⬆

Victor Emmanuel al-II-lea, regele care a creat statul italian modern

Victor Emmanuel al-II-lea este astăzi un personaj puțin cunoscut, dacă nu chiar uitat în societatea italiană contemporană, însă rolul pe care l-a jucat în Istoria Italiei a fost unul major...

Acesta a fost un rege al Regatului Sardiniei (cunoscut și ca Piemont-Sardinia), care prin alegerea sa, la 17 martie 1861, devine Rege al Italiei, creând astfel primul stat italian unificat din secolul al-VI-lea, titlu pe care îl va păstra până în 1878, anul morții sale.[1]

Totodată, el este numit de italieni “il re galantuomo” (regele gentilom), pentru faptul că, odată cu proclamarea sa ca Rege al Italiei, alege să păstreze “Statul Albertin” (cconstituția promulgată de către Regele Carol Albert în Regatul Sardiniei), ea devenind Constituția Italiei și “padre della patria” (“părintele patriei”).

Un portret de epocă, din secolul al-XIX-lea ce-l înfățișează pe Victor Emmanuel al-II-lea în ținuta de monarh, după Unificarea Italiei (Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Victor_Emmanuel_II)

I.Copilăria și tinerețea lui Victor Emmanuel al-II-lea.Un copil cu origini incerte și dificil...

Victor Emmanuel al-II-lea se naște la 14 martie 1820, în Palatul Carignano din orașul Torino (la acea vreme, capitala Regatului Sardiniei), fiind fiul lui Carol Albert, Prinț de Carignano-Savoia și al Mariei Theresa de Toscana, tatăl său succedându-l pe un văr îndepărtat ca Rege al Sardiniei în 1831.[2] În primii ani ai vieții, acesta trăiește la Florența, perioadă din care apare povestea că, în timpul unui incendiu (cauzat de bona ce intrase în camera micului Victor Emmanuel cu o lumânare cu care spera să poată alunga țânțarii) care izbucnise la Villa Poggio Imperiale, reședința de vară de lângă Florența la care se aflau Carol Albert și soția sa, acesta fusese înlocuit cu băiatul nelegitim al măcelarului Gaetano Tiburzi, bona copilului, Teresa Zanotti Racca fiind, la rândul ei, în urma arsurilor suferite pentru a-l salva pe copil, o victimă a incendiului, Mai mult decât atât, credibilitatea poveștii este alimentată și de faptul că măcelarul a ajuns să-și construiască o casă la Florența, lângă Porta Romana, care ducea spre Villa Poggio Imperiale. Totuși, zvonul se dovedește a fi neadevărat, întrucât micul Victor, în ciuda rănilor sale grave, supraviețuiește, în timp ce bona lui, aflată în comă, moare.

El se dovedește a fi, totuși, un copil cu un caracter dificil, o fire violentă și capricioasă, dar și curioasă, în același timp, manifestând un mare interes încă din adolescență pentru domenii ca Politica, Arta Militară și Sportul. În 1842, Victor Emmanuel se căsătorește cu verișoara sa, Maria Adelaide a Austriei.[3] În același timp, înainte de a deveni Rege al Sardiniei, acesta primește titlul de Duce de Savoia. El primește “botezul focului” cu ocazia izbucnirii Primului Război Italian de Independență (1848-1849), acesta luptând sub comanda tatălui său, Regele Carol Albert, chiar în prima linie, în timpul Bătăliilor de la Pastrengo, Santa Lucia, Goito și Custoza.[4]

Victor Emmanuel devine Rege al Regatului Sardiniei în 1849, în urma abdicării tatălui său. după ce acesta fusese înfrânt de austrieci în Bătălia de la Novara din 22-23 martie 1849, el reușind să obțină de îndată un armistițiu mai degrabă favorabil lui și soldaților săi în fața Comandantului Armatei Austriece, Mareșalul Joseph Radetzky.[5] Totuși, tratatul de pace nu este ratificat de Camera Inferioară a Parlamentului Piemontului și de către Camera Deputaților, ca atare, Victor Emmanuel decide să răspundă acestui gest, concediindu-l pe Prim-Ministrul său, Claudio Gabriele de Launay, înlocuindu-l cu politicianul și scriitorul Massimo D’Azeglio. După noi alegeri, pacea cu Austria este acceptată de către noua Cameră a Deputaților. În același timp, tot el este cel care reușește să suprime, în mod violent, o revoltă în Genova, catalogându-i pe rebeli drept “o rasă josnică și infectă de canalii”.

