Generalul care a salvat Coreea: povestea lui Matthew Ridgway. În 54 de zile a schimbat cursul războiului!
În dimineața geroasă a zilei de 26 decembrie 1950, un avion militar american a aterizat la Seul. Din el a coborât un general scund, cu chip sever, privire pătrunzătoare și mers apăsat. Purta pe umăr hamul de parașutist de care atârnau două obiecte neobișnuite pentru un comandant de rangul său: o grenadă și o trusă de prim-ajutor.
Numele lui era Matthew Bunker Ridgway.
În acel moment, Armata a 8-a americană din Coreea era aproape distrusă. Chinezii trecuseră Yalu cu sute de mii de oameni, iar trupele ONU se retrăgeau în dezordine spre sud. Comandantul lor, generalul Walton Walker, murise cu câteva zile înainte într-un accident de jeep. În cartierele generale se vorbea deja deschis despre evacuarea completă a Coreei de Sud.
Ridgway nu venise însă pentru a organiza o retragere.
„Am venit să rămân”, le-a spus el ofițerilor sud-coreeni și americani în primele ore după sosire.
Avea 55 de ani și aproape întreaga sa viață fusese armata.
Fiul unui colonel de artilerie, Ridgway crescuse în lumea austeră a academiilor militare americane. Absolvise West Point în 1917, fără rezultate strălucite, dar cu o ambiție ieșită din comun. Încă din anii de școală își propusese să devină general. Pentru asta și-a impus o disciplină aproape obsesivă: să rețină numele și chipul fiecărui om pe care îl întâlnea.
La finalul studiilor putea recunoaște toți cei 750 de cadeți ai academiei.
Era un talent pe care nu avea să-l piardă niciodată.
Generalul care apărea din ceață
În Al Doilea Război Mondial, Ridgway devenise comandantul Diviziei 82 Aeropurtate. Nu era genul de general care să privească lupta de pe hartă, într-un buncăr încălzit.
În Sicilia, în vara anului 1943, oamenii lui fuseseră aruncați din avioane într-o noapte haotică. Navele americane trăseseră din greșeală asupra propriilor avioane, iar parașutiștii aterizaseră împrăștiați pe toată insula.
În mijlocul haosului, Ridgway dispăruse de la postul de comandă și apăruse, spre uluirea soldaților, direct în prima linie.
Comandanții de companie aveau să spună mai târziu că nu știai niciodată când îl vei vedea ieșind dintre copaci sau coborând de pe un deal, cu casca trasă pe ochi și cu grenada atârnându-i pe piept.
Întotdeauna punea aceeași întrebare:
„De ce stai aici? De ce nu înaintezi?”
Nu suporta ezitarea. Îi admira pe ofițerii rapizi și agresivi și îi îndepărta fără milă pe cei pe care îi considera prea lenți sau prea precauți.
Generalul George Patton, el însuși faimos pentru curajul său, i-a spus odată să înceteze să se comporte ca un simplu soldat și să nu mai meargă atât de aproape de front.
Ridgway a zâmbit.
„Am luat-o ca pe un compliment”, avea să spună mai târziu.
Tot în Italia, în 1943, Ridgway a făcut un gest care avea să-l definească pentru tot restul vieții. Comandamentul aliat pregătea o operațiune îndrăzneață: parașutiștii Diviziei 82 urmau să fie lansați lângă Roma, înainte ca armata terestră să ajungă acolo.
Pe hârtie, planul părea spectaculos. În realitate, Ridgway știa că era o condamnare la moarte.
Parașutiștii ar fi trebuit să lupte singuri împotriva unor divizii germane mult mai numeroase, fără sprijin aerian și fără șanse reale de a rezista.
Ridgway și-a contrazis superiorii, deși știa că își riscă întreaga carieră. A insistat, a protestat și a cerut verificarea situației.
În ultimul moment s-a descoperit că germanii aflaseră de plan și întăriseră zona Romei. Operațiunea a fost anulată când avioanele erau deja pregătite de decolare.
Ani mai târziu, Ridgway avea să spună că aceea a fost cea mai importantă decizie din viața sa.
Nu pentru că îi adusese glorie, ci pentru că salvase mii de soldați de la o moarte inutilă.
Armata care fugise prea mult
Când a ajuns în Coreea, în decembrie 1950, Ridgway a găsit o armată care uitase să lupte.
Soldații americani îi spuneau simplu „bugout fever” – febra retragerii.
Pretutindeni vedea aceleași scene: convoaie îndreptându-se spre sud, ofițeri care vorbeau despre noi linii de apărare și soldați care nu mai credeau că războiul poate fi câștigat.
În cartierul general de la Taegu, generalii discutau deja despre o evacuare asemănătoare celei de la Dunkerque.
Ridgway a înțeles imediat că problema nu era lipsa armelor, ci lipsa încrederii.
Timp de trei zile a mers fără oprire de-a lungul frontului, într-un jeep descoperit, prin viscol și temperaturi de minus 20 de grade.
Seara dormea câteva ore, apoi pornea din nou.
Își amintea numele sergenților și ale polițiștilor militari pe care îi întâlnise în Europa cu ani înainte.
„Tu nu erai la Saint-Vith?”, îl întreba pe câte un soldat uimit.
Sau:
„Ne-am văzut în Ardeni. Mi-ai spus atunci că nu-ți place cafeaua armatei.”
Oamenii îl priveau uluiți. În mijlocul haosului, apărea un general care părea să știe cine sunt.
Dar Ridgway știa că simpla apropiere nu era suficientă.
În primele 48 de ore i-a convocat pe toți comandanții de corp și de divizie. Mulți erau deprimați, obosiți și convinși că nu mai există nicio soluție.
Ridgway i-a ascultat în tăcere, apoi le-a spus sec:
„Nu evacuăm Coreea.”
În realitate, intenționa să-i schimbe pe aproape toți.
La Washington a trimis o listă cu generalii pe care îi considera incapabili și o altă listă, cu ofițeri mai tineri și mai energici, pe care îi voia în locul lor.
Nu i-a demis pe toți odată. Ar fi provocat un scandal politic într-un moment în care relația dintre Truman și MacArthur devenea tot mai tensionată. I-a înlocuit treptat, unul câte unul.
În același timp, a început să schimbe și lucrurile mici.
A cerut haine groase, mănuși și bocanci mai buni. A ordonat ca soldații să primească mâncare caldă și mai multă carne. A trimis hârtie și plicuri pe front, pentru ca oamenii să poată scrie acasă.
Și, mai ales, le-a cerut comandanților să iasă din birouri și să urce în dealurile unde se aflau chinezii.
„Găsiți-i! Opriți-i! Luptați! Terminați-i!”, repeta mereu.
Continuarea pe turismistoric.ro
