Zece politici catastrofale ordonate de Nicolae Ceaușescu

Anul 1965 a fost marcat de accederea la putere în România comunistă a unui lider aproape necunoscut, dar care părea deschis spre o colaborare cu Occidentul și deschis spre nou. Mulți istorici de astăzi scriu că a continuat politica de distanțare față de Moscova și de liberalizare pe care a dus-o și Gheorghe Gheorghiu-Dej după 1960. Chiar dacă a ajuns să fie definit drept Geniul Carpaților, cel ce se trăgea din localitatea Scornicești a luat decizii nefericite de este greu să le ierarhizezi în funcție de impactul asupra populației. Cum la modă sunt clasamentele, să încercăm totuși o listă cu cele mai devastatoare zece decizii.

1. Plata forțată a datoriei externe în valoare de 21 miliarde de dolari ai vremii, economiile ducând la uzura morală a echipamentelor industriale și a mărfurilor românești. Erau căutate în special materiile prime și mașinile ce erau fala regimului au început să fie din ce în ce mai puțin cerute la export. Producția de tractoare și de camioane a scăzut și nici partenerii externi nu le mai doreau din cauză că erau modele prea vechi și nici asigurarea cu piese de schimb nu era întreținută sistematic.

România socialistă a rămas un muzeu în aer liber cu dotarea uzinelor mai veche de zece ani pentru că investițiile au fost limitate din motive de economie. Ungaria n-a plătit datoria externă în acest mod absurd, ci a rulat sumele datorate străinătății și chiar a fost iertată după 1989 de unele obligații. Mai mult. A reușit să atragă investiții din lumea capitalistă, ceea ce demonstrează că a existat o conducere mult mai capabilă în raport cu cea de la București. 

2. Copierea modelului asiatic de comunism, cultul personalității liderului ce știe totul ducând la costisitoare și inutile manifestări publice. Se ajungea în situația descrisă de către psihologul Gustave Le Bon ca întregul popor român să aibă creierul conducătorului, acesta fiind ancorat în lumea lui Stalin, Mao și Kim Ir-sen. Programele de televiziune, presa, cultura și școala erau chemate să asigure spălarea creierului oamenilor în funcție de indicațiile de partid. Munca a dat roade și peste decenii când se repetă inconștient că înainte de 1989 era lumea mai fericită.

3. Deteriorarea relațiilor cu Occidentul și supunerea absolută față de Uniunea Sovietică. Nicolae Ceaușescu a decis să achite datoria externă către creditorii din lumea capitalistă, ceea ce ar fi însemnat o decizie plăcută pentru cercurile financiare. Partea extrem de proastă a deciziei consta în faptul că s-au prăbușit unele afaceri reciproc avantajoase, partenerii din lumea de dincolo de gardurile de sârmă ghimpată fiind interesați de mărfurile insuficient prelucrate și de livrarea de tehnică mai mult sau mai puțin depășită.

Au fost pierdute astfel afaceri grele în timp ce președintele se învârtea cu avionul B-707 prin state cu care abia dacă se făcea comerț. Liderul de la București a făcut totul să fie pe gustul puternicilor de la Moscova și chiar a fost un bun comandant roșu. Se deplasa personal pentru primirea de indicații prețioase de la Leonid Brejnev. A investit masiv în combinatul metalurgic ce se construia la Krivoi-Rog și n-a ținut cont că este perioadă de restricții. Sumele ar fi urcat la 800.000.000 de dolari în valuta timpului. Se observă că respectiva capacitate de producție era pe teritoriul sovietic. Unde o fi fost patriotismul Geniului Carpaților în acele momente?

4. Limitarea accesului la știința din lagărul capitalist nu este vizibilă la nivel de mase și mulți cred că prea multă școală dăunează odraslelor. În realitate, lipsa de informație valoroasă a dus la condamnarea cercetării românești și la uzarea morală rapidă a mărfurilor produse sub licență. Știința nu stă pe loc și concurența generează salturi permanente în ceea ce privește bunurile de top. Din păcate, Nicolae Ceaușescu înțelegea numai să fie mărfuri standard pentru o piață internă uniformizată în sărăcie.

Nici măcar la export nu erau asigurate produse aducătoare de sume importante în valută forte. Conducerea de partid insista pe livrările asigurate de giganți metalurgici precum cei de la Galați și de la Călărași. Nu putea să înțeleagă că economia mondială s-a schimbat în raport cu principiile ideologiei marxiste învechite după trecerea unui secol de la apariție și chiar celebrele tractoare trebuiau să fie de calitate superioară și cu o putere sporită a motorului. 

