⬆

Apostolii lui Stalin: evanghelia comunistă după Vasile Luca, ministrul de Finanţe cu şase clase

Autor: Laurenţiu Ungureanu; Radu Eremia

Coleric, oportunist, venit de la periferia societăţii şi a educaţiei, Vasile Luca a fost unul dintre cei mai energici şi mai puternici oameni politici din România. A sfârşit la fel de violent precum a trăit:în închisoare, părăsit de cei pe care-i slujise.

26 mai 1952, dimineaţa.Şedinţă tensionată de Birou Politic al Partidului Muncitoresc Român (PMR). Vorbeşte Alexandru Moghioroş (născut Mogyorós Sándor):„Tovarăşul Vasile Luca (n.r. – născut László Luka, fost ministru de Finanţe până în martie) nu numai că a fost de la început împotriva reformei băneşti, dar a căutat să lovească şi să zădărnicească înfăptuirea ei“. Gheorghiu-Dej:„Aţi băgat un cuţit în spatele reformei băneşti!“. Gheorghe Apostol:„Aşa de dragă ţi-a fost reforma că în ziua pregătirii ei ai fost la vânătoare!“.

Tensiunea e la cote maxime. Se cere demiterea lui Vasile Luca din toate funcţiile care-i mai rămăseseră:vicepremier, membru al Comitetului Central (CC) şi al Biroului Organizatoric. Copleşit de situaţie, conştient poate de ce s-a abătut asupra lui, Luca îşi pune mâinile pe piept şi-şi pierde cunoştinţa, arată istoricul Robert Levy în volumul „Gloria şi decăderea Anei Pauker“. Leşină.

Ce se întâmplase? Şedinţele plenare din 26-27 mai nu erau, de fapt, decât finalul unui plan amplu de eliminare a celor care vor fi numiţi „deviaţionişti de dreapta“:Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn), Vasile Luca şi Teohari Georgescu. Cei trei vor fi scoşi din partid şi anchetaţi mai mulţi ani, însă secuiul Luca, acuzatul principal, nu va mai apuca să vadă lumina zilei în libertate. „Cazul Vasile Luca“ este rotiţa care va învârti acest malaxor de partid coordonat fără scrupule de secretarul general al PMR, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Finalul:din lozinca „Ana, Luca, Teo, Dej bagă spaima în burgheji“ se păstra doar rima.

Vasile Luca, în urma discuţiilor, când mai mult se concentrase asupra lui focul, a avut ieşirea aceea, a simulat un atac de cord. Al dracului simulant! I s-a făcut rău. [...] Şi a aruncat aşa o ameninţare că, pentru că sunt ungur, sau aşa ceva.Gheorghe Gheorghiu-Dej, în şedinţa BP al CC al PMR din 29 noiembrie 1961

GENERALUL RĂDESCU ÎI ZICE LUI LUCA DE NEAM

Motivul principal:„grupul moscovit“, cum avea să fie numită umbrela sub care stăteau cei trei, reprezenta contraponderea autorităţii lui Dej în partid. Istoria va consemna această „epurare“ drept un simplu episod al luptei pentru putere specifică în orice partid, fatală în partidul comunist, deşi e un pic mai mult de-atât. Totuşi, Vasile Luca era, într-adevăr, unul dintre cei mai puternici. Era membru în secretariatul restrâns al CC al PCR încă de la venirea sa în România, în 1944 (n.r. – la 2 octombrie 1944, într-o şedinţă comună a social-democraţilor cu comuniştii, semnează, în această ordine, secretarii:Constantin Pârvulescu, Vasile Luca, Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej). Din 12 octombrie 1944, este secretar general-fondator al Frontului Naţional Democrat (FND), adică a unei alianţe a formaţiunilor care gravitau în jurul comuniştilor (n.r. – Partidul Social Democrat, Confederaţia Generală a Muncii, Uniunea Patrioţilor, Frontul Plugarilor). Misiunea lor era răsturnarea guvernului Rădescu. „Reacţionar“, generalul Nicolae Rădescu îi atacă pe Ana Pauker şi pe Luca, în direct, la radio (n.r. – „sufletul negru al celor fără neam şi fără Dumnezeu“), însă degeaba-i atacă. La 6 martie 1945, cu sprijinul sovieticilor, este instalat guvernul Petru Groza.

Deşi nu intră în noul guvern, Vasile Luca are un rol esenţial, din postura de lider al FND, în schimbarea violentă de putere. „Cetăţeni, cetăţene, pentru nimicirea complectă a fascismului [...] vă convocăm la marea întrunire populară din Piaţa Naţiunii, luni, 5 martie, orele 2. Veniţi cu toţii pentru a înfăptui programul de guvernare FND“, scrie „Scânteia“, oficiosul comuniştilor, la 6 martie. Şi chiar şi aşa, în ciuda ridicolei situaţii de a convoca o adunare într-o zi care a trecut deja, românii tot ies în stradă. La 7 martie, „Scânteia“ anunţă victoria:„Guvernul călăului Rădescu a fost răsturnat prin lupta voastră dârză pentru libertate şi democraţie“.

De ce a pierit „grupul moscovit“
Nuanţele sunt importante:Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu nu erau un grup în adevăratul sens al cuvântului. Deşi în strânse relaţii şi, conjunctural, cu un trecut comun, „Ana, Luca şi Teo“ aveau, într-adevăr, o putere care-i stingherea calitatea de mare lider în partid şi stat a lui Gheorghiu-Dej. Pe de altă parte, lupta pentru putere nu e cheia unică în care poate fi văzut episodul început în ’52. Încape aici o discuţie despre oportunism şi parvenire, despre cum toţi tovarăşii subordonaţi ori prieteni cu cei trei s-au aliniat, circumstanţial, intereselor de moment. Se poate vorbi şi despre rolul pe care antisemitismul l-a jucat în ultimii ani de viaţă ai lui Stalin, dar şi despre acordul dictatorului de la Kremlin cu privire la o conducere unitară a României, în persoana lui Gheorghiu-Dej, care avea frâu liber să-i elimine pe adversarii politici, indiferent de puterea lor.

„PÂNĂ LA EXTERMINAREA LOR DIN VIAŢA POPORULUI“

Istoricul Gheorghe Onişoru explică adevărata anvergură a puterii lui Luca:„Ana Pauker l-a înşurubat în conducerea partidului. A fost secretarul general al FND, al Blocului Partidelor Democratice, al Frontului Democraţiei Populare. Era un fel de conducător al tovarăşilor de drum din partea Partidului Comunist. Pe el îl găsim la şedinţele Comitetului Democratic Evreiesc, la şedinţele Uniunii Populare Maghiare, discută cu tovarăşii social-democraţi. Era foarte bine montat“. Istoricul Mihai Burcea conchide:„Regimul s-a întărit cu ajutorul tovarăşilor de drum. A fost un troc politic câştigător pentru ambele tabere“.

Vasile Luca e şi el conştient de puterea personală, dar şi de ascensiunea formaţiunilor conduse de el:„Ţara noastră are un guvern de largă concentrare democratică în care partidul nostru, FND, are majoritatea, are influenţa hotărâtoare“, spune Luca la consfătuirea tineretului comunist din 5 iunie 1945.