În 1852, Victor Emmanuel îl numește pe Camillo Benso, Conte de Cavour, drept noul Prim-Ministru al Regatului Sardiniei.[6] Cavour era un strateg inteligent, concentrat pe ideea de a-i pune pe cei din Casa de Savoia drept conducători ai Italiei. Acesta aplică doctrinele liberalismului și naționalismului pentru a demonta structurile tradiționale ale Regatului Sardiniei, în timp ce avansa o agendă anti-clericală care începuse în timpul lui Carol Albert. Mai mult decât atât, Cavour modernizează țara, pentru a o pregăti de războiul care avea să-i alunge pe austrieci din Italia, facilitând, astfel, o eventuală ascensiune al lui Victor Emmanuel ca rege. De asemenea, el joacă un rol-cheie în asigurarea unei alianțe cu Împăratul Napoleon al-III-lea (ce devenise la 2 decembrie 1851, printr-o lovitură de stat, Împărat al Franței), fapt care duce la obținerea sprijinului militar al Franței și care permite forțelor lui Emmanuel să captureze Milano și alte teritorii austriece, cu toată că Veneția va rămâne sub controlul austriecilor. Astfel, Victor Emmanuel al-II-lea devine, curând, un simbol al Risorgimento, Mișcarea de Unificare a Italiei din anii 1850-1860. El este, în mod special, popular în Piemont-Sardinia pentru respectul său față de noua constituție și reformele sale liberale.

II.Implicarea Regatului Sardiniei în Războiul Crimeii (1853-1856) și realizarea Alianței Franco-Sarde

Urmând sfatul lui Victor Emmanuel, Cavour se alătură Marii Britanii și Franței în Războiul Crimeii (1853-1856) împotriva Rusiei.[7] Acesta avea îndoieli cu privire la ideea de a se implica în acest război, din cauza puterii militare extraordinare pe care o avea Rusia la acel moment și a cheltuielilor semnificative pe care le presupunea acest lucru, Victor Emmanuel fiind convins, totuși, să facă acest lucru, de recompensele pe care urma să le obțină din alianța creată cu Marea Britanie și mult mai important, Franța. După ce acesta reușește cu succes să obțină sprijinul Marii Britanii și în același timp, să intre în grațiile lui Napoleon al-III-lea, Împăratul Franței în cadrul Congresului de Pace de la Paris din 30 martie 1856, de la sfârșitul războiului, Contele Cavour îi aranjează o întâlnire secretă cu Împăratul Franței. Mai mult decât atât, pentru a fi siguri că vor avea parte de sprijinul Franței în realizarea dezideratului lor mult așteptat (apariția unui stat național italian), piemontezii se folosesc de o armă secretă și anume...Contesa Virginia “Nini” di Castiglione, aceasta nefiind un diplomat oarecare. “Am înrolat-o pe pe răpitoarea contesă în serviciul diplomatic al Piemontului”, avea să spună Camillo Benso, Conte de Cavour, premierul Regatului Piemont-Sardinia la acel moment.[8] Ca să se înfăptuiască unificarea Italiei, contesa urma “să flirteze cu împăratul și la nevoie, să-l seducă”, obținând, astfel, sprijinul lui Napoleon al-III-lea împotriva Habsburgilor.[9] Cu ochi verzi și părul ca pana corbului”, o minunăție de femeie”“, Venus descinsă din Olimp”, cum o descria nevasta ambasadorului austriac Klemens Von Metternich, Paulina Metternich, dar și nepăsătoare și impertinentă, Castiglione era o aristocrată florentină, de curând măritată cu un conte mai bătrâior, căruia îi făcuse un copil înainte să aibă o scurtă aventură cu regele Piemontului, Victor Emmanuel al-II-lea.[10] “O imbecilă” a conchis Lord Clarendon, dar Cavour, un playboy cu plete lungi, mustățile fluturânde și șase metrese, credea că are în contesă, arma lui secretă și nu se înșela...