5. Limitarea numărului de studenți. Oamenii care învață nu sunt suficient de productivi și nici nu sunt interesanți într-un regim totalitar din cauză că încep să gândească și trec peste nivelul intelectual al liderilor. Chiar dacă populația are impresia că pe timpul lui Nicolae Ceaușescu statul a făcut totul pentru progresul intelectual al locuitorilor, partidul a luat măsuri de planificare strictă a numărului celor ce intrau în învățământul superior.

Nu era vorba despre o menținere a calității viitorului personal comunist din fabrici, învățământ și alte domenii, ci de un control strict al efectivelor umane și de distribuire a lor în producție. Introducerea politicii de plată forțată a datoriei externe a dus la o tăiere masivă a locurilor în universități. A fost redus și numărul de profesori. Se făcea totul pentru limitarea progresului în domeniul gândirii, țara urmând să fie plină de mediocri, masă ideală de manevră pentru partidul unic. 

6. Politica de sistematizare a localităților. A fost o campanie prin care partidul unic a dorit la nivel declarativ să ridice nivelul de trai al populației prin oferirea unor condiții mai bune de locuit și prin asigurarea de servicii precum apă curentă, canalizare, acces la rețeaua de gaze și la cea de electricitate. Teoria suna bine, dar liderul de la București a luat decizia pentru atingerea unui alt obiectiv, ascuns bine de ochii poporului: nimicirea completă a proprietății private și a individualismului. Sunt vizibile și astăzi construcțiile de tip bloc ce sunt risipite prin mai toate comunele țării, dar care nu aveau asigurată nici măcar apa cea de toate zilele la ultimele etaje.

© „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 97/1966

Este interesant că statul, cel care controla totul, ducea o politică aberantă de dărâmare a unor construcții ce nu afectau bugetul pentru a aloca sume imense activității trusturilor din domeniu. Distrugerea unor monumente istorice însemna condamnarea la dispariție și a brumei de turism ce exista în țara lagărului socialist. Nu venea turistul străin să admire un bloc cenușiu din beton. Orașul București a fost pulverizat de buldozere în mare parte pentru a face loc Casei Poporului, clădire faraonică și costisitoare mai ale prin ornamente. Neamul putea să piară de foame, dar amprenta peste veacuri a conducătorului roșu trebuia ridicată cu orice preț. Faraonul roșu a copiat și ideea Palatului Sovietelor de la Iosif Stalin și a pus-o în practică sub denumirea de Casa Poporului. 

7. Lansarea programului de înarmare navală din 1978, marina de luptă fiind foarte costisitoare din experiența istorică. Regimul de la București a utilat un întreg arsenal naval la Mangalia și orașul s-a extins în urma activităților „economice” din port. A fost lansată în execuție nava „Muntenia” (astăzi Fregata „Mărășești”) la 1 martie 1978, care urma să fie un crucișător ușor, visul marinarilor militari încă din perioada interbelică. Din cauza complexității tehnice a construcției, lucrările de execuție și corectare a erorilor s-au întins până în anul 1992. O navă mare trebuie să fie însoțită în mod obligatoriu de unități mai mici pentru protecție antiaeriană și antisubmarin.

Aceste misiuni au fost încredințate corvetelor lansatoare de rachete, nave cu o putere de foc deosebită în raport cu dimensiunile reduse. Dacă realizarea aparținea muncitorilor români, armamentul și aparatura de la bord era în cea mai mare parte de origine sovietică. Nici nu erau puține în raport cu potențialul economic al țării socialiste. Au fost puse în șantier opt unități din clasele Tetal I și Tetal II. Puțini români știu că portul Mangalia trebuia să fie un punct de sprijin al flotei marelui aliat în cazul unui război cu lagărul capitalist. A fost ridicat numai din interese politice și nu avea legătură cu fericirea și apărarea poporului român.

8. Susținerea relațiilor cu organizațiile definite drept teroriste. Statul comunist s-a implicat fără pic de logică în susținerea grupărilor palestiniene pentru eliberarea unei populații de sub jugul capitaliștilor evrei. Această decizie a fost luată pe criterii politice și era în conformitate cu strategia blocului comunist de subminare a lagărului capitalist. Problema a fost că regimul s-a implicat cam mult în susținerea unor rețele definite drept teroriste, ceea ce n-a picat tocmai bine statului Israel și unor puteri economice precum R.F.G și Franța. Comiterea unor acțiuni în colaborare cu grupări arabe împotriva unor disidenți români n-a picat tocmai bine în Occident, dar unele afaceri în derulare au menținut o tăcere apăsătoare la nivel politic și de servicii secrete.  