Totuşi, e activ şi pe linie de partid comunist. Un exemplu:în ajun de Sântămărie, la conferinţa Regionalei Cluj a PCdR din 13-14 august 1945, pare să-şi asigure tovarăşii că partidul este un reazem pentru democraţia românească. Citiţi printre rânduri:„Politica nu se face cu măsuri poliţieneşti. Vin tovarăşii:hai pe toţi care nu sunt pe placul nostru, să-i arestăm! Astfel vom fi priviţi ca nişte dictatori care vrem dictatura unei minorităţi împotriva poporului nostru. Un asemenea procedeu n-ar fi just. [...] Asta nu înseamnă că elementele periculoase, elemente care duc activitate teroristă [...] să nu le arestăm, să nu cerem măsuri împotriva lor, până la exterminarea lor din viaţa poporului nostru“, spune Luca într-un fulminant discurs stenografiat şi adunat în dosarul personal din fondul 95 de la Arhivele Naţionale.

FABRICILE DIN ROMÂNIA, PREDATE URSS

După armistiţiul cu URSS, în septembrie 1944, a fost înfiinţată Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice (CASBI). Scopul declarat era să transporte, în URSS, proprietăţile germane şi italiene rămase în România. Luca remarca, însă, în plenara CC al PCR din 25-28 ianuarie 1946 că majoritatea fabricilor din ţară au fost trecute în custodia CASBI şi „au rămas ca şi abandonate“. În 1950, probabil după ce nu mai era nimic de predat, CASBI s-a desfiinţat.

„MOARTEA CĂPRIOAREI“, DE VASILE LUCA

La plenara din CC al PMR din 30 noiembrie-5 decembrie 1961, Vasile Luca era defăimat şi umilit în absenţă. Alexandru Sencovici povestea un moment auzit de la şeful vânătorilor din Ungaria:„Se duce el la vânătoare cu Luca. [...] Şi îmi spunea şeful vânătorilor:«Ştiţi, tov. Sencovici, veneau ciute cu iezi, ciute gravide, şi trăgea în ele, indiferent ce ieşea în faţa lui, trăgea în orice vite, cum a tras în proletariat a tras şi în vite.“

„MANTAUA“, DE VASILE LUCA

Dej îşi aminteşte, la plenara din ’61, despre egocentrismul fostului său duşman:„El lua deseori mantaua lui Sălăjan (n.r. – Leontin, născut Leon Szilaghi), lui Emil Bodnăraş, lua şapca, se îmbrăca, se arăta, se uita în oglindă, o punea aşa, ştrengăreşte, şi se întorcea la mine şi mă întreba:«Ce zici? Îmi stă bine?». [...] Zice:„De ce să fie numai Dumitru Petrescu, spre exemplu, general? [...] Bine, dar pe Gheorghiu-Dej ce-l facem, mareşal?». Zic:«Lăsaţi-mă, tovarăşe!». Eu am fost sergent în armată“.

Conferinţa naţională a PCdR din 16-21 octombrie 1945. În imagine:Vasile Luca, Constantin Pârvulescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ana Puaker, Teohari Georgescu, Florica Bagdasar şi Gheorghe Vasilichi (Sursa:Fototeca online a comunismului românesc)

CAPITALUL SOVIETIC SALUTAR

Din 22 octombrie 1945, la finalul primei Conferinţe Naţionale a PCdR, Luca este ales în Secretariatul şi în Biroul Politic al Partidului, unde rămâne până când devine indeziabil, în 1952. Din ’46, Luca preia conducerea Blocului Partidelor Democratice, formaţiunea politică pentru care au fost furate alegerile de la 19 noiembrie 1946. E ales deputat în Marea Adunare Naţională şi se interesează de economia ţării.

Viziunea unidimensională e uşor de intuit:„Colaborarea economică cu Uniunea Sovietică ne dă materia primă care asigură producţia industrială în ţara noastră“. Chiar dacă această viziune sfidează realitatea în cel mai grosolan mod cu putinţă:„Ce este problema Sovrom-ului? Participarea capitalului sovietic în industrializarea ţării noastre. Iată linia care nu ne ameninţă independenţa ţării“, explică tovarăşul Luca la întâlnirile politice, potrivit însemnărilor din dosarul lui aflat la Arhivele Naţionale, în fondul 95.

1947. Cum s-au dus banii românilor pe apa sâmbetei

Duminică, 9 noiembrie 1947, „Scânteia“ anunţă „complectarea guvernului“, după ce „nouii miniştri au depus jurământul“. Ana Pauker la Externe, Vasile Luca la Finanţe şi Gheorghe Vasilichi la Educaţie. Fuseseră numiţi în posturi încă din 7 noiembrie.

Înainte cu două zile de publicarea ştirii, lucrătorii de la „Scânteia“ aveau însă de acoperit un eveniment aparte:împlinirea a 30 de ani de la „Marea Revoluţie Sovietică“ din octombrie. Erau şi jurnaliştii copleşiţi şi dezorientaţi în urma celebrării:de pildă, articolul principal din penultima pagină – Raportul lui V.M. Molotov, republicat din ziua anterioară – era, de fapt, o continuare a articolului din ultima pagină.

„COMPETENTUL“ DE LA FINANŢE

Una peste alta, la 10 noiembrie, Luca e înscăunat ministru la Finanţe cu ceremonie. Strategiile economice ale partidului păreau să aibă acum întâietate pentru comunist. Oricum, Vasile Luca era responsabilul cu problemele economice în Secretariatul CC şi în Biroul Politic al partidului, deci ar fi fost greu ca fotoliul să fi fost ocupat de cineva mai „competent“, deşi Luca făcuse doar şase clase la şcoala de stat. În plus, la 14 iulie, fuseseră arestaţi liderii ţărănişti în urma complotului de la Tămădău, deci problemele financiare, alături de realizarea unui partid unic al clasei muncitoare deveniseră o prioritate, arată Gheorghe Onişoru în volumul „Pecetea lui Stalin. Cazul Vasile Luca“.

Stabilizarea economică de la 15 august (n.r. – legea nr. 287/1947, decizia unanimă a Biroului Politic) făcuse ravagii în rândul românilor. Chiar Ana Pauker şi Vasile Luca protestau prin şedinţele de partid cu privile la efectele propriilor politici. „Decizia reformei a fost luată la nivel de partid, nu a fost rodul unui om. Şi e foarte posibil ca sugestia să fi venit de la Moscova“, explică istoricul Adrian Cioroianu. Cifre:de la aproape 50.000 de miliarde de lei se ajunsese la 2.842 de milioane de lei, detaliază Onişoru.

EFECTELE REFORMEI:DOI FUMĂTORI LA ŢIGARĂ

Românii resimţiseră din plin această transformare. „Parte din mori au încetat funcţionarea din cauză că venitul nu acoperă cheltuielile, [...] prea puţine persoane vezi circulând în trenuri care să plătească bilet întreg, [...] costul tuturor ţigărilor faţă de lefurile muncitorilor şi funcţionarilor este mare. În special muncitorii sunt foarte nemulţumiţi sau vezi mergând pe stradă fumând doi dintr-o ţigară şi vociferând“, arată nota informativă nr. 285, datată 30 august de Legiunea de Jandarmi Mehedinţi, despre efectele negative ale reformei şi despre faptul că „populaţia, muncitorii şi funcţionarii nu au puterea de suportat“.

De fapt, în afara penuriei de ţigări şi dificultăţii transportului în comun, măsura din 15 august a lovit decisiv în burghezie şi întreprinzătorii privaţi – un succes pentru comunişti –, dar a generat şi o inflaţie galopantă, şi o criză a produselor de primă necesitate. Practic, a fost introdusă monedă nouă, cu alt echivalent în aur:un leu nou putea fi schimbat pentru 20.000 de lei vechi. Dar muncitorii puteau schimba doar 3 milioane, agricultorii – doar 5, iar cei neîncadraţi în câmpul muncii:1, 5. Schimbul trebuia făcut între 11 şi 14 august, în trei zile. „Pentru şleahta speculanţilor şi îmbuibaţilor de tot felul, ziua de eri a fost o zi a groazei, a panicei şi a turbării. Marii rechini ai speculei trăseseră obloanele prăvăliilor şi începuseră să-şi care mărfurile“, scria „Scânteia“ în sâmbăta de 16 august 1947. Carevasăzică, banii „speculanţilor“ s-au dus pe apa sâmbetei.