Parisul era deja plin de frumuseți ambițioase, dar Castiglione a știut să se plaseze în centrul atenției și ajunge să fie iute remarcată de Napoleon, care pune ca aceasta să-i fie adusă pe furiș la Palatul Tuileries. În timp ce Împărăteasa Eugenie era însărcinată, Castiglione apare la un bal ca Regina de Cupă, într-un costum “despicat complet pe părți, cu părul lăsat liber pe umeri” și o inimă plasată strategic în dreptul pubisului.[11] “Inima dumitale pare un pic cam jos” a observat împărăteasa. Dar “toate mișcările îi erau afectate și a început să-i calce pe nervi pe toți”, după cum spunea Paulina Metternich la acel moment.[12] Până la urmă, Napoleon al-III-lea remarcă frumusețea inefabilă a Virginiei Castiglione, dar tot el mai spune și că “îl plictisește de moarte” și trece mai departe la Marie Anne, soția ministrului său de externe, Contele Alexandre Waleswki (care era fiul lui Napoleon Bonaparte cu iubita lui poloneză, Marie Walewska), astfel că primul plan al piemontezilor, cel al seducerii Împăratului Napoleon al-III-lea, eșuează, din nefericire pentru ei...

Însă, acolo unde sexul frumos eșuase pentru Italia, va reuși....crima. În ianuarie 1858, naționaliștii italieni Felice Orsini și Carlo di Rudio, dezgustați de felul în care Napoleon le neglija cauza, aruncă cu bombe în Napoleon și în Eugenie în drumul lor spre teatru, ucigând 8 oameni.[13] Cei doi monarhi, căpătând doar răni ușoare, rezistă cu mult curaj până la sfârșitul piesei, dar faptul că văzuse moartea cu ochii, îi aduce aminte lui Napoleon al-III-lea de tinerețile lui, când luptase ca patriot italian, alături de carbonari (societate revoluționară formată din tinerii studenți, în anii 1820, în nordul Italiei pentru a lupta împotriva stăpânirii austriece din zonă). Acum combinându-și naționalismul romantic cu aplecarea obsesivă spre complot și cu ambițiile militare, el decide să-l sprijine pe Cavour și Risorgimento-ul Italian, pornind la război împotriva Austriei.

În 1858, cei doi se întâlnesc în stațiunea Plombieres (unde Napoleon al-III-lea se afla în vacanță), unde convin asupra unui război împotriva Austriei, care să reorganizeze Italia într-o nouă confederație, să reducă puterea papei, să extindă Regatul Piemont-Sardinia spre est și să-l redenumească Regatul Italiei de Nord, în schimbul ajutorului dat Piemontului în războiul împotriva Austriei, care încă deținea controlul asupra Regatului Lombardo-Venețian, Franța urmând să primească Nisa și Savoia.[14] Napoleon al-III-lea urma să contribuie cu 200.000 de soldați, iar Cavour, cu 100.000. Unificarea Italiei, visul tuturor italienilor, era la doar un pas să se întâmple...