9. Livrarea de armament către grupări și partide zise de eliberare, ceea ce a deranjat puterile occidentale și a dus la creșterea lipsurilor din țară. Nu este de mirare că marele lider de la București nu prea mai avea pe unde să se deplaseze cu costisitorul avion B-707. Aceste decizii politice au costat scump România, partenerii occidentali refuzând să mai furnizeze tehnologie de calitate. Era o atitudine absolut normală, mașinile-unelte livrate fiind folosite pentru a realiza mărfuri trimise pentru destabilizarea a tot ceea ce nu era comunist. 

10. Lansarea programelor de construcție a uriașelor canale, complet ineficiente în condițiile în care aveau o poziție periferică în raport cu țara și economia. Canalul Dunăre – Marea Neagră a fost realizat până în anul 1984 și apoi s-a continuat munca la cel denumit Poarta Albă – Midia – Năvodari. A fost un efort logistic deosebit, constructorii au muncit în condiții grele, dar investiția n-a dat rezultate economice în raport cu imensele costuri materiale. Oare cât au costat camioanele uzate la mutatul munților de rocă? Dar combustibilul consumat?

A urmat apoi trecerea la transformarea capitalei în port la Dunăre prin regularizarea cursului inferior al râului Argeș, activitatea fiind oprită în urma evenimentelor din decembrie 1989. O altă investiție de amploare a fost Canalul Siret – Bărăgan, teoretic o lucrare foarte utilă pentru dezvoltarea unei agriculturi intensive, de mare randament. Se observă că toate aceste lucrări de infrastructură au fost lansate și realizate tocmai în epoca în care nu se găsea mâncare decât pe cartele alimentare, fix ca-n vreme de război. Politica genială de investiții a partidului unic, personal a tovarășului Nicolae Ceaușescu, a avut rezultate uluitoare și a adus România la o adevărată ruină strălucitoare. 

Aceste decizii definite drept politice, adică nu aveau nici urmă de legătură cu logica, progresul și eficiența economică, au transformat România socialistă într-un uriaș muzeu în aer liber după model chinezo - coreean, doar naivii crezând că atunci ar fi fost bine. Nicolae Ceaușescu a adus țara la sapă de lemn, dar aparatul de propagandă a cultivat ideea progresului strălucitor al României socialiste. N-a făcut nimic pentru poporul român, ci a luat decizii politice în sprijinul mișcării comuniste internaționale și atât, toate fabricile fiind construite în funcție de interesele armatei, exact ca-n lumea sovietică inițiată de către Iosif Vissarionovici Stalin. Nu este de mirare că se pleca legal din țară din ce în ce mai mult și numai grănicerii cu gloanțe ascuțite împiedicau un exod spre Occident. Granița cu Iugoslavia a fost presărată cu mormintele celor sătui de experimentele socialiste. Nici astăzi nu se știe câți cetățeni români au pierit în valurile Dunării, unii tocați de elicele șalupelor grănicerești.

_{Foto sus: © „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 87/1966}

Bibliografie minimală

Direcția Orășenească de Statistică București, Anuarul statistic al Orașului București 1959, București, 1959.
Anuarul statistic al Republicii Socialiste România 1985.
Anuarul statistic al României 1993, Comisia Națională pentru Statistică, București, 1993.
Documente ale Partidului Comunist Român, Societatea socialistă multilateral dezvoltată, Editura politică, București, 1972.
Statele lumii, ediția a II-a, Editura științifică și enciclopedică, București, 1976.
Filip, Corneliu, Tratatul de la Varșovia, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2006.
Gorbaciov, Mihail, Scrieri alese, Editura Politică, București, 1987.
Istoria Românilor, vol. X, Editura Enciclopedică, București, 2013.
Midan, Christophe, Crearea unei armate populare O perspectivă franceză asupra evoluției forțelor armate române de la 23 august 1944 până în 1975, Editura Militară, București, 2015.
Moț, Ovidiu, E., Pitești O istorie în date, Editura Pământul, Pitești, 2008.
Neamț, Editura Sport-Turism, București, 1981.
Negrea, Radu, Banii și puterea, Humanitas, București, 1990.
Opriș, Petre, Licențe străine pentru produsele civile și militare fabricate în România (1946 – 1989), Editura Militară, București, 2018.
Opriș, Petre, România în Organizația Tratatului de la Varșovia (1955 – 1991), Editura Militară, București, 2008.