ORDINUL LUI STALIN

Aşadar, reforma din ’47 a fost, economiceşte vorbind, un fulminant eşec acoperit propagandistic. Nici planurile cincinale (mai întâi câte două „cincinale“-test, de un an, apoi, din ’51, extinse la cinci ani) nu păreau să rezolve prăpastia financiară. Toate aceste probleme se rezolvă însă, tradiţional, la Moscova.

La finalul lunii august 1951, Gheorghiu-Dej şi Iosif Chişinevschi (născut Jakob Roitman) sunt primiţi la „genialul“ de la Kremlin. Acesta le spune (potrivit relatării lui Dej din Biroul Politic al PMR de la 21 februarie 1952) că „greşelile noastre decurg în primul rând din ceea ce Stalin a definit ca o krestianskaia politika, nemarxista politika, o apreciere a politicii noastre ca fiind o politică ţărănistă, o politică nemarxistă“. Soluţia:o a doua reformă monetară care aspira, nici mai mult, nici mai puţin decât la confiscarea economiilor ţăranilor.

La Moscova, tema nu era una nouă:Dej propusese aceeaşi soluţie într-o altă vizită, în iarna dintre 1950 şi 1951. Urma să fie lămurit cu prilejul altei delegaţii, din februarie ’51, dar Ana Pauker ar fi încurcat planurile. Orişicât, în august ’51, ordinul fusese dat, deci trebuia executat. Mai mult:le mai aşază pe cap românilor şi doi consilieri, ca să-i înveţe cum e cu reforma.

7 aprilie 1951. Zâmbind, Luca votează bugetul de stat în Marea Adunare Naţională. FOTO:Fototeca online a comunismului românesc

Ultima cădere a lui Vasile Luca

Reforma monetară comandată de Stalin i-a semnat, practic, condamnarea la închisoare lui Luca şi a reprezentat temeiul în urma căruia s-a hotărât arestarea grupului „moscovit“. Strategiile şi uneltirile puse la cale de Gheorghiu-Dej şi de acoliţii lui, exemplar expuse în volumul „Cazul Vasile Luca. Pecetea lui Stalin“, au durat mai bine de un an. Câteva amănunte:

1. Iniţial, Luca s-a opus reformei. „Ţara nu e pregătită, leul e puternic, cred că ruşilor le e frică de faptul că îndată ajungem la paritate cu rubla“.

2. Când consilierii sovietici ajung în România, Luca pleacă la vânătoare. Sfidător. „Acum ţi-a venit rău, dar cum, când te duci pe munţi, umbli atâta, nu-ţi vine rău la vânătoare?“, i-ar fi reproşat Moghioroş când l-au exclus din partid, după cum îşi aminteşte acesta în şedinţa BP al CC al PMR din 29 noiembrie 1961.

3. A fost înfiinţată o comisie de partid care să investigheze problemele apărute în aplicarea reformei lui Stalin. Ana Pauker a criticat, în întrunirile de partid, activitatea lui Luca, deşi la 29 februarie 1952, într-o pauză, i-ar fi spus:„N-am să-i las să te dea deoparte“, potrivit unui interviu luat de istoricul istoricul Robert Levy soţiei comunistului, Elisabeta Luca (născută Elisabeta Birnbaum).

4. A fost redactată o scrisoare închisă, adresată tuturor membrilor de partid, conţinând detalii despre demiterea lui Luca. Ana Pauker şi Teohari Georgescu au criticat scrisoarea.

5. La finalul lunii februarie 1952, un grup de activişti au fost izolaţi în biroul lui Moghioroş vreme de patru zile şi patru nopţi, pentru a traduce în rusă, pagină cu pagină, rezoluţiile pentru plenara CC din 27-28 mai. Hermina Tismăneanu (născută Marcusohn) a fost printre translatori, potrivit istoricului Robert Levy.

6. La 27 mai, deşi şedinţa trebuia să înceapă de la ora 16.00, participanţii au fost chemaţi de la 15.00 şi întâmpinaţi de Moghioroş şi Chişinevschi, care au expus în detaliu acuzaţiile şi au comunicat ce se aşteaptă de la oameni. Momentul e povestit de Sorin Toma (născut Moscovici) istoricului Robert Levy şi redat în volumul „Gloria şi decăderea Anei Pauker“.

7. După prezentarea raportului, Luca spune, ironic, năucit, profetic:„Reiese că sunt un contrarevoluţionar. Urmează să fiu arestat, judecat, împuşcat“.

8. La 16 august 1952, e arestat. Nu va mai ieşi din puşcărie niciodată.

9. În timpul anchetei, e „demascat ca vechi element contrarevoluţionar, fost voluntar în divizia contrarevoluţionară secuiască şi agent informator al Siguranţei între 1924-1940“, potrivit Referatului asupra învinuiţilor din lotul Vasile Luca din 20 septembrie 1954 al Tribunalului Suprem al Republicii Populare Române (RPR). Acelaşi document mai arată că „s-a înconjurat de elemente descompuse, oportuniste, duşmănoase, pe care le-a susţinut şi plasat în posturi de răspundere, [...] a desfăşurat activitatea de sabotaj“. A fost condamnat la 8 octombrie 1954 pentru „subminarea economiei naţionale“ la pedeapsa capitală, iar pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare“ la muncă silnică pe viaţă. În aceeaşi zi, prin Adresa nr. 44/BS al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, pedeapsa i-a fost comutată în muncă silnică pe viaţă.

10. Din închisoare, trimite mai multe scrisori pasionale în care îşi recunoaşte diverse vinovăţii şi în care-şi cere mântuirea. Cel mai adesea, destinatarul era Gheorghiu-Dej, căruia îi jura credinţă şi-i implora milă. Răspunsul lui Dej n-a venit niciodată, deşi pesemne că liderul comunist citea toate scrisorile. Pe una dintre depeşe, stătea scris, în loc de răspuns:„Acelaşi porc bătrân şi înveterat“, potrivit relatării istoricului şi politologului Vladimir Tismăneanu din volumul „Fantoma lui Gheorghiu-Dej“. Luca a murit la 27 iulie 1963 în penitenciarul de la Aiud, decesul fiind înregistrat la Sfatul Popular cu numărul 1165/30 iulie 1963, potrivit rubricii „Ieşiri definitive“ din fişa sa matricolă penală. Diagnosticul:infarct miocardic, pe fond de ateroscleroză generalizată şi boală hipertonică visceralizată. A murit de inimă rea.