III.Al Doilea Război de Independență și Unificarea Italiei (1859-1861)

Când austriecii încep să să recruteze italieni în Armata Imperială, Regatul Piemontului începe să se mobilizeze, asociațiile naționaliste apărând peste tot (de la Salerno și Napoli, în sud la Torino și Milano, în nord), într-o fervoarea plină de entuziasm. După ce Victor Emmanuel a refuzat să-și retragă trupele, Franz Joseph, Împăratul Austriei (1848-1916) declară, în mod nesăbuit război, făcând ca Austria să pară agresorul, pierzând complet simpatia Regatului Marii Britanii și a Prusiei. Ostilitățile sunt deschise imediat, iar o armată alcătuită în mare parte din francezi învinge o armată austriacă superioară în Bătălia de la Magenta, de pe 4 iunie 1859, forțând-o să se retragă, apoi învingând-o, la 24 iunie 1859, în Bătălia decisivă de la Solferino, care a implicat aproape 300.000 de soldați, uciși de ambele părți.[15] Aceasta a fost ultima bătălie din istoria lumii în care forțele combatante i-au avut la comandă pe suveranii lor:Napoleon al-III-lea se dovedește a fi un general mai bun decât neexperimentatul Franz Joseph, care, ulterior, s-a abținut de la orice implicare în conflictele armate. Austriecii se retrag spre est și pierd efectiv controlul asupra nordului Italiei.[16] Până în acel moment, lucrurile decurseseră conform planului, atât pentru Napoleon al-III-lea, cât și pentru Cavour, dar în această etapă, situația începe să le scape de sub control. Pe deoparte, Cavour încearcă să-i slăbească pe austrieci și să submineze Statele Papale, încurajând revoltele naționaliste din centrul și din nord-estul Italiei, revolte care i-au forțat pe conducătorii susținuți de de austrieci din Bologna, Toscana, Modena și Parma, lăsându-i pe piemontezi să preia conducerea. Pe cealaltă parte, Napoleon al-III-lea începe să se teamă că liderul piemontez avea prea mult succes și că prusacii și alte state germane ar putea interveni în favoarea austriecilor, astfel că încheie un armistițiu la Villafranca, pe 12 iulie 1859, fără să se consulte cu aliații lui piemontezi și, spre marea dezamăgire a acestora, demonstrând o mare lipsă de principialitate, lasă în posesia Austriei o parte substanțială a teritoriului din nord-est, Veneția. Cu toate acestea, Cavour n-are altă opțiune decât, să consimtă și ulterior, să cedeze Nisa și Savoia francezilor, așa cum se convenise.[17]

Totuși, acesta n-a fost nici pe departe, sfârșitul procesului de Unificare a Italiei. În Sicilia, Ferdinand Carol își câștigase dezaprobarea europeană prin politicile sale dure de represiune, încarcerând aproximativ 2000 de disidenți în închisorile lui pline de mucegai (episod care este, de altfel, descris și în romanul “Ghepardul” al lui Giuseppe Tommasi di Lampedusa, precum și în serialul omonin, când Don Fabrizio, Principe de Salina se duce la Palermo pentru a-l salva de o execuție imediată pe nepotul său, Tancredi Falconeri ce participase la o insurecție împotriva forțelor regelui). Condamnarea guvernării lui de către William Gladstone, viitor Prim-Ministru al Marii Britanii (“negarea lui Dumnezeu ridicată la sistem de guvernare”), contribuie la izolarea regimului său pe plan internațional, iar guvernele britanic și francez își retrag ambasadorii în 1856, după ce regele refuză să le urmeze sfatul de a se reforma.[18] În același timp, înfrângerea Austriei îl va izolva și mai mult. Acesta moare într-un moment important, la 22 mai 1859, probabil din cauza efectelor pe termen lung ale unei tentative de asasinat din urmă cu trei ani, când un soldat l-a înjunghiat cu baioneta.[19] Succesorul său va fi Francisc al-II-lea (1836-1894), care se căsătorise cu sora mai mică a împărătesei Austriei, Prințesa Maria Sofia a Bavariei în februarie 1859. Guvernul sicilian devine profund nepopular prin creșterea impozitelor și a prețului la pâine și în loc să facă unele concesii pentru a-și asigura poziția, Francisc respinge cererea de reformă, astfel că acest act nechibzuit avea să-i aducă sfârșitul.

