John Franklin, povestea exploratorului care a murit în mod misterios în ghețurile Canadei

John Franklin este un personaj cât se poate de interesant în Istoria Marii Britanii, unul cu o viață pe cât de glorioasă, pe atât de furtunoasă (în căutarea sa neobosită de a obține cât mai multe realizări profesionale și chiar, gloria eternă) și care a avut parte de un sfârșit brutal și controversat... Acesta a fost un ofițer naval în Marina Regală Britanică, guvernator colonial și explorator, care în anul 1845, a lansat o expediție în căutarea Pasajului de Nord-Vest, o expediție care ar fi trebuit să se încheie cu un rezultat pozitiv, prin traversarea cu succes a acelui pasaj, dar care s-a terminat, până la urmă, în mod tragic, cu moartea acestuia și a întregului său echipaj (iar în cele ce urmează vom vedea și cum s-a ajuns la această situație... ). Acesta s-a născut în 1786 și a murit în 1847.

Un portret al lui John Franklin, realizat de către pictorul Thomas Phillips în 1828 (Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/John_Franklin)

I.Începutul vieții lui John Franklin. Copilăria și tinerețea lui John Franklin. Un spirit călător de mic...

John Franklin se naște la 16 aprilie 1786, în orășelul Spilsby, Comitatul Lincolnshire în Regatul Marii Britanii, al-9-lea copil din cei 12 ai lui Willingham Franklin și ai Hannei Weekes.[1] Tatăl său era un comerciant ce provenea dintr-o linie de nobili de țarăI (”country gentlemen”), în timp ce mama sa era fiica unui fermier. Unul dintre frații săi va intra, mai târziu, în profesia juridică și va deveni judecător în Madras, un altul se va alătura Companiei Britanice a Indiilor de Est (companie comercială fondată la 31 decembrie 1600, printr-un decret al Reginei Elisabeta I, dar care, la momentul nașterii lui John Franklin, va căpăta, un pronunțat rol politic, fiind entitatea ce guverna, de jure, în numele Guvernului de la Londra, regiunile din India cucerite de englezi până la acel moment), în timp ce o soră a lui, Sarah, va deveni mama lui Emily Tennyson, soția marelui poet victorian Alfred Tennyson. În același timp, John Franklin trebuie să fi fost afectat de o dorință evidentă de a-și îmbunătăți poziția socială și economică, dat fiind faptul că frații săi s-au luptat, uneori cu success și alteori fără, pentru a obține un loc într-o mare varietate de cariere.

Cu studiile făcute la King Edward VI Grammar School (un tip de școală secundară din sistemul de învățământ britanic în care eleviii aprofundau materii precum Limba Engleză, Matematica, Istoria, Geografia, Arta și Limbile Latină și Greacă), acesta devine în curând interesat de o carieră pe mare. Tatăl său, care intenționa să-l trimită pe Franklin la mănăstire ori să-l facă businessman, se opune, inițial, deciziei fiului său, dar este convins cu reticiență să-i permită acestuia să meargă într-o călătorie de probă pe un vas comercial pe când acesta avea 12 ani.[2]

Experiența pe care el ajunge să o capete în navigație nu face decât să confirme interesul lui într-o carieră pe mare, așadar în martie 1800, tatăl lui John Franklin îi asigură acestuia o numire în Marina Regală pe HMS Polyphemus[3].

Comandată de Căpitanul Lawford, Polyphemus avea la bordul său 64 de tunuri, iar la momentul numirii lui Franklin, se afla încă pe mare. Totuși, el nu se va alătura vaporului până în toamna anului 1800. Servind inițial ca voluntar de clasa I, Franklin are în curând parte de acțiune în cadrul Bătăliei de la Copenhaga (desfășurată la 2 aprilie 1801, parte a Războiului Celei de A Doua Coaliții), în care Polyphemus participă ca parte a escadronului de nave comandat de amiralul Horatio Nelson. Cariera sa maritimă va continua cu o expediție în jurul Australiei, la bordul navei HMS Investigator, comandată de către vărul său, Matthew Flinders (care va fi de altfel, primul european care va realiza prima circumnavigare a Australiei, adică prima explorare a întregii Australii, de-a lungul coastei acesteia), în cadrul acesteia, el având rolul de elev ofițer.[4]

