INTERVIU Solomon Marcus, academician: „Până la 20 de ani, am purtat numai hainele fraţilor mei“
Matematicianul Solomon Marcus face o radiografie a celor 90 de ani împliniţi, în care vorbeşte despre adolescenţa marcată mai degrabă de neajunsuri şi de război, despre descoperirea pasiunii sale, matematica, „încercarea mea reuşită de a ieşi în lume“, dar şi despre multe alte lucruri care ţin, pur şi simplu, de filosofia vieţii.
„Matematica s-o fi scriind cu cifre/ dar poezia nu se scrie cu cuvinte./ Cucurigu!“, astfel se încheie poezia „Matematica poetică“ dedicată de Nichita Stănescu lui Solomon Marcus. Acestea sunt reperele care îl definesc cel mai bine pe Solomon Marcus. Un matematician îndrăgostit iremediabil de poezie, de teatru şi de umor. Toate sunt spectacol, nimic nu e deşertăciune. Trebuie doar să ştii cum să reţii atenţia. Iar Solomon Marcus ştie. Pendulează de-o viaţă între rigorile lingvisticii, lirismul teoremelor şi structurile repe-titive ale improvizaţiei. Imaginaţi-vă:Solomon Marcus, 90 de ani, recitând poezia „De-a v-aţi ascuns...“, a lui Arghezi, pe care o ştie, ca pe apă, încă din şcoala gimnazială! O tot repetă de atunci, ca la carte, cu intonaţie şi cu pauzele de respiraţie corespunzătoare. Solomon Marcus le-a trăit pe toate. Război, foame, dictaturi de tot felul. Chiar şi aşa, nu şi-a pierdut simţul umorului, această calitate care ne salvează pe toţi. Se întâlneşte cu amicii săi anual, organizat, de ziua lui I.L. Caragiale, tocmai la Mizil. Acolo, ironic sau nu, dezbat starea umorului în România. Încă-i bine! Spectacolul continuă.
„Weekend Adevărul“:Domnule Solomon Marcus, încă din copilărie v-a pasionat matematica?
Solomon Marcus:Nu, nici gând. Abia mult mai târziu, după terminarea liceului. Toată adolescenţa, am fost îndrăgostit de poezie, de teatru şi de filosofie.
Ce autori vă plăceau?
Abia pe la 15 ani ani, pot spune că l-am înţeles pe Mihai Eminescu în profunzimea lui, după ce am citit poezia „Sara pe deal“. Parcă descopeream o altă limbă română. Din acel moment, l-am numit pe Eminescu co-autor al limbii române. M-a pasionat şi „O scrisoare pierdută“ a lui I. L. Caragiale, dar nu o înţelegeam pe deplin, că eram prea tânăr ca să înţeleg viaţa politică. Mă captiva modul în care personajele lui Caragiale deformau limba română. Tot în acea vreme, îl citeam pe Tudor Arghezi. M-a cutremurat, de pildă, poezia... Nu-i mai ştiu numele, dar cunosc versurile:„Dragii mei, o să mă joc odată/ Cu voi, de-a ceva ciudat./ Nu ştiu când o să fie asta, tată, / Dar, hotărât, o să ne jucăm odată, / Odată, poate, după scăpătat./ E un joc viclean de bătrâni/ Cu copii, ca voi, cu fetiţe ca tine, / Joc de slugi şi joc de stăpâni, / Joc de păsări, de flori, de câni, / Şi fiecare îl joacă bine./ Ne vom iubi, negreşit, mereu/Strânşi bucuroşi la masă, / Subt coviltirele lui Dumnezeu./ Într-o zi piciorul va rămâne greu, / Mâna stângace, ochiul sleit, limba scămoasă./ Jocul începe încet, ca un vânt, / Eu o să râd şi o să tac, / O să mă culc la pământ./ O să stau fără cuvânt, / De pildă, lângă copac. […]“ O cunoaşteţi?
Acum, că ne-aţi recitat-o dumneavoastră.
Se numeşte „De-a v-aţi ascuns...“, mi-am amintit. E o poezie despre moarte.