„Hai să jucăm şah!“ „Scoate piesele din tinetă!“

„Era un bivol furios, năbădăios, ambiţios, nu admitea ca cineva să-i stea împotrivă. Bughici (n.r. – Simion Bughici) a stat cu el în închisoare un an, în aceeaşi celulă+încă unul, al treilea. Jucau şah. Bughici îl bătea pe Luca, care se înfuria groaznic, arunca tabla cât colo, şi arunca piesele în tineta cu urină. Peste zece minute, tot el începea:«Hai să jucăm şah!». Bughici:«Scoate piesele din tinetă!». Luca înjura, dar îşi băga mâinile în urină, scotea piesele, le spăla, se spăla şi el pe mâini şi reîncepeau să joace. Până la urmă Bughici îi ceda câte o partidă, altfel nu s-ar fi putut trăi. Aşa era şi în relaţiile cu alţii, după 23 august. Nu admitea ca cineva să se atingă de vreo rubedenie de-a lui – o considera ca un atac direct la adresa lui. De aceea l-a acoperit pe fratele său vitreg, un şnapan la Sfântu Gheorghe, care era acolo şeful Securităţii, satrap local (amestecat în afaceri cu fabrica de textile, care s-au soldat cu asasinarea unuia care l-a reclamat sau ştia despre el). Luca îl admira pe Moscu Cohn (n.r. – devenit ulterior Gheorghe Stoica), care îl adusese în mişcare. Acasă însă, Luca se purta cumsecade, bine. Luca citea mult, se documenta, avea cultură şi o minte vie, ...[indescifrabil].“

Acest fragment este extras din relatarea lui Simion Bughici către fostul ilegalist Alexandru Şiperco (fost preşedinte al Comitetului Olimpic şi Sportiv Român), datată 2 februarie 1977. Textul subliniat, între paranteze, îi aparţine lui Alexandru Şiperco. Fragmentul este publicat în premieră, în „Weekend Adevărul“, prin amabilitatea fiului lui Alexandru Şiperco, Andrei Şiperco, şi face parte dintr-o amplă serie de interviuri realizate de fostul preşedinte al COSR în anii ’70-’80.

În acest an, sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, vor fi publicate interviurile cu persoane ale căror nume de familie încep cu literele A şi B (editor:Andrei Şiperco, istoric).

Tot în închisoare, la Râmnicu Sărat, Vasile Luca şi-a reluat meseria sa de bază. S-a întors, adică, în muncitorime. Ţărănistul Ion Diaconescu a auzit zvonuri despre Luca în timpul când se afla în penitenciar:„Acolo, într-una dintre ele (n.r. – celule), îi amenajase un atelier de tâmplărie şi-l scotea ca să... el fusese tâmplar de profesie şi acolo îşi făcea de lucru, făcea... repara vreo uşă, ceva, aşa ca să-i treacă, să omoare timpu’, i s-a făcut această concesie“, i-a povestit Ion Diaconescu istoricului Alin Mureşan într-un interviu publicat în volumului „Experienţe carcerale în România comunistă“.

Era un bandit mare, ura pe comunişti fără nicio îndoială. Ca vechi agent de Siguranţă, încălca în mod grosolan cele mai elementare norme ale vieţii de partid.Gheorghe Gheorghiu-Dej, despre Vasile Luca, la plenara din CC al PMR din 30 noiembrie-5 decembrie 1961

Click pe imagine pentru a o mări

Luca l-a adus pe Dej în partid

În anul 1931, Vasile Luca devine şeful sindicatelor unite revoluţionare clandestine, potrivit istoricului Stelian Tănase. „Acum, Luca îl descoperă şi îl promovează în ierarhie pe un anume Gheorghe Gheorghiu, electrician, dat afară de la atelierele CFR Dej. Vasile Luca e protectorul lui. Îl introduce în partid, Gheorghiu îi este contrapus lui Ilie Pintilie, alt lider comunist, rival“, scrie Stelian Tănase în volumlui „Clienţii lui Tanti Varvara“, sugerând că grevele de Atelierele Griviţa din 1933 îl au în culise, de fapt, pe Vasile Luca.

Acesta ar fi supravegheat răscoala, împreună cu Lucreţiu Pătrăşcanu şi Gheorghe Stoica, la ordinele Cominternului. „Când se certau, îi amintea că îl lansase în politică şi de greşelile din anii 1931-1933, când îi era şef la sindicat. Dej îşi vedea ştirbită autoritatea din cauza ieşirilor colericului Luca. El (n.r. – Dej) nu avea niciun fel de înţelegere pentru cei care-l contestau. Era omul resentimentului. Îşi izola răbdător victima şi o anihila când considera că riscurile sunt minime“, continuă istoricul.

Adolescenţa unui clandestin:„Bătăi, foamete, beţii, sifilis“

4 aprilie 1940.Vasile Luca, secretar CC al PCdR, şi tovarăşul Ştrul Zighelboim vor să plece în URSS, să dea raportul la Comintern. Ştiu şi ei că orice mişcare le e supravegheată de Siguranţă, aşa că-şi iau călăuză şi uneltesc să treacă graniţa clandestin. Ghidul, de fapt un informator al poliţiei din interbelic, îi lasă pe nişte coclauri mai dosnice şi le spune că gata, au ajuns în „mama Rusia“. Apoi pleacă.

Frontieriştii sunt în scurt timp arestaţi de grănicerii români. Reuşesc să arunce, discret, raportul către Comintern în noroi, aşa că sunt acuzaţi şi condamnaţi doar pentru trecerea frauduloasă a frontierei, nu şi pentru comunism. Opt luni. Sunt duşi la Cernăuţi şi închişi acolo.

PUTEA SĂ FIE ŞEFUL PARTIDULUI

„Dacă n-ar fi fost capturat, Luca ar fi devenit în 1940 şef al PCdR“, arată istoricul Stelian Tănase în volumul „Clienţii lui Tanti Varvara“. Ce-i drept, câteva luni mai târziu, după ce reuşeşte să treacă graniţa alături de Teohari Georgescu, Ştefan Foriş este uns şef al partidului de la Moscova. Aşa a fost să fie atunci.

Totuşi, acest aparent ghinion temporar al lui Luca avea să-i aducă, pe termen lung, mai multe privilegii. În primul rând, Ştefan Foriş este eliminat de la şefia partidului la 4 aprilie 1944 şi apoi omorât la ordinul indirect al lui Gheorghiu-Dej. Apoi, în iulie 1940, după ultimatumul sovietic dat României pentru cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord (n.r. – dat la 28 iunie 1940), la Cernăuţi, în oraş, administraţia deja e comunistă.Luca e scos de ruşi din puşcărie în iulie 1940 şi celebrat ca erou al clasei muncitoare prigonite – dacă este să compare, nu el, ci „duşmanii poporului“ ar trebui să fie la penitenciar!

Pe scurt:„Luca face carieră în URSS. Primeşte cetăţenie sovietică, este membru al Particului Comunist al Uniunii Sovietice, apoi, din 1941, deputat în Sovietul Suprem al URSS. E încadrat în Armata Roşie, ca ofiţer la Direcţia Politică a Armatei, frontul de sud, până în martie 1943. Îl găsim apoi în lagărele de prizonieri români, alături de Ana Pauker, făcând propagandă prosovietică şi recrutând oameni“, arată istoricul Stelian Tănase. Notă:Din postura deţinută pe teritorul de azi al Ucrainei, Luca a ajutat la impunerea măsurilor represive ale sovieticilor împotriva bucovinenilor. Efectul:deportarea a 30.000 de oameni şi masacrul românilor de la Fântâna Albă.

VISUL LUI FREUD

Cum ajunge Vasile Luca (născut la 8 iunie 1898, în satul Sincatolna/Cătălina, judeţul Trei Scaune, Covasna de azi) să aibă o asemenea putere în partid? Răspunsul poate fi dat şi de psihanalistul Sigmund Freud, dar se poate vorbi şi de o penurie de membri într-un partid scos în afara legii în interbelic.