Mai mult decât atât, cei doi vor supraviețui scufundării HMS Porpoise, la întoarcerea lor în Anglia. Franklin continuă călătoria la bordul vasului Earl Camden, care sub conducerea căpitanului Nathaniel Dance îl sperie pe Amiralul Charles Durand-Linois în Bătălia de la Pulo Aura, din Marea Chinei de Sud (ce are loc pe 14 februarie 1804). De asemenea, el va fi prezent și în cadrul Bătăliei de la Trafalgar, de pe 21 octombrie 1805, aflându-se la bordul vasului HMS Bellerophon. În timpul Războiului din 1812, împotriva S.U.A, Franklin, acum în funcția de locotenent, servește la bordul vasului HMS Bedford și este rănit în Bătălia de la Lacul Borgne, de pe 14 decembrie 1814.[5]

John Franklin ajunge și el, pânâ la urmă, căpitanul propriului vas, acesta comandând vasul HMS Trent, în cadrul unei călătorii de la Londra până în Insulele Spitzenbergen (acum numite Svalbard). Întreaga expediție va fi comandată de Capitanul David Buchan, de pe vasul HMS Dorothea.

II. Expediția Coppermine (1819)

În 1819, Franklin este ales să conducă Expediția Coppermine, pe uscat, începând de la Golful Hudson, pentru a cartografia coasta de nord a Canadei de la est de Râul Coppermine.[6] În expediția lui din 1819, Franklin cade în Râul Hayes, din dreptul Cascadei Robinson, dar este salvat de un membru al expediției sale la 100 de yarzi (90 m), în aval.

Între 1819-1822, acesta pierde 11 din cei 20 de oameni din grupul său.[7] Mulți mor de foame sau oboseală, dar, în cadrul acelei expediții, va exista, de asemenea, cel puțin o crimă, precum și presupuneri că s-ar fi realizat acte de canibalism. Supraviețuitorii au fost forțați să mănânce licheni și mai mult decât atât, aceștia ar fi încercat chiar să-și mănânce propriile ghete de piele, fapt care îi aduce lui Franklin porecla de “omul care și mâncat ghetele lui”.[8]

III. Viața personală a lui John Franklin și organizarea celei de A Treia Expediții Arctice

În 1823, după ce se întoarce în Anglia din Expediția din Australia, John Franklin se căsătorește cu poeta Eleanor Anne Porden.[9] Cei doi vor avea împreună o fiică, Eleanor Isabella, care se va naște anul următor, în 1824. Cu toate acestea, mariajul lor va fi de scurtă durată, întrucât soția acestuia, Eleanor va muri de tuberculoză doar doi ani mai târziu, în 1825.[10] Fiica lui, Eleanor Isabella se căsătorește cu Reverendul John Phillip Gell în 1849. Aceasta moare în 1860.

În 1825, Franklin pleacă în cea de A Doua Expediție Canadiană și cea de a Treia Arctică, Expediția pe Fluviul Mackenzie. Obiectivul de această dată era să ajungă la gura de vărsare a Fluviului Mackenzie, de unde el avea să urmeze coasta spre vest și să se întâlnească, cel mai probabil, cu ofițerul naval și exploratorul Frederick William Beechey, care avea să navigheze la nord-est de Strâmtoarea Bering.[11] Alături de el era John Richardson care avea să urmeze coasta la est de Mackenzie până la gura de vărsare a Fluviului Coppermine.

În același timp, William Edward Parry (care era la rândul său, la acel moment, un ofițer naval și explorator faimos, care în timpul Expediției din 1819-1820, a navigat prin canalul numit, mai târziu după el însuși, Canalul Parry, și a ajuns cel mai departe în căutarea Pasajul de Nord-Vest, distanța acoperită în căutarea acestui pasaj fiind cea mai mare, până când și aceasta va fi întrecută de Expediția lui Roald Amundsen din 1906), va încerca să navigheze spre vest, la Oceanul Atlantic.

