Dinastia Tudorilor - Eduard al VI-lea: regele-copil care a impus protestantismul
În ciuda faptului că a domnit doar şase ani, Edward VI a reuşit să ducă Anglia pe calea protestantismului. La încoronarea lui Eduard al VI-lea din Catedrala Westminster Abbey, în februarie 1547, arhiepiscopul de Canterbury – Thomas Cranmer – l-a rugat pe regele de doar nouă ani să urmeze exemplul lui Iosia, regele antic al lui Iuda:acela de a distruge idolatria şi de a-l venera pe Dumnezeu.
Sub semnul protestantismului
Îndemnul lui Cranmer era un semn al acţiunilor ce vor urma:Eduard nu avea nici un fel de intenţie de a renunţa la ruperea de Roma, ci din contra, va accelera reforma religioasă începută de tatăl său. Rezultatul acestor politici a fost că Anglia a devenit, pentru prima dată, în mod oficial, ţară protestantă.
Henric al VIII-lea a pus capăt supremaţiei ecleziastice a pontifului roman, dar a păstrat ceremonialul catolic. Eduard nu a împărtăşit devoţiunea tatălui său pentru acest ceremonial, deoarece acesta reprezenta, pentru protestanţi, primul exemplu de idolatrie. Astfel că, în 1547, Eduard condamnă slujbele în memoria celor decedaţi şi suprimă acele organisme (Chantries în engleză) ce se ocupau cu slujbele de pomenire. Apoi, măsurile luate în 1548 cu privire la comuniune/împărtăşanie şi cele două cărţi de rugăciuni din 1549 şi 1552 au contribuit la sfârşitul ceremonialului catolic în Anglia protestantă. Limba engleză devine limba oficială în Biserică, înlocuind latina, imaginile religioase idolatre sunt îndepărtate, se abolesc ceremoniile supertiţioase, iar altarele din piatră sunt înlocuite cu mese simple. Toate acestea au transformat în mod radical faţa religiei în Anglia medievală.
Eduard era minor în momentul în care devine rege, astfel că o regenţa trebuia să se asigure de bunul mers al ţării şi al Reformei religioase. Unchiul său din partea mamei – Edward Seymour, duce de Somerset, a fost protectorul său între 1547 şi 1549. Acesta combina puternicul suport pentru reforma religioasă cu hotărârea de a rezolva problemele sociale şi economice ale ţării. Invazia Scoţiei din 1547, orchestrată de Henric al VIII-lea cu scopul de a obţine un mariaj între fiul său şi Mary Stewart, s-a dovedit a fi falimentară. Seymour visa la o Britanie unită sub sceptrul protestantismului şi a încercat să obţină sprijinul scoţienilor. Fără rezultat însă, din moment ce francezii au reacţionat prompt şi au oferit tot ajutorul lor pentru a menţine credinţa catolică în insulele britanice.
Schimbările religioase şi problemele economice au provocat o serie de rebeliuni în 1549. Simpatia lui Seymour faţă de unele cerinţe economice ale populaţiei, dar şi atitudinea sa arogantă în raport cu ceilalţi consilieri regali, au dus la arestarea sa în octombrie 1547. Succesorul său a fost John Dudley, viitorul duce de Northumberland, ce a preluat funcţia de lord preşedinte al Consiliului Privat în februarie 1550.
Fervoarea protestantă a lui Eduard, l-a încurajat pe Dudley să susţină reformatori mai radicali decât Cranmer, precum John Hooper – care dorea eliminarea totală a influenţelor catolice din vestimentaţia preoţească –, şi John Knox, ce critica dur îngenuncharea pentru a primi sfânta împărtăşanie.
Reforma putea declanşa un război
În martie 1551, tânărul rege îi spune surorii sale mai mari – Maria – că nu mai îi mai poate tolera nesupunerea, în condiţiile în care aceasta asculta liturghia în propria casă. Puternicele sale principii i-au stânjenit pe consilierii săi, care au trebuit să dezamorseze o situaţie delicată în momentul în care Carol Quintul, verişorul Mariei, a ameninţat cu un posibil război dacă rudei sale nu i se acordă dreptul de a asculta liturghia.
Având nevoie de asigurări în cazul unei agresiuni din partea lui Carol, guvernul englez încheie un tratat cu Franţa, în iulie 1551, prin care există posibilitatea căsătoriei dintre Eduard şi una din fiicele regelui francez Henric al II-lea. După acest punct, o nouă încercare de a-i impune surorii sale acceptarea reformei părea ideală, dar şi de a se debarasa de Somerset – executat în ianuarie 1552 pentru trădare. Dar situaţia nu era atât de roză precum credea Eduard:Henric al II-lea nu era un aliat apropiat şi de încredere, astfel că existau temeri legate de posibile acţiuni franceze contrare englezilor.
După semnarea tratatului cu Franţa, Eduard a fost încurajat să participe la şedinţele Consiliului Privat. Între 1551 şi 1553, Eduard a adresat câteva scrisori acestui Consiliu, prin care îşi demonstra interesul pentru politică. Totuşi, boala îl va ţintui la pat în ianuarie 1553 şi îl va răpune, în cele din urmă, la 6 iulie. Fiind prevăzător, Eduard a lăsat un testament scris cu privire la succesiune. În acest document, el le omite pe cele două surori ale sale, pretextând ilegitimitatea ambelor, dar e clar că un motiv concret al alterării succesiunii a fost catolicismul declarat al Mariei. Eduard a preferat s-o numească drept succesor pe Lady Jane Grey – verişoară a sa şi nora ducelui de Northumberland. Nu vom cunoaşte niciodată dedesubturile acestor decizii, dacă Eduard, Northumberland sau alţii au avut această idee, dar regele a avut obiecţiile sale pe care le-a susţinut fără rezerve.
Reforma – o cauză a expansiunii engleze?
Scăderea dramatică a exporturilor de stofă şi pânză la începutul deceniului şase – când relaţiile anglo-habsburgice erau problematice – a dus la formarea unui parteneriat între negustorii londonezi şi guvernul englez condus de Northumberland pentru a finanţa căutarea de noi pieţe de export. Aceste pieţe trebuiau căutate de-a lungul Pasajului de nord-est (Rusia artică). Expediţia va porni în mai 1553, fiind urmărită de Eduard din Palatul Greenwich, dar nu va ajunge niciodată în China, aşa cum îşi propusese, dar a deschis un comerţ înfloritor cu Rusia. Această expediţie a reprezentat un stimul dat avansului englez în navigaţie şi cartografie, ce vor juca un rol extrem de important în epoca de aur elisabetană.
Acum există numeroase întrebări:ce s-ar fi întâmplat dacă Mary Tudor ar fi domnit mai mult?Probabil că domnia lui Eduard ar fi fost văzută ca o perioadă de tranziţie în istoria engleză, un interregn lipsit de importanţa.
Articole despre regii şi reginele din dinastia Tudorilor:
Henric al VII-lea:http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/henric-al-vii-lea-cel-mai-putin-interesant-tudori
Henric al VIII-lea:http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/henry-al-viii-lea-reformarea-bisericii-cele-sase-sotii
Maria Tudor:http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/mary-cea-sangeroasa-prima-regina-angliei
Elisabeta I:http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/elisabeta-i-etern-subiect-fascina-ie
Traducere din BBC History Magazine – august 2011
