«Stăpânul secretelor lui Ceaușescu». Jurnalul din închisoare al lui Ștefan Andrei
Ziarul ”Adevărul” vă oferă Volumul II al Memoriilor lui Ștefan Andrei:”Jurnalul din închisoare“ în data de 20 februarie, la prețul special de 14, 99 lei. Cunoscut ca ”Machiavelli“, ”stăpânul secretelor lui Ceaușescu“ sau ”Eminența cenușie“, Ștefan Andrei a fost Ministrul de Externe al României între anii 1978 și 1985 și un apropiat al lui Nicolae Ceaușescu. În ”Jurnalul din închisoare“, Andrei vorbește despre anii pe care i-a petrecut în închisoare după Revoluția din 1989.
Ștefan Andrei, născut în 1931, mort în 2014, a fost un demnitar român în perioada comunistă. Influența sa în politica românească din acele vremuri era considerabilă. Ministru de externe timp de aproape zece ani, Andrei a jucat un rol esențial în mersul țării, în formarea imaginii pe care România a avut-o în străinătate. A format și a a distrus alianțe, a ales sfere de influență, prieteni și dușmani. I-a cunoscut pe Fidel Castro și Muammar Gaddafi. Este văzut ca o figură importantă în comerțul cu arme al României.
A fost un om cu o cultură solidă, vastă. Vorbea trei limbi:franceza, engleza și italiana, și se mândrea cu cărțile pe care le citea și cu prietenii intelectuali de care se înconjura. A intrat în închisoare în 1990, după Revoluție, unde a stat timp de doi ani și cinci luni. Jurnalul său din închisoare prezintă viața sa de după Revoluție, după ce a fost scos din toate funcțiile politice, acuzat de fapte împotriva poporului și ostracizat de opinia publică.
Cronica unui om învins
În mod evident Jurnalul este cronica unui om învins. Se simte acest lucru în îndârjirea scriituri, în aplecarea spre trecut, în disperarea cu care se vorbește despre anumite personalități care ar mai putea să facă ceva pentru Andrei. Dar asta nu ar trebui decât să-i atragă pe ctitori, care vor putea astfel înțelege complexitatea unui om și a unei epoci.
Este trist, cumva aproape înduioșător în modul în care Andrei încearcă să se apere, și implicit să apere regimul, în fața istoriei și în fața cititorului de rând. Apărarea este realizată cu ajutorul unor opinii și sentimente sincere de simpatie, am făcut așa pentru că așa am crezut că e bine, și aruncarea vinei, neasumarea responsabilității, am făcut așa pentru că am fost obligat să face așa.
Tocmai din acest motiv, dar nu numai, Jurnalul trebuie contextualizat, trebuie citit cu un ochi critic, dar cu inima deschisă. Nu este vorba despre mistificare sau slăvire, ci despre punerea în oglindă a unor realității, a unor lumi. Sigur această ciocnire este adeseori tristă, ori istoria este adeseori tristă.
Adeseori Jurnalul prezintă fapte istorice, evenimente din trecutul îndepărtat sau apropiat al României, toate prezentate într-un mod aproape didactic, de către Ștefan Andrei, care pare să—și ia pentru puțin timp o mantie de profesor. Exactitatea datelor și a numerelor, precum și lista lungă a numelor și personalităților sau timpul și atenția acordată unor evenimente scad din emoția și spontaneitatea jurnalului.
Un cititor empatic poate să-și imagineze cum autorul încearcă mai puțin să-și facă ordine în idei și gânduri, cum se procedează într-un jurnal autentic, și mai mult să impresioneze un auditoriu imaginar.
Aceste informații istorice reprezintă însă și un beneficiu al volumului. Într-adevăr se pierde din spontaneitatea și emoția cărții, dar ajută cu adevărat cititorul să pună totul într-un context mai larg.
Îl ajută să înțeleagă lumea în care a trăit Ștefan și influența pe care a avut-o, imagine profund contrastantă cu starea în care se află la momentul redactării jurnalului, un contrast puternic între un trecut glorios și un prezent, al cărții, sumbru și gri. Bagajul istoric și analitic al cărții mai servește la ceva:aduce un public nou. Indiferent de natura personajului sau de părerea cititorului despre acest personaj, volumul poate, și merită să fie citit ca o analiză istorice, atât a unui epoci comuniste, cât și a perioadei de tranziție, perioadă încă necercetată îndeajuns de istorici și public, dar de o importanță profundă pentru societate.
În mod ironic aproape, jurnalul se dovedește foarte actual în critica unor excese post-decembriste. Chiar dacă motivat cel mai probabil de alte intenții și simțăminte decât activiștii de azi, Andrei prezintă niște argumente împotriva unei idealizări a dreptei și a interbelicului. Astăzi, mai mult ca oricând, există un interes înspre demitizarea trecutului, inclusiv a perioadei interbelice. Andrei se întreabă, poate pe bună dreptate, când a fi legionar a început să fie un lucru bun și un merit, independent de altceva.
Citește mai multe amănunte pe adevarul.ro.
Vezi și:
Memoriile din închisoare ale diplomatului machiavelic Ştefan Andrei, cu „Adevărul“