(În tot acest timp, Beechey ajunge la Point Barrow, iar Parry devine blocat la 1400 km, la est. În acest moment, singurele puncte cunoscute de pe coasta de nord erau 100 și ceva de mile la est de Strâmtoarea Bering, gura fluviului Mackenzie, întinderea de pământ explorată de Franklin la est de râul Coppermine și puțin din Golful Boothia care se vedea puțin de pe uscat). Proviziile au fost mult mai bine organizate în această perioadă, aceasta datorându-se, parțial, și faptului că au fost gestionate de Peter Warren Dease de la Compania Golfului Hudson (Hudson’s Bay Company, HBC).

După ce ajunge la Lacul Great Slave, folosind ruta standard a Companiei Golfului Hudson. John Franklin realizează o expediție de recunoaștere de 1000 de mile (1600 km), în jos, pe Fluviul Mackenzie, iar pe 16 august 1825, devine al doilea european care ajunge la gura de vărsare a fluviului.[12] Exploratorul ridică un catarg de steag cu scrisorile îngropate de la Parry. Acesta se întoarce să ierneze la Fort Franklin (orașul Deline de astăzi), construit lângă Lacul Great Bear. Următoarea vară, el merge în aval și găsește oceanul înghețat. Acesta își croiește calea pentru câteva sute de mile și renunță la 16 august 1826, la Return Reef, când se afla la 150 de mile (240 km) est de Point Barrow, acolo unde ajunsese Beechey.

O gravură ce-l înfățișează pe Sir John Franklin, c.1835 (Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/John_Franklin# )

Ajungând în siguranță la Fort Franklin pe 21 septembrie 1826, John Franklin pleacă pe 20 februarie 1827 și petrece restul iernii și primăverii la Fort Chipewyan.[13] El ajunge la Liverpool pe 1 septembrie 1827. Jurnalul lui Franklin din această expediție îi descrie pe oamenii lui jucând hockey pe gheața de pe Lacul Great Bear, orașul Deline de astăzi (construit pe locul sitului Fort Franklin), acesta putând fi considerat astfel, unul dintre locurile de naștere a acestui sport.

Pe 5 noiembrie 1828, el se căsătorește cu Jane Griffin, o prietenă a primei lui soții și o călătoare experimentată, care se dovedește invincibilă de-a lungul vieții pe care cei doi o vor petrece împreună.[14] Pe 29 aprilie 1829, el este făcut cavaler de George al-IV-lea și în același an, îi este acordată medalia de aur a Societății de Geografie a Franței (Societe de Geographie de France).[15] Pe 25 ianuarie 1836, el este făcut Cavaler Comandor al Ordinului Regal Guelfic și Cavaler al Ordinului grecesc al Mântuitorului.

IV.John Franklin și funcția de Guvernator al Tasmaniei

John Franklin a fost numit Locotenent-Guvernator al Tasmaniei (cunoscută înainte de venirea britanicilor și sub numele de Ținutul Van Diemen) în 1837, dar a fost înlăturat din funcție în 1843.[16] Perioada petrecută de el în acest loc este amintită printr-un reper semnificativ din centrul orașului Hobart (care era și încă e capitala regiunii Tasmania, parte componentă a statului Australia de astăzi) și anume... o statuie a acestuia ce se află în parcul cunoscut ca Franklin Square, care a fost locul inițial al sediului Guvernului Tasmaniei. Pe soclul din fața statuii apare epitaful marelui poet victorian Alfred Tennyson:Nu aici!Nordul alb are oasele tale și tu/Suflet de marinar eroic/Călătorești acum în călătoria ta cea mai fericită/Spre niciun pol pământesc.[17]

În același timp, soția lui lucrează spre a fonda o universitate, care apare, în cele din urmă, în 1890, și un muzeu, creditat Societății Regale a Tasmaniei în 1843, sub conducerea soțului ei.[18] Mai mult decât atât, tot Doamna Franklin e posibil să fi fost cea care se străduiește ca grădinile botanice private ale guvernatorului, înființate în 1818, să devină o resursă publică. De asemenea, tot ea înființează, în perioadă guvernării insule de către soțul ei, o gliptotecă (un muzeu ce găzduia colecții de pietre prețioase gravate, găsite pe insulă) și achiziționează și terenurile înconjurătoare pentru a o susține, lângă orașul Hobart. În același timp, tot în acea perioadă, Sir John Franklin și soția sa, Jane Franklin o înfiază pe fiica unei femei australiene indigene a cărei comunitate fusese mutată cu forța din Tasmania de către britanici. Ea este rebotezată Mathinna și este crescută alături de propria lor fiică, Eleanor, dar soții Franklin o abandonează la un orfelinat din Tasmania când se întorc acasă în Anglia în 1843.[19]