„Tatăl meu a fost fierar, iar mama se trage dintr-o familie de mic-meseriaşi. [...] Tatăl meu a murit la vârsta de 26 de ani şi mama a rămas cu mine şi cu o soră mai mare cu 2 ani. La vârsta de 7 ani am fost trimis de mama – care în timpul acesta se măritase după un ţăran mijlocaş – în orfelinat la Sibiu“, spune Vasile Luca, la 5 august 1940, într-o autobiografie făcută la cererea Cominternului şi obţinută de „Weekend Adevărul“ prin intermediul istoricului Lavinia Betea. „Am crescut la orfelinat până la vârsta de 13 ani, urmând şase clase primare acolo. [...] am fost foarte rău văzut, bătut şi flămânzit“, continuă comunistul. Este vorba despre orfelinatul catolic maghiar „Maria Tereza“ din Sibiu, unde acesta îşi şi încheie şcoala la nivelul celor şase clase. „La şcoală nu am fost între elevii cei mai buni la lecţie, am învăţat mediocru, în schimb am citit foarte mult“, se laudă Luca în documentul pentru Comintern.

Din 1910, învaţă lăcătuşerie într-un atelier al unui „mic meşter lăcătuş“:„Aici, 14-16 ore de muncă pe zi, bătăi şi foamete am suferit 3 ani, până când în 1914, după izbucnirea războiului mondial, am ieşit lucrător calificat“, arată acelaşi document. În biografia pe care o face la cererea anchetatorilor, în anii ’50, Luca explică şi mecanismele psihologice care l-au determinat să fie ce-a ajuns:„Am cresut într-un mediu mic burghez şi visam de a deveni cineva prin aventuri aşa cum citeam în romane“.

PARADOXUL LUI LUCA:ANTIROMÂN, ANTIBOLŞEVIC

La începutul lui 1915, se duce lucrător la calea ferată în Depoul Braşov. Mai întâi, hamal cu ziua, apoi hamal la gară. Dar nu rămâne mult nici aici, căci e prins furând şi e condamnat să rămână un an sub supravegherea părinţilor. Deloc surprinzător, Luca nu rămâne acasă, la Sincatolna. Pleacă voluntar în armată şi, după două luni de instrucţie, e trimis pe frontul rusesc.

Către Comintern, oferă însă varianta romanţată şi îşi recunoaşte păcatele din tinereţe:„Am început să urăsc războiul şi pe cei care ne-a trimis în război. La începutul lui octombrie 1918, în ajunul revoluţiei burghezo-democrate ungară am fugit de la front la Budapesta, unde am participat la demonstraţia revoluţionară contra războiului pentru pace. După demobilizare m-am dus acasă în satul meu (n.r. – în comuna Lemnia), dar de acolo iar am intrat în armata pentru apărarea Ardealului contra României (n.r. – Divizia Secuiască). [...] În timpul acesta la sfârşitul anului 1918, comunismul a devenit pericol pentru burghezie şi moşieri maghiari. În armată am primit un ordin secret ca fiecare soldat să fie «vigilent» şi să urmărească pe comunişti şi chiar poate să-l omoare fără nicio consecinţă“.

Demobilizat şi fără venituri, se înrolează, aşadar, voluntar în Divizia Secuiască, formaţiune paramilitară antiromânească şi antibolşevică, al cărei scop era „salvarea Transilvaniei de invazia românească şi de extinderea spre est a revoluţiei bolşevice din Ungaria“.

„CU PROSTITUATELE, M-AM ÎMBOLNĂVIT DE SIFILIS“

Tulburările lui Luca şi încercarea sa de a-şi găsi un scop în viaţă, după necazurile din copilărie, nu se rezumă însă doar la polivalenţa, dacă nu chiar haosul alegerilor de moment. În ancheta din ’53, mărturiseşte:„Devenisem un beţiv şi un destrăbălat în relaţie cu femei. [...] În contact cu prostituatele, m-am îmbolnăvit de sifilis. Această viaţă decăzută eu am continuat s-o duc şi după reîntoarcerea mea acasă, nu căutam să mă întorc la muncă cinstită“. Despre sifilisul de care suferea Luca se consemnează şi într-un document datat 1933 de la Consiliul de Război al Corpului 5 al Armatei Române, potrivit volumului „Istoria şi decăderea Anei Pauker“, de Robert Levy. Diagnosticul e confirmat, potrivit istoricului, şi de medicul personal al lui Luca, doctorul Sandu Lieblich, care i-a dezvăluit lui ginerelui Anei Pauker, Gheorghe Brătescu, faptul că lui Vasile Luca trebuia să i se administreze zilnic injecţii pentru combaterea simptomelor de sifilis.

Istoricul Gheorghe Onişoru are înţelegere pentru aceste împăienjenişuri de personalitate:„Era sărăcuţ cu duhul la vremea aia. Credea, poate, că va câştiga şi el ceva. N-avea nici 20 de ani“. Istoricul Stelian Tănase îi face însă un portret mai aspru:„Prin biografie, Luca aparţine periferiei, pegrei muncitoreşti, zonelor declasate. Temperamentul este coleric, un agitat, mereu în căutarea unei situaţii mai bune, mai sigure. Preferă cârciumile, bordelurile, discuţiile, chefurile“.

Luca dezertează din nou, dar de această dată se angajează la patron comunist. N-o duce bine nici acolo. „Abea am câştigat pentru hrană“, dar câştigul era altul:în final, reuşeşte să se regăsească. „Am trăit în mare mizerie până în martie (n.r. – 1919), după ce proletariatul maghiar a preluat puterea de stat şi Ungaria a devenit sovietică şi a început să se creeze armata roşie, am reintrat în regimentul meu, care s-a transformat în armată roşie, am devenit soldat roşu“, se mândreşte Luca în autobiografia făcută pentru Comintern.

1 mai 1952. Ultima apariţie publică a lui Vasile Luca (prin din stânga), în trubuna oficială din Piaţa Aviatorilor. FOTO:Fototeca online a comunismului românesc

„NU PUTEAM SĂ TRĂIESC FĂRĂ MIŞCARE“

Sedus de tezele socialiste, poate singurele idei coerente cu care se întâlnise până atunci, îşi asigură viitorul ideologic:„Am început să citesc literatură marxistă leninistă“, aşa că începe să fie activ pe linie muncitorească, nu numai pe linie de cârciumi şi prostituate. Din 1922, devine membru de partid şi escaladează ierarhia sindicatelor roşii şi a PCdR până la funcţia de secretar regional (n.r. – din 1 iunie 1924, după congresul al IV-lea al PCdR, ţinut la Viena) în judeţele Braşov, Trei Scaune, Târnava Mică, Sibiu, Hunedoara, Valea Jiului. În 1922, Vasile Luca are 24 de ani! „Pentru mine însă mişcarea [...] era salvarea de a nu cădea din nou în beţie destrăbălată a unui lumpen proletar. Pentru mine mişcarea era totul, nu puteam să trăiesc fără mişcare, să trăiesc o viaţă monotonă mic burgheză“, explică Luca în anchetele din anii ’50.

Ce „Siguranţă“ avea Vasile Luca în interbelic?

Că Vasile Luca a fost un simplu oportunist, mânat de dorinţa împovărătoare de parvenire facilă, ori că a crezut, cu subiect şi predicat, în comunism, e greu de spus. Totuşi, biografia sa, chiar şi aşa, scrisă la persoana I, arată determinarea lui adevărată pentru a ieşi, odată pentru totdeauna, din lumpenproletariat (n.r. – în marxism, categorie socială formată din elemente declasate) şi de a accede în structurile înalte ale proletariatului privilegiat. Chiar dacă, în perioada interbelică, în vremea în care activităţile comuniste erau interzise prin lege (n.r. – Legea Mârzescu), determinarea aceasta a avut mai multe pauze. Căderi, în limbaj de bolşevici. Arestări, cum se spune.

