de aeroport şi şapte nopţi cazare cu all inclusive. Acest complex luxos de pe Insula Sal dispune de vilecomplet echipate, cu piscine private, înconjurate de palmieri. De asemenea, hotelul beneficiază de un centru spa şi fitness. Mai multe detalii pe www.besttourism.ro, tel. 031-226.33.25.