Satul lui Franklin, în care John Franklin a locuit în timpul guvernării insulei, aflat pe Râul Huon, este numit în cinstea sa, precum și Râul Franklin de pe coasta de vest a Tasmaniei, unul dintre râurile mai cunoscute ale Tasmaniei, așa și datorită controversei Barajului Franklin.

La puțin timp după ce părăsește postul de Locotenent-Guvernator al Tasmaniei, Franklin vizitează din nou o movilă de pietre de pe Arthurs Seat, un mic munte din interiorul Golfului Port Phillip din statul Victoria de astăzi, Australia, pe care îl vizitase și ca elev ofițer, alături de Matthew Flinders în aprilie 1802. În această călătorie, el este însoțit de Căpitanul Reid de Briars, precum și de Andrew Murrison McCrae de la Stația Arthurs Seat, acum cunoscută ca Proprietatea McCrae. [20]

V. Expediția în căutarea Pasajului de Nord-Vest și moartea lui John Franklin

Dar oare ce era acest Pasaj de Nord-Vest, pe care l-am menționat de la începutul acestui articol? La mijlocul secolului al-XIX-lea, marile puteri europene erau determinate să finalizeze cartografierea Pasajului de Nord-Vest, care nu era altceva decât... o rută maritimă ce lega Oceanul Atlantic de Pacific, prin intermediul Arhipelagului Canadian Arctic (ce reprezintă un grup de insulițe din nordul Canadei, ce fac legătura între Canada și Polul Nord).[21]

În 1845, John Franklin este numit comandant al unei noi expediții pentru a încerca să cartografieze secțiunea finală, necartografiată până acum a acestui pasaj.[22] Expediția pleacă din orașul Greenhithe, Comitatul Kent, la 19 mai 1845, cu două nave reîntărite, HMS Erebus și HMS Terror și o echipă de 129 de ofițeri și marinari.[23] Navele alături de care el pleca în această expediție erau considerate avansate tehnologic pentru timpul lor, având carenele întărite, motoare auxilare pe aburi și provizii care ar fi trebuit să reziste vreo câțiva ani.

Rutele cele mai probabile pe care au navigat navele HMS Erebus și HMS Terror în cadrul Expediției de căutare a Pasajului de Nord-Vest, înainte de redescoperirea lor între anii 2014-2016. Insula King William (cea în care cele două nave au rămas blocate în gheață), este cea colorată într-un verde mai închis, aflată deasupra liniei punctate a Cercului Polar.Celelalte repere geografice traversate de cele două corăbii sunt:1.Insula Cornwallis, 2.Insula Prințului de Wales, 3.Insula Somerset, 4.Peninsula Boothia, 5.Insula Disko și 6.Fluviul Mackenzie (Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/John_Franklin)

După ce pleacă din Anglia, navele lui Franklin se opresc prima dată la Stromness, în Insulele Orkney, unde acestea capătă provizii proaspete, înainte de a continua spre vest, de-a lungul Oceanului Atlantic.[24]

De acolo, cele două nave navighează către Groenlanda.[25] Ele ancorează în Insulele Whalefish, din Golful Disko, pe coasta de vest a Groenlandei, unde sunt făcute pregătirile finale înainte de a intra în Arctica Canadiană (zona din Arctica aflată în vecinătatea Canadei). După plecarea din Groenlanda, navele HMS Erebus și HMS Terror navighează până în Golful Baffin, așteptând condiți favorabile ale gheții (mai exact, ca stratul de gheață să scadă, pentru ca cele două nave să poate naviga în continuare în siguranță) pentru a trece prin Strâmtoarea Lancaster, poarta estică către Pasajul de Nord-Vest. Ele sunt văzute pentru ultima dată de către vânătorii de balene britanici la nord de Insula Baffin, la intrarea în Canalul Lancaster, în iulie 1845.[26]