În decembrie 1924, e arestat pentru prima dată, pentru tipărirea şi răspândirea manifestului ilegal intitulat „Jos robia economică, politică şi naţională!“. Peste 800 de tovarăşi au fost arestaţi atunci, prima şi cea mai mare captură de comunişti. „În această primă cădere, nu am avut purtare cele mai bună nu din cauza fricei de bătăi, fiindcă eram gata oricând să sacrific şi viaţa pentru cauza revoluţiei, dar nu am avut educaţie, dar mai bine zis am fost educat greşit“, recunoaşte Luca în autobiografia din 5 august 1940. Vrea să spună că a turnat. A recunoscut că e comunist, adică unul dintre cele mai mari păcate, cea mai gravă încălcare a legii conspirativităţii.

CADE ŞI SE RIDICĂ, NU SE SPARGE, NU SE STRICĂ

Conform cu obiceiurile ilegaliştilor, la proces a „demascat regimul capitalist devenind din acuzat acuzator“ şi-apoi a fugit. E prins, stă trei ani în puşcărie şi e eliberat. Pe parcursul anilor, mai cade, se mai ridică şi cade din nou. Supravieţuieşte oricăror lupte între facţiuni, conduce greve, sindicate şi e bun agitator de mulţimi. Face puşcărie de mai multe ori.

Ultima oară, e căutat de Siguranţă în urma revoltei de la Atelierele CFR Griviţa, din februarie 1933 (n.r. – acţiune în urma căreia îşi revendică autoritatea şi Gheorghiu-Dej), e prins şi intră în puşcărie. „Am ieşit din închisoare la 4 aprilie 1939 şi, după o lună de odihnă (primul meu concediu în 20 de ani de activitate), şedinţa plenară a CC-ului m-a ales în secretariatul CC-ului. Am activat în această calitate până ce iar am căzut la 4 aprilie 1940“, mărturiseşte Luca.

LUCA E PAHARNIC ORI E TURNĂTOR?

După toate aceste flotări cu organele de Siguranţă în spate ori cu conştiinţa de luptător comunist nealterată, rămâne, totuşi, un mister:a acceptat Luca să-şi trădeze, cu contract, partidul? A fost turnător la Siguranţă? „Mi-a promis bani (n.r. – comisarul de Siguranţă), scoţând din sertarul biroului un teanc de bancnote. Mi-a promis un serviciu mai bun după eliberarea mea sau dacă vreau să intru în slujba Siguranţei cu leafă bună. Am cedat“, recunoaşte Luca în ’53, după cum arată istoricul Stelian Tănase, în „Clienţii lui Tanti Varvara“.

În plus, rapoartele Siguranţei îl incriminează:pe lângă căderea din 1924, menţionată şi la Comitern, dar pusă pe seama educaţiei marxiste precare şi a deprinderilor dobândite în cârciumi, o notă a Siguranţei din 29 iunie 1929, cu referire la grevele de la Lupeni, specifică:„După ultimele rapoarte primite de la Luca Laszlo, care conduce acţiunea comunistă în Ardeal, rezultă că elemente comuniste de pe Valea Jiului au fost foarte bine organizate în ultimul timp. Conducătorul lor Stieber a cerut chiar şi arme pentru a fi distribuite nucleelor“.

LUCA NU SCRIE, DAR VORBEŞTE

O altă dovadă a colaboraţionismului ar putea fi procesul verbal al Siguranţei din 5 septembrie 1933:„Constatăm prin acest proces-verbal că chemat fiind la interogatoriu comunistul Luca Laszlo, acesta refuză să facă orice declaraţie scrisă despre activitatea sa subversivă, motivând că îl opreşte regulile de conspiraţie comunistă, însă verbal dă următoarele explicaţii consemnate de noi în acest act“. Vorbeşte despre alţi ilegalişti, despre locuinţe clandestine şi directive primite de la Moscova.

Luca recunoaşte că a servit informaţii Siguranţei şi în scrisorile pe care i le trimite lui Dej din puşcărie. Totuşi, motivul acestei mărturisiri ar putea fi legat de faptul că, închis la Râmnicu Sărat, în penitenciar, comunistul îşi supradimensionează o vină pentru a minimaliza o alta:subminarea economiei naţionale. În plus, în 1968, când Nicolae Ceauşescu îi reabilitează pe „deviaţioniştii de dreapta“, nu pot fi găsite dovezi că acesta ar fi fost turnător.

„Anchetatorii lui din interbelic, chestionaţi de comunişti, spun că nu este adevărat că Luca ar fi fost un apropiat al Siguranţei. Vasile Luca, în anchetele din anii ’50, fabulează foarte mult, deci nu ar trebui luate de bune toate declaraţiile făcute atunci“, explică istoricul Gheorghe Onişoru.

FAPT DIVERS:GARDIANUL UCIS DE LUCA

Un raport al Siguranţei din Braşov din 1937, citat de Lavinia Betea, arată că Vasile Luca este „acuzat şi trimis în judecată pentru cumul de fapte între cari cea mai gravă este crima – uciderea gardianului Chiriţă. [...] Este acuzat de rebeliune cu omor în persoana unui organ al statului în exerciţiul funcţiunei, deci nu un om simplu cum susţine apărarea“.

Lungul drum URSS-România

„Pentru că nu avea niciun sens să se mai întoarcă în România, Vasile Luca decide să plece în Uniunea Sovietică. Ajuns la Moscova, se va reîntâlni cu Ana Pauker, în martie 1943, colaborând la mai multe acţiuni cu aceasta“, arată istoricul Gheorghe Onişoru în volumul „Pecetea lui Stalin. Cazul Vasile Luca“. Înainte de formarea dvoicii (n.r. – duet, în limba rusă) cu femeia supranumită „Stalin în fustă“, Luca merge pe front şi luptă de partea Armatei Roşii „glorioase“. Ar fi colaborat, în acest moment, şi cu serviciile speciale sovietice.

Cu Ana Pauker, ajunsă la rândul ei în capitala roşie direct din puşcărie, în urma unui schimb de prizonieri între România şi URSS, munceşte la radio „România liberă“, la departamentul românesc de la „Radio Moscova“, la ziarul „Graiul liber“, la Institutul nr. 205, dar, poate cel mai important, o ajută pe aceasta la recrutarea militarilor pentru diviziile „Tudor Vladimirescu“ şi „Horea, Cloşca şi Crişan“. Pentru această ultimă misiune e încadrat cu gradul de general de brigadă, arată istoricul Robert Levy în „Gloria şi decăderea Anei Pauker“.

În ciuda oricăror căderi din interbelic, la 8 mai 1951 se aniversau 30 de ani de la întemeierea partidului. Luca e al treilea din stânga. FOTO:Fototeca online a comunismului românesc

„ANA PAUKER, SECRETAR GENERAL“

Pentru că legătura cu comuniştii români fusese întreruptă de frontul de Est, Ana Pauker, Vasile Luca şi Manole H. Manole (n.r. – comunist mai puţin cunoscut pentru că i-a fost refuzată revenirea în România după 23 august) scriu conducerii Partidului Comunist al Uniunii Sovietice cu o rugăminte aparte:înfiinţarea în URSS a unui birou PCR pentru „creşterea volumului de muncă pe linie de partid“. Se întâmpla în februarie 1944.