Războiul din nord provoacă un entuziasm imens în rândul naționaliștilor revoluționari, a căror figură activă principală va deveni...Giuseppe Garibaldi, un fost marinar și aventurier, ce fusese căpitan de vas după înfrângerea Republicii Romane. După ce a călătorit în China, America de Sud și Marea Britanie, el se întoarce la Genova, în 1854, și trăiește liniștit pe Insula Caprera, la nord de Sardinia. Când începe conflictul, el cheamă o armată de voluntari care se îmbrăcă în cămăși roșii (aceștia devenind o inspirație pentru “Cămășile Negre”, prima organizație fascistă din Italia și alte mișcări fasciste apărute în Europa după Primul Război Mondial). Supranumiți “Cei 1000”, aceștia proveneau în mare parte din nordul Italiei, dar includeau și 33 de străini, printre care și 4 maghiari. Rebelii organizează rapid o expediție împotriva Siciliei, unde Garibaldi debarcă la începutul lui mai, în 1860, și se proclamă dictator.[20] Alături de rebelii locali și folosind tacticile mobile pe care le învățase în războiul de gherilă din America de Sud, Garibaldi învinge Armata Regală a Siciliei și cucerește Palermo în trei zile de lupte de stradă, care devin și mai disperate din cauza unui bombardament de artilerie executat de navele regale ancorate în golf.

După victoria din Palermo, Garibaldi trece la Napoli, pe care regele fusese convins să-l abandoneze pentru a-și regrupa forțele. Cu fiecare succes, Garibaldi câștigă noi adepți, inclusiv 600 de soldați din Marea Britanie, care s-au alăturat trupelor lui din Napoli. Acolo, acesta este întâmpinat de mulțimi extaziate, cu “pălării și batiste fluturând, mâini ridicate în semn de salut și o frenezie de strigăte asurzitoare.” La Volturno, într-o bătălie de două zile care începe la sfârșitul lunii septembrie din anul 1860, armata lui Garibaldi, formată din 20.000 de oameni, învinge o forță napolitană de peste două ori mai numeroasă.[21] În același timp, Victor Emmanuel își trimite trupele să lupte cu forțele papale, Papa Pius al-IX-lea urmând să fie alungat în interiorul orașului Vatican, moment în urma căruia el este excomunicat din Biserica Catolică (situație care va dura până în 1878, la moartea sa). La 26 octombrie 1860, are loc faimoasa Întâlnire de la Teano, dintre Giuseppe Garibaldi și Victor Emmanuel al-II-lea al, în cadrul căreia Garibaldi îi predă cuceririle sale monarhului piemontez, acesta devenind, astfel, rege asupra fostelor teritorii ale Regatului Celor Două Sicilii (Insula Sicilia și sudul Italiei).

Victor Emmanuel al-II-lea îl întâlnește pe Giuseppe Garibaldi la Teano, 26 octombrie 1860 (Sursa: https://www.gettyimages.com/detail/news-photo/italy-19th-century-the-meeting-at-teano-between-victor-news-photo/122320751)

Acțiunile sale fac din Garibaldi un erou European. Prin numeroasele discursuri pe care le ține în timpul călătoriei sale triumfale, prin Sicilia și Napoli și de poveștile-nu întotdeauna exagerate- despre curajul lui în luptă, Garibaldi devine un simbol internațional al naționalismului liberal de la acel moment. Scrisorile sale atent redactate, multe dintre ele scrise de soldații lui, sunt traduse și publicate în multe limbi, și apar relatări în ziare, articole în reviste, romane și nenumărate ilustrații ale faptelor sale. În același timp, ziarul londonez “The Times” îl numește “Washington al Italiei”.[22] Încep să apară biografii ale lui în America, Franța, Germania și în multe alte țări, Alexandre Dumas publică o versiune în franceză a memoriilor sale, iar scriitorul Charles Dickens și infirmiera Florence Nightingale, printre alții, îi trimit donații.[23] Cultul său nu cunoștea limite. Era asemănător cu al lui Lajos Kossuth, aflat în exil, dar depășea cu mult entuziasmul manifestat de acesta, popularitatea lui marcând un prim punct culminant în cultul eroilor, care avea să devină o trăsătură atât de marcantă a politicii și culturii europene de la sfârșitul secolului al-XIX-lea.

