Leopoldina Bălănuţă, tragica doamnă a teatrului cu voce de înger: „Cea mai mare nefericire e să n-ai nevoie de cultură“

Figură mică, cu tunsoare pixie şi ochi arzători. Ochelari mari, rotunzi, cu lentilă groasă şi o voce caldă, timidă, invers proporţională cu ei. Părea un personaj tragic din operele greceşti, însă seriozitatea şi tristeţea îi dădeau un aer parizian. Leopoldina Bălănuţă a fost un artist de teatru complet. Nimeni nu ar putea să o descrie mai bine decât Emil Botta: „Poldi este o poezie pe care n-am apucat s-o aştern pe hârtie“.

Se spune că arta se naşte din suferinţă. Iarna geroasă a anului 1934 a pus viaţa Leopoldinei Bălănuţă sub semnul dramaticului. Era 10 decembrie când a venit pe lume, în casa bunicilor ei din Hăulişca, un sătuc din Vrancea. „M-am născut la 12.00 noaptea. Era începutul unei ierni cumplite şi m-au declarat pe 10 decembrie. În noaptea aceea, tata se întorcea de la deal cu căruţa cu fân. Nu s-a uitat la mine vreo două săptămâni, mi-a povestit el mai târziu, pentru că voia băiat“, mărturisea ea într-un interviu. Poldi, cum a fost alintată toată viaţa, era fata cea mică a preotului Neculai Bălănuţă şi a Sandei, femeie cu frica lui Dumnezeu, dar cu ambiţii pământeşti mari pentru cele două fiice ale sale. În vara lui 1935, preotul primeşte o promovare: i se acordă parohia bisericii din Păuleşti, o localitate vecină. Aşadar, familia se mută, dar vremurile bune sunt pe cale de a se sfârşi.

Viitorul în timpul războiului

Când Poldi trebuia să intre în clasa întâi era 1941. Cel de-Al Doilea Război Mondial era în plină desfăşurare şi îşi cerea oamenii pe front – preotul Bălănuţă fusese chemat la datorie, să se alăture în Campania de Est a Armatei Române, în calitate de confesor militar. Rămasă capul familiei, Sanda a hotărât că pentru fetele ei, cel mai importat lucru este să aibă parte de o educaţie aleasă, indiferent de sacrificii. Aşa că le-a trimis pe Leopoldina şi pe Claudia tocmai la Focşani, la Şcoala de Fete nr. 4. Vremurile erau grele, iar cei 60 de kilometri pe care îi aveau de parcurs până în locul unde li se promitea un viitor mai bun le făcea şi mai amar traiul. 

„Fără exagerare şi fără patetism, copilăria mea pot spune că a fost un rai. Pe atunci, aşa îmi închipuiam eu că trebuie să fie în Rai, tot ceea ce însemna ţinutul Vrancei. (…) Când a trebuit să merg la şcoală, la Focşani, am suferit cumplit. Chiar şi acum resimt acel dor sfâşietor după locurile natale. (...) Tata era preot, deci mereu legat de oameni, iar eu, la numai 3 ani, stând în braţele bunicii, rosteam «Crezul» în biserică. Apoi, la superbul teatru din Focşani, am trăit bucuria de a-i vedea jucând, în repetate rânduri, pe doamna Aura Buzescu sau pe actorii George Vraca, Ion Manolescu şi mulţi alţii“, povestea actriţa în iulie 1996.

Viaţa Leopoldinei a fost mult timp plină de nelinişti şi dureri – cele palpabile, catastrofale, de nestins. În vara lui 1944, tatăl ei fost prins de către sovietici. Doi ani nu a mai ştiut nimeni de el; doi ani în care, indiferent de lipsurile războiului, Poldi trebuia să meargă mai departe la şcoală. E greu de construit un viitor când moartea dă târcoale. În 1948 termină şi clasa a IV-a gimnazială la Liceul de Fete din Focşani. Între timp, tatăl ei s-a întors acasă, războiul s-a terminat, dar capitolele întunecate au continuat: episodul comunism.