Reușind să traverseze cu succes Canalul Wellington, aflat în apropierea Insulelor Regina Elisabeta, la 77°N, navele Erebus și Terror decid să ierneze pe Insula Beechey (între decembrie 1845-aprilie 1846).[27] Întorcându-se spre sud, de-a lungul părții de vest a Insulei Cornwallis, marinarii trec prin Strâmtoarea Peel și Strâmtoarea Franklin. În septembrie 1846, echipajul lui John Franklin de pe ambele nave rămâne blocat în ghețurile din jurul Strâmtorii Victoria, în largul Insulei King William (undeva la jumătatea distanței dintre Oceanele Atlantic și Pacific).[28] În 1847, când nu sosise nicio veste din partea lui John Franklin și a oamenilor săi, echipaje de căutare sunt trimise. Însă era prea târziu, întrucât... la 11 iunie 1847, marele explorator și ofițer naval John Franklin murise. Deja în aprilie 1848, Franklin și alți 23 de marinari pieriseră acolo, pe Insula King William. Navele, încă blocate în gheață, sunt părăsite pe 22 aprilie 1848, iar 105 supraviețuitori din echipajul său încearcă să se îndrepte spre sud, pe continentul nord-american, către Râul Back, apelând, aparent, la canibalism, de-a lungul întregii călătorii.[29] În următorii 12 ani, diverse expediții sunt trimise pentru a-i căuta pe exploratori, dar soarta acestora rămâne necunoscută până în 1859, când o misiune de căutare finală, trimisă în 1857, de către cea de a doua soție a lui John Franklin, Lady Jane Franklin și condusă de Căpitanul Francis Leopold McClintock ajunge pe Insula King William, la sud și vest de Strâmtoarea Lancaster.[30] Cu ocazia acestei expediții, sunt găsit scheletele marinarilor de pe cele două vase și o relatare scrisă cu privire la expediție din data de 25 aprilie 1848.

În cele din urmă, autopsiile conduse la sfârșitul secolului al-XX-lea, pe corpurile conservate ale unor membri ai echipajului au sugerat că vreo câteva din posibilele cauze ale morții lui John Franklin și ale marinarilor de pe cele două vase ar fi putut fi botulismul (boală ce provoacă paralizia tuturor mușchilor corpului, cauzată de otrăvirea cu toxina botulinică), scorbutul și intoxicația cu plumb, contractată, cel mai probabil, din cauza consumării de alimente conservate defectuos (o mare cantitate de plumb intrând în interiorul celor câteva sute de conserve pe care le aveau la ei), toate acestea contribuind la deteriorare stării de sănătate fizice și psihice a echipajului de pe cele două nave comandante de John Franklin și ulterior, la moartea lor.[31] În 2008, o serie de agenții ale Guverrnului Canadian, private și non-profit au lansat o misiune de descoperire a unor dovezii arheologice suplimentare cu privire la existența Expediție Pierdute a lui Franklin. Aceasta căutare se va dovedi, până la urmă, fructoasă, întrucât în septembrie 2014, un submarin operat de la distanță obține imagini prin sonar ale unei epave, care va fi mai târziu identificată ca HMS Erebus, în largul Insulei King William, iar doi ani mai târziu, în 2016, va fi descoperită și epava navei HMS Terror, găsită în Golful Terror, la aproximativ 60 de mile (100 km) nord de situl epavei Erebus.[32]

Povestea lui John Franklin și a Expediției lui în căutarea Pasajului de Nord-Vest rămâne una memorabilă, o lecție despre curaj, ambiție și eroism, dar și despre felul în care, o ambiție nemăsurată, dublată de un plan de acțiune superficial poate transforma un potențial succes științific , într-un episod istoric tragic.

Bibliografie

I.Surse web

1. https://en.wikipedia.org/wiki/John_Franklin

2. https://arcticportal.org/the-arctic-portlet/expeditions/sir-john-franklin-1786-1847-the-erebus

3. https://www.britannica.com/biography/John-Franklin

[1] https://en.wikipedia.org/wiki/John_Franklin

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Ibidem

[7] Ibidem