Cu toate acestea, Garibaldi trebuia să recunoască realitățile politice ale situației și după ce a învins armata napolitană, acesta a fost de de acord să organizeze plebiscite (alegeri) în Napoli și Sicilia, cu privire la anexarea acestora de către Regatul Piemontului. După un vot de aprobare aproape unanim în ambele cazuri, Garibaldi demisionează și se întoarce la Caprera. La 17 martie 1861, Victor Emmanuel se proclamă rege al Italiei, creând astfel primul stat italian unificat din secolul al-VI-lea încoace.[24] În același timp, rezultatul final al acestui proces este extinderea efectivă a instituțiilor piemonteze la restul Italiei. Între timp, imediat ce acest lucru este reușit, Camillo Benso, Conte de Cavour moare la 51 de ani, probabil de malarie. Doar Veneția și Roma mai trebuiau să mai fie cucerite acum, iar statul italian urma să fie complet unificat...

IV.Anexarea Veneției și Romei și sfârșitul Unificării Italiei (1866-1870)

În urma morții Prim-Ministrului său, Cavour, în 1861, Victor Emmanuel al-II-lea ajunge să joace un rol mult mai mare în guvernarea țării sale și în ciuda eșecurilor de care va avea parte în cadrul celui de Al Treilea Război de Independență (1866-1870), precum înfrângerea în Bătălia de la Lissa din iulie 1866, când flota austriacă scufundă tânăra flotă italiană în largul Mării Adriatice, el reușește să obțină două victorii majore. În primul rând, anexarea Veneției în 1866, printr-un război (Războiul Austro-Prusac), în care el se aliază cu Regatul Prusiei, condus de Otto Von Bismarck.[25] Apoi, la 20 august 1870, trupele italiene intră în Roma, după ce garnizoana franceză aflată în oraș (trimisă acolo de către Napoleon al-III-lea, pentru a-l apăra pe Papa Pius al-IX-lea) îl părăsește, moment în urma căruia, Roma devine capitala Italiei.[26] Ocuparea Romei de către trupele italiene, în calitate de capitală națională îl va supăra atât de tare pe Pius al-IX-lea, încât acesta va refuza orice încercări de reconciliere și mai mult decât atât, nicio întâlnire nu va loc între cei doi suverani (până în 1878, la moartea lui Victor Emmanuel al-II-lea).

