Virgil Madgearu – portret subiectiv
“În mijlocul nulităţilor care se umflau ca să ocupe cât mai mult loc – Madgearu a fost una din personalităţile conturate cu vigoare. Lipsit din naştere de orice însuşiri atrăgătoare, deşirat, uscăţiv, cu faţa lui căcănie de armean miop, cu ochelarii înşurubaţi pe nas, şi cu buzele muiate în fiere- acest om harnic, dar încărcat cu electricitate negativă îşi pusese în cap să cucerească inimile, să ajungă un îndrumător de mase şi nu putea pricepe pentru ce nu deştepta în jurul lui decât sentimente de repulsie…
Această constatare, pusă în faţa scopului pe care-l urmărea, îi acrise caracterul şi-l arunca în crize de răutate, cu atât mai acute şi mai dese cu cât scopul urmărit se îndepărta şi se arăta din ce în ce mai inaccesibil. Dacă n-ar fi urmărit inaccesibilul, dacă s-ar fi îndoit ca toţi oamenii de puterile lui, Madgearu ar fi trăit şi ar fi murit liniştit, cu o frumoasă carieră în urma lui. Dar Madgearu n-avea îndoieli – avea numai convingeri, convingeri de neclintit, convingeri pentru susţinerea cărora lovea în dreapta şi în stânga, şi împroşca cu venin, fără nici un discernământ. Era convins că ştiinţele economice primau pe toate celelalte, era convins că împreună cu Weber şi cu Sombart reprezenta cugetarea omenească, era convins că deţinea soluţiile tuturor problemelor politice şi sociale, era convins de superioritatea partidului său faţă de toate celelalte, era convins, în fine, că avea totdeauna dreptate. Socotindu-se genial, cinstit şi dibaci, fierbea de necaz văzându-se năpăstuit şi ţinea drept proşti, necinstiţi şi pe nedrept favorizaţi de soartă, pe toţi câţi îi luaseră înainte. Din ciocnirea atâtor convingeri lipsite de elasticitate, din fierberea cazanului de venin, rezulta o stare de perpetuă pornire, de continuu arţag, de violenţe nesocotite şi de atacuri neaşteptate.
[…] tocise zeci şi sute de volume şi se socotea depozitarul tuturor teoriilor, mai ales al celor germane, în materie de economie politică şi de sociologie. Era convins că e singurul economist şi financiar al României şi în această calitate chemat să organizeze noile aşezări postbelice, care nu puteau fi aduse la îndeplinire şi în România decât sub senmul unei democraţii cu atât mai intransigente cu cât binefacerile ei erau mai puţin dovedite. Dezinteresat din punctul de vedere al intereselor sale materiale, Madgearu era lacom de putere şi nerăbdător să-şi poată valorifica genialele concepţii economice şi financiare. Fiecare zi de întârziere îi rodea ficaţii, îi otrăvea sufletul şi îl împingea să scuipe venin. În fond, era spurcat numai la vorbă, şi sub valurile de răutăţi ce îi curgeau dintre buze se ascundea o inimă bună şi naivă. Negativ ca toţi constipaţii, Madgearu începea prin a opune un viguros nu, în discuţie, la orice propunere pentru a ceda apoi argumentelor convingătoare, căci nu era un încăpăţânat, ci un pornit – deosebire mare. Fiindcă era un pornit se da la oameni, ca şi câinii prin sate, fară să ştie pentru ce, dar fiindcă nu era încăpătânat, se împăca după ce sfârşea să latre, cu oamenii pe care încercase să îi rupă cu colţii.”
Constantin Argetoianu, Memorii pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. VI-VII, Ed. Machivelli, Bucureşti, 1996
sursa:istoriiregasite.wordpress.com