Paradisul din cufărul cu cărţi

Deşi pentru o perioadă, Neculaie Bălănuţă capătă funcţia de protopop şi preot la Capela Militară, iadul nu îşi terminase treaba cu omul bisericii. În vara lui 1958 este săltat de Securitate şi condamnat la 36 de luni de muncă într-un lagăr pentru bănuiala unor activităţi de legionarism înainte de 23 august 1944. A stat un an în lagărul de la Culmea, iar până la liberare, la 23 februarie 1961, a fost închis la Periprava.

Leopoldina şi sora ei, Claudia, sunt repartizate de către nou-instauratul regim comunist la Jariştea, în calitate de profesoare suplinitoare. Despre perioada petrecută acolo, cea care peste ani avea să devină una dintre cele mai importante artiste ale scenei româneşti povestea într-un interviu: „Atunci am învăţat, poate, că tot răul este spre bine. La Jariştea am fost cazată în casa unui burghez, fost primar. Când l-au alungat din comună, a lăsat în pivniţă nişte cufere mari din nuiele pline cu cărţi. Nici nu ştiu cum le-am găsit, sora mea şi cu mine. Important este că le-am găsit şi asta a transformat acei doi ani din viaţă la Jariştea într-un paradis...“.

„Puterea de a aştepta“

Leopoldina Bălănuţă a încercat de trei ori să îşi înceapă viaţa, ca în basme. Rolul Spânului era aici regimul comunist – istoricul familiei, mai precis al tatălui, îi eclipsa talentul. Dar ea ştia una şi bună: voia să intre la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC). „Am fost trasă de urechi să merg dreaptă şi nici în ziua de azi nu merg dreaptă. Mi s-a spus că nu ştiu să mă îmbrac, că sunt şleampătă, că n-am niciun lucru de valoare în casă. Dar eu nu m-am supărat. La mine astea intră într-o zonă neutră. Nu contează. Ceea ce contează pentru mine, lucru pe care trebuie să-l spun ca să mă fac bine înţeleasă, este puterea de a aştepta. De la lucrurile mici la lucrurile mari. De la autobuzul 31 la un rol minunat. Pentru mine, aşteptarea e sinonimă cu speranţa. Chiar şi ceea ce fac, meseria mea, ce este altceva decât un fel de a oferi oamenilor puterea să spere? Dar să nu mă înţelegeţi greşit. Nu e vorba de o aşteptare pasivă, ci o pregătire pentru ceea ce urmează să se întâmple. Chiar şi acel ultim lucru care i se poate întâmpla omului are nevoie de pregătire. Pentru mine, aşteptarea este un sentiment puternic şi pozitiv. Aşteptarea este pregătire“, spune Leopoldina Bălănuţă în volumul „Actorul în căutarea personajului“.

La IATC intra de fiecare dată cu nota 10, dar dosarul nu-i era favorabil. Totuşi, anul 1953 a fost cu noroc – şi nu doar pentru ea, ci pentru întreg teatrul românesc. La clasa Mariettei Sadova şi a lui Marcel Anghelescu s-a fabricat o întreagă generaţie de artişti: Florin Piersic, Cosma Braşoveanu, Ioana Bulcă, Lucia Mara, Dumitru Furdui. Într-un interviu acordat lui Iosif Sava, Poldi povestea cum a reuşit să treacă proba eliminatorie a comuniştilor: „Am intrat prin negocieri“, i se destăinuia actriţa lui Iosif Sava, la una din seratele acestuia. „Rector era un domn Popescu, cam negricios la faţă, pe care l-am întrebat dacă are şi el copii. M-am angajat să obţin pe tot parcursul studiilor numai note de 10. Cred că i s-a făcut milă de mine şi m-a trimis la clasa doamnei Marietta Sadova, căreia i-am explicat ce se întâmplase. M-am ambiţionat şi toată facultatea am obţinut numai note de 10. O singură dată am luat un 9, dat de marele profesor Tudor Vianu la Estetică, deşi meritam 8 sau chiar 7. Domnul profesor era foarte generos cu studenţii“.

Citeşte continuarea pe Adevărul.ro