V.Viața personală a lui Victor Emmanuel al-II-lea

Victor Emmanuel al-II-lea se căsătorește la 12 aprilie 1842, cu verișoara sa Maria Adelaide a Austriei, așa cum am spus și mai sus. Împreună, cei doi vor avea 8 copii, dintre care 3 vor muri prematur, aceștia fiind:1.Maria Clotilde de Savoia (născută la 3 iunie 1822), cunoscută ca Prințesa Napoleon, întrucât s-a căsătorit cu Napoleon Joseph Charles Paul Bonaparte, 2.Umberto (născut la 14 martie 1844), care va deveni rege al Italiei în 1878, după moartea tatălui său, 3.Amadeo (născut la 30 mai 1845), care va fi Rege al Spaniei pentru scurtă vreme, între 1870-1873, 4.Prințul Oddone de Savoia (născut la 11 iulie 1845), care va suferi de nanism și va muri la 19 ani, 5.Maria Pia de Savoia (născută la 14 februarie 1847), care va deveni Regină Consoartă a Portugaliei și se va căsători cu Luis I, Regele Portugaliei, 6.Carlo Alberto (născut la 2 iunie 1851 și care va muri la doar 3 ani, pe 28 iunie 1854), 7.Vittorio Emmanuele (care se naște și moare în aceeași zi, 6 iulie 1852) și 8.Vittorio Emmanuele, Conte de Geneva (18 ianuarie 1855-17 mai 1855), care moare în copilărie.[27] Totodată, acesta are și o amantă, Rosa Vercellana (cunoscută și ca “La Bela Rosin”) alături de care se căsătorește la 18 octombrie 1869, cei doi având doi copii împreună:1.Vittorio Guerrieri (născut la 2 decembrie 1848) și 2.Emanuele Alberto Guerrieri (născut la 16 martie 1851).[28] Căsătoria fiind una morganatică (adică în afară regulilor casei regale, ce prevedeau căsătoria cu o prințesă dintr-o altă mare dinastie europeană, Vercellana nu va fi niciodată recunoscută ca regină a Italiei, ea nefiind nici aristocrată. Mai mult decât atât, el va mai avea alte 6 amante de-a lungul vieții sale, care îi vor dărui și ele, alți copii ilegitimi.[29]

VI.Ultimii ani ai vieții și moartea lui Victor Emmanuel al-II-lea

Ultimii ani ai vieții, Victor Emmanuel al-II-lea îi va trăi liniștit, în palatul său din Roma. În cele din urmă, Victor Emmanuel al-II-lea moare la 9 ianuarie 1878, primind ultimele rituri ale Bisericii Catolice, după ce-i fusese retrasă excomunicarea de către Papa Pius al-IX-lea, el devenind, prin curajul și determinarea arătate în procesul de creare a statului italian modern, o personalitate importantă în cadrul acestui proces și în Istoria Modernă a Italiei.

Bibliografie

I.Surse secundare (cărți și articole)

1. Evans, Richard.J, Goana pentru putere.Europa între 1850 și 1914, Editura Corint, Colecția Istorie, 2025

2. Montefiore, Simon Sebag, Lumea.O istorie de familie, Editura Trei, Colecția Istorie, București, 2024

II.Surse web

1. https://en.wikipedia.org/wiki/Victor_Emmanuel_II

2. https://www.britannica.com/biography/Victor-Emmanuel-II

3. https://ro.wikipedia.org/wiki/Victor_Emanuel_al_II-lea_al_Italiei#

[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Victor_Emmanuel_II

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Ibidem

[7] Ibidem

[8] Pentru citatul din Camillo Benso, Conte de Cavour vezi Simon Sebag Montefiore, Lumea. O istorie de familie, Editura Trei, Colecția Istorie, București, 2024, Actul 16, Cap.41 (“Familia Bonaparte și Manciurieni, Habsburgi și Comanși”), Subcap “La nevoie, sedu-l pe împărat-Napoleon, Regina de Cupă și Risorgimento italian”, p.857

[9] Simon Sebag Montefiore, Lumea.O istorie de familie, Editura Trei, Colecția Istorie, București, 2024, Actul 16, Cap.41 (“Familia Bonaparte și Manciurieni, Habsburgi și Comanși”), Subcap “La nevoie, sedu-l pe împărat-Napoleon, Regina de Cupă și Risorgimento italian”, p.857-858

[10] Ibidem

[11] Ibidem

[12] Ibidem

[13] Ibidem

[14] Richard J.Evans, Goana pentru putere.Europa între 1850 și 1914, Editura Corint, Colecția Istorie, 2025, Cap.3 (“Primăvara Europeană), Subcap.”Succesul și eșecul cauzei naționale”, p.290-293

[15] Ibidem

[16] Ibidem

[17] Ibidem

[18] Ibidem

[19] Ibidem

[20] Ibidem

[21] Ibidem

[22] Ibidem

[23] Ibidem

[24] Ibidem

[25] https://www.britannica.com/biography/Victor-Emmanuel-II

[26] Ibidem