În declaraţiile din faţa anchetatorilor Securităţii, făcute la 12 martie 1954, Luca povesteşte despre relaţia apropiată cu Ana Pauker şi despre sarcinile lor:„Am discutat cu ea despre cadrele ce trebuie repartizate la diferite munci de răspundere în lagărele de prizonieri români şi diviziile TV şi HCC, problema muncii cu prizonierii şi perspectivele politice din ţară după eliberare, rolul care ne revine după reîntoarcerea noastră în ţară şi am elaborat împreună cu ea platforma politică pe baza căreia vom crea Frontul Naţional Democrat. [...] În această perioadă, adică în anul 1943-1944, eu am considerat că lui Ana Pauker îi revine rolul să devină secretar general al partidului, astfel că influenţa pe care dânsa a exercitat-o asupra mea a fost întărită şi de acest considerent“.

NU ŞTIA SĂ-ŞI SCRIE AUTOBIOGRAFIA

În aprilie ’43, Luca are o altă întâlnire care-i va schimba viaţa – de data aceasta nu pe linie de partid. Secretara Anei Pauker e trimisă să-l ajute pe maghiar să-şi scrie autobiografie, pentru că acesta nu stăpânea limba română. „I-am scris-o în câteva zile, în orele libere, lucrând la Hotel Moscova, unde avea el cameră“, povesteşte, la 5 ianuarie 1953, anchetatorilor de la Securitate, cea care deveni ulterior Elisabeta Luca, soţia comunistului. Cei doi colaborează însă şi în munca de partid:„În vara anului 1943 am lucra împreună cu Vasile Luca la şcoala antifascistă a prizonierilor români din Toliţe, regiunea Ivanova. Luca era profesor, iar eu conduceam seminarul cu un grup de 45 de cursanţi“.

TREI SĂPTĂMÂNI LA BOTOŞANI

Istoricul Gheorghe Onişoru explică:„Prin prietenia cu Ana Pauker, prestigiul său creşte, la fel ca şi situarea în ierarhia comuniştilor aflaţi în exil“. În aprilie 1944, din ordinul Moscovei, cei doi pleacă în nordul Moldovei, ocupată de trupele sovietice, şi se stabilesc la Botoşani, unde petrec trei săptămâni. Ana Pauker e rechemată la Moscova, iar Vasile Luca rămâne în fundul Moldovei, însă cei doi se reîntâlnesc, la câteva luni distanţă, în Bucureşti. „După ce s-a reîntors în România împreună cu «tovarăşa Ana» a promovat rapid spre vârfurile propagandei comuniste. Deşi nu era un orator înzestrat şi era dezavantajat de accentul său maghiar, s-a străduit să contribuie la subminarea firavei democraţii româneşti, ţinând nenumărate discursuri în care condamna forţele «reacţionare» şi cerea preluarea imediată a puterii de către comunişti“, arată Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. O nuanţă, din acelaşi document:„În conversaţiile private cu Gheorghiu-Dej, Luca a criticat elita locală a partidului pentru faptul că participase la lovitura de stat antifascistă de la 23 august“.

TOVARĂŞA LUI LUCA:Aventurile Elisabetei Birnbaum-Waissman-Blumental-Rusev-Zelter-Luca

Elisabeta (Betty) Luca (născută Elisabeta Birnbaum) a fost ultima tovarăşă de viaţă a lui Vasile Luca şi amanta mai multor bărbaţi. Cu ultimul dintre ei, cel care avea s-o scoată din viaţa publică a comuniştilor, s-a cunoscut la Moscova. Cupidon a fost chiar Ana Pauker.

S-a întâmplat aşa:în aprilie 1943, Betty trebuia să-l ajute pe Vasile să-şi scrie autobiografia oficială, pentru că bărbatul, deşi născut şi crescut în România, nu ştia prea bine limba maternă. Dacă aceeaşi limbă română ne-ar permite, am putea spune că Elisabeta Luca i-a scris autobiografia lui Vasile Luca, dar asta-i mai puţin important. În camera de la Hotelul Moscova pe care Betty o frecventa în orele libere, în scopuri didactice, s-a petrecut însă şi altceva:cei doi s-au întovărăşit, au devenit intimi şi au hotărât să declare căsătorie. „Cu apobarea cui?“, era întrebată femeia, în 1952, despre această căsătorie cu Vasile Luca – o întrebare aparent absurdă despre o legătură înţeleasă ca voluntară în aproape orice lume. „Nu am avut aprobare de căsătorie“, răspunde Betty. Uniunea civilă s-a realizat, totuşi, în urma acordului lui Gheorghe Dimitrov, şeful Cominternului. Acesta îi chestionase pe însurăţei despre căsătoria stabilită parcă prea peste noapte

Elisabeta a intrat în casa lui Vasile Luca având un bagaj considerabil, atât pe linie de partid, cât şi ca experienţă de viaţă. S-a născut în Basarabia, în localitatea Balotica, din Bălţi, la 1 ianuarie 1909. A fost comunistă mare în ilegalitate, a făcut puşcărie, a luptat în Spania şi a fost unul dintre numele din România importante în Comintern. A fost iubită şi a iubit.

„MI-AU RUPT OSUL LA PICIORUL STÂNG“

Elisabeta Birnbaum ia legătura cu mişcarea muncitorească în 1933, la Cernăuţi, prin studentul Avram Waissman, membru PCdR. E arestată la 11 mai 1934, la Cernăuţi, unde activa ca membră în Comitetul local al „Ajutorului Roşu“ de la Cernăuţi. „Atunci mi-au rupt osul la piciorul stâng şi am căzut în nesimţire“, îşi aminteşte Elisabeta în interogatoriile de la Securitate din 1952, luate cu ocazia anchetării ei în „cazul Vasile Luca“ şi publicate de istoricul Lavinia Betea. E eliberată pe cauţiune de fratele ei Simca Birnbaum în septembrie şi se întoarce la acelaşi Waissman, iubit şi mentor în ideologia comunistă.

În partid e primită însă abia în 1935, an în care e din nou din nou arestată. Eliberată în 1936, pleacă în Cehoslovacia cu Waissman, folosind paşapoarte obţinute de la fratele său. Luptători adevăraţi, cei doi merg în Elveţia, la Basel, unde stabilesc contacte cu partidul comunist elveţian şi anunţă că se vor voluntari pe frontul republican al Războiului Civil din Spania. Intermediari au fost jurnaliştii de la revista „Rundschau“, oficiosul Internaţionalei Comuniste. Waissman e singurul primit în Brigăzile Internaţionale, pentru că Betty, deşi avea entuziasm, nu avea nici pregătire militară, nici sanitară.

CĂLĂTORIA MARSILIA-BARCELONA, PLĂTITĂ „ÎN NATURĂ“

Rămasă singură, pleacă ilegal în Franţa folosind paşaportul unei elveţience. Ajunge la Paris în 1937 şi îl întâlneşte pe Tuliu Blumental, cu care, potrivit interogatoriilor din 1952, are „relaţii intime“. La Paris lucrează ca femeie de serviciu şi trăieşte la graniţa dintre sărăcie şi anonimat:conducerea Comitetul Grupului Comunist Român din Franţa pendinte de MOI – CC al PCF nu-i recunoaşte calitatea de emigrant politic.

Totuşi, nu renunţă la ideile revoluţionare şi, chiar dacă era săracă şi nu avea cu ce, reuşeşte să-şi „cumpere“ un bilet pe un vas care circula pe ruta Marsilia-Barcelona. Pentru a se îmbarca, e ajutată de un olandez şi apoi de un spaniol (ajutorul de comandant al vasului), cărora le plăteşte călătoria „în natură“, după cum spune în interogatoriile din ’52. În Spania, e repartizată la Seriviciul Sanitar al Brigăzii Internaţionale, iar în câteva zile devine administratora casei în care activa instituţia. Colaborează şi cu Buletinul Unităţii Româneşti, unde scrie „poezii, cântece, schiţe şi articole“ şi se ocupă de alfabetizarea personalului de serviciu al Direcţiei. E naturalizată rapid în rândul brigadiştilor „spanioli“ şi devine tehnika (n.r. – secretara) şi tovarăşa de viaţă a lui Petre Borilă (n.r. – responsabilul politic al luptătorilor comunişti români din Războiul Civil Spaniol). „A început o viaţă imorală şi mult timp a convieţuit cu reprezentantul CC al PCR Petre Borilă“, spune Waissman, fostul, primul, chestionat şi el în procesul „deviaţioniştilor de dreapta“. Petre Borilă (născut Iordan Dragan Rusev), spion sovietic în România, o va recomanda ulterior Anei Pauker.

SPALĂ RUFE CU ORA

În februarie 1939, în urma unui bombardament, fuge înapoi în Franţa, unde găseşte adăpost în diverse locuri, în funcţie de ordinele Cominternului:lagărul de la Perpignan, familia unui feroviar francez din zonă, Paris. Ajunsă în oraşul de pe Sena, se întreţine spălând rufe cu ora prin diverse case şi îşi reia meseria de femeie de serviciu.

În vara anului 1939 se căsătoreşte cu comunistul Boris Zelter, însă legătura dintre cei doi nu durează mult:bărbatul se înrolează voluntar în Armata Franceză şi cade prizonier la nemţi. Betty Zelter îşi întregeşte veniturile din activitatea proletară cu pensia de soţie de voluntar francez.

Când află de „eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de către sovietici“, se cere la Moscova. Face un curs de croitorie organizat de Ambasada URSS – ruşii n-aveau nevoie de femei de serviciu – şi, în octombrie 1940, pune cerere la Consulatul sovietic din Vichy. Reuşeşe să plece abia în martie 1941, însă plecarea îi va schimba, încă o dată, destinul.

Până în iunie 1943, lucrează în redacţie postului de radio „România Liberă“, unde redactează articole pentru emisiuni, e dactilografă sau spicheriţă, scrie povestiri, schiţe literare, poezii sau cântece. Din iunie 1943, devine lector al Şcolii antifasciste a prizonierilor români de la Tolite, regiunea Ivanova, unde are 45 de cursanţi, după cum recunoaşte femeia în interogatoriile din ’52.

„L-A TURNAT PE LUCA PE CHESTIUNI CASNICE“

Totuşi, cel mai important cursant – particular! – este comunistul Vasile Luca, alături de care vine în România. În ţară, e membru în Comisia Centrală a Uniunii Femeilor Antifasciste din România (1944-1948), membru al CC şi a Comitetului Executiv al Uniunii Femeilor Democrate din România (1948-1952) şi membru în conducerea Comitetului de Stat pentru Cinematografie din România (1950-1952).

Perioada 1952-1954 şi-o petrece între interogatorii şi puşcării, iar în 1954 este eliberată pentru că declaraţiile sale pot constitui, în sfârşit, un cap de acuzare pentru soţul său.

Istoricul Gheorghe Onişoru explică un amănunt, poate frivol, dar relevant pentru viaţa Elisabetei şi pentru moartea lui Vasile:„Betty l-a turnat pe chestiuni casnice. Fiind săraci, muncitori şi ajungând, dintr-o dată, miniştri, Vasile Luca şi cu Teohari Georgescu aveau o slăbiciune pentru femei. Elisabeta spune, la anchete, că soţul ei era atât de desfrânat încât l-a prins chiar cu femeia de serviciu de la ei din casă“.

Totuşi, Elisabeta Luca reuşeşte să se elibereze. Vladimir Tismăneanu, într-un articol pe contributors.ro:„Niciunul dintre vechii ei tovarăşi aflaţi în posturi de maximă influenţă – Borilă, Răutu, Bârlădeanu – nu a mişcat vreaun deget pentru ea. Câţiva ani, i-a povestit ulterior mamei mele, a avut un regim celular solitar. Niciodată nu a înţeles de ce a fost pedepsită în acest mod inclement, de o ura Gheorghiu-Dej cu atâta patimă“. În libertate, nu mai are acces la funcţii publice ori la funcţii, în general. Devine lucrătoare într-o fabrică şi anonimă soţie de fost lider politic. După reabilitarea post-mortem a lui Luca, e decorată, la 4 mai 1971, cu ordinul „Tudor Vladimirescu“, clasa a II-a, prin Decretul nr. 157.

TOVARĂŞ CU LUCA Ce-a făcut Vijoli cu Banca Naţională a României?

Aurel Vijoli a lucrat în Banca Naţională a României (BNR) încă din august 1923. A fost, pe rând, funcţionar, şef de secţie, inspector şi şef de serviciu. De comunişti a fost apropiat din ilegalitate, deşi n-avea nimic în comun cu profilul-clişeu de activist-muncitor. Vijoli, născut la 12 februarie 1902, la Telechi-Recea, Comitatul Făgăraş (azi, judeţul Braşov) era absolvent al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi avea doctorat în drept. Era intelectual.

Deşi specialist în domeniu, Vijoli a intrat, din 1943, în Partidul Comunist din România. În septembrie 1944, adică la doar o lună după ce formaţiunea intrase în legalitate, preia de la Emil Calmanovici conducerea Comisiei Centrale Financiare a partidului. Era, adică, administratorul averii comuniştilor, al banilor Moscovei şi ai industriaşilor care au susţinut PCdR în timpul războiului.

La 18 noiembrie 1947, e uns guvernator la BNR în locul liberalului tătărescan Tiberiu Moşoiu. Din 13 noiembrie 1948, după ce BNR devine prin lege Banca de Stat a RPR, guvernatorul se cheamă preşedinte şi este, în acelaşi timp, adjunct al ministrului de la Finanţe. Adică al lui Vasile Luca.

În urma epurărilor din aceşti ani, în instituţie supravieţuiseră, însă, şi funcţionari competenţi. Aceştia au încercat să îmblânzească politicile agresive ale lui Stalin cu privire la reforma monetară din ’52 şi să facă în aşa fel încât România să nu intre într-un colaps economic. Rezultatul:alături de Vijoli aceştia au sfârşit arestaţi şi înlocuiţi cu alt soi de specialişti, cei care se întorceau de la studii din URSS ori diverşi activişti de partid.

Anchetele pe care aceştia le-au suportat erau făcute după dictare. Locotenent-colonelul Francisc Butika, omul care a condus ancheta lui Luca după ce aceasta a fost transferată la Ministerul de Interne, spunea la 25 martie 1968 că „Toate planurile de anchetă erau traduse în limba rusă şi urmărite de consilieri în desfăşurarea lor. Întrebările puse la începutul anchetei erau formulate de dânşii“, potrivit „Raportului privind procesul lui Vasile Luca“, unul dintre documentele pe baza căruia „grupul moscovit“ şi colaboratorii lui au fost reabilitaţi.

„Totul se desfăşura sub atenta supreveghere a consilierului sovietic. Acesta mai venea la anchetatori şi spunea «Hai să-i mai încălzim!». Vijoli a fost bătut de faţă cu generalul-maior Vladimir Mazuru până a căzut jos. Fiind jos, au început să dea cu picioarele în el. Atunci a strigat:«Fasciştilor!». Moment în care s-au blocat toţi. Vijoli n-a recunoscut nimic şi, până la urmă, a fost eliberat din închisoare şi transformat în martor al acuzării“, explică istoricul Onişoru.

În aceleaşi anchete, funcţionarul Victor Morfei a fost omorât în bătaie, la 11 iunie 1954, arată regretatul istoric Cicerone Ioniţoiu.

Consultant ştiinţific:istoricul Mihai Burcea