⬆

Vlad Dracul - cum să fii domn (şi politician) în vremuri tulburi

Vlad al II-lea, cunoscut mai degrabă sub denumirea de Vlad Dracul, a fost unul dintre voievozii munteni, ocupând tronul Munteniei între anii 1436-1442 și 1444-1447, într-o perioadă de mari tulburări în zona Dunării de Jos și a unor campanii militare de amploare – și a intrat, pe nedrept, într-un con de umbră pricinuit de foarte celebrul său fiu, Vlad III Țepeș. Nu este singurul caz de acest gen, din păcate. Unii voievozi români sunt pur și simplu ignorați de public și de cercetători, din comoditate, dezinteres sau din ușurința cu care se pot trata la nesfârșit teme mai „mainstream”, precum acei câțiva voievozi despre care știe toată lumea unele informații istorice și multă mitologie care se depărtează de adevăr.

Chiar dacă a existat un interes științific în ce-l privește pe Vlad Dracul, domnitorul e cunoscut doar ca tată al faimosului său fiu și ca membru al Ordinului Dragonului. Dar faima sa în timpul vieții era cunoscută de toți cei din preajma Țării Românești și nu numai...

Erau vremurile Cruciadei Târzii, o ultimă încercare creștină europeană de a-i înfrânge și alunga pe turci din Europa. Muntenia a participat la aceste evenimente militare atât cât a putut, alături de Ungaria și de sprijinul papal. După campaniile lui Iancu de Hunedoara și mai ales după căderea Constantinopolului, în 1453, ideea unei cruciade de mare amploare care să unească țări creștine europene a căzut, în prima linie antiotomană și ținte predilecte ale turcilor rămânând Regatul Maghiar, Muntenia și Moldova.

Această situație complicată a reprezentat realitatea în care Vlad al II-lea a crescut și s-a maturizat. Nu este, deci, de mirare că atât el, cât și fiul său vor încerca să rămână de partea învingătoare, să-și protejeze țările de invazii și de distrugeri și, totodată, să-și apere tronul de amenințări interne și externe.

Provocările erau la fiecare pas – de la arta de a rămâne în viață la eforturile de a prelua tronul, de obicei prin violență, răsplătirea boierilor loiali și calmarea suzeranilor, căsătoriile politice, pregătirea armatei și dezvoltarea internă, totul în timp ce era posibil ca fiii voievodului să fie ostatici de lux la una sau la cealaltă dintre puterile suzerane. Conducătorii munteni nu erau doar domni și voievozi, erau – sau încercau să fie – și (foarte) buni politicieni. Dacă au reușit, rămâne de văzut.

Copilăria și tinerețea lui Vlad al II-lea

Despre Vlad al II-lea știm că a fost unul dintre fiii voievodului Mircea cel Bătrân și că s-a născut probabil pe la 1400. Nu avem însă date despre viața lui ca tânăr posibil moștenitor al tronului muntean. Putem să ne închipuim că a stat aproape de tatăl său, de la care a învățat detalii despre guvernare și război, alianțe și trădări, boieri și puteri statale care doreau să se extindă peste Muntenia. De asemenea, e posibil să fi călătorit în Regatul Maghiar și știm cu siguranță că a ajuns și la Constantinopol.

Într-o scrisoare din 1423 a lui Sigismund de Luxemburg se menționează că un tânăr fiu de-ai lui Mircea cel Bătrân, crescut la Curtea ungară, fugise de la Buda și voise să treacă în Polonia, probabil pentru a cere ajutor armat pentru a-și lua tronul. Prins de autoritățile de la Újvár, în apropiere de graniță, a fost readus, probabil în lanțuri, în fața lui Sigismund. În scrisoare e menționat un anume Laykono, care ar putea să fie de fapt transcrierea numelui de Vlaicu, după cum explică istoricul Matei Cazacu, deci nu e sigur că, până la urmă, e vorba de Vlad al II-lea.

Cronica lui Ducas

Cronicarii bizantini Ducas și Chalcocondil spun însă că tânărul Vlad (?!) se afla ca ostatic de lux la Curtea lui Murad al II-lea în 1422, an în care otomanii încep asediul Constantinopolului. Într-o noapte, Vlad a fugit din tabăra otomană în oraș, de unde a fost îmbarcat de împăratul Ioan VIII Paleologul pe o navă care l-a dus în Muntenia. Aici eșuează să ia tronul, din cauza multor pretendenți și a situației nesigure, așa că se refugiază în Regatul Ungar, unde îi cere sprijin lui Sigismund. Acesta îl numește comandant al trupelor care păzeau sudul Transilvaniei, zona cea mai vizată de raidurile de jaf otomane, și îl sfătuiește să aștepte. Sarcina primită era însă în această perioadă una mai degrabă de prestigiu și de orgoliu, căci ungurii și otomanii semnaseră în 1429 un armistițiu pe o perioadă de trei ani.

Astfel, cronicarul bizantin Ducas scrie că „În zilele acelea s-a sculat un fecior dintre ai lui Mircea voievodul Țării Românești; căci avea mulţi din flori, trăind în desfrâu. Şi s-a ridicat din Constantinopole, căci petrecea acolo la palatul împăratului Ioan în ţinută militară şi stătea zi de zi la sfat cu oameni mai tineri şi îndemânatici la lupte şi rebeliuni; căci în timpul de atunci se găseau şi oarecare Români la Constantinopole. Şi ei l-au luat şi au mers la o margine a Ţării Româneşti şi acolo, adunându-se destui, se adunau zi de zi şi s-au făcut o armată puternică. Căci era neamul românilor iubitor de dezbinări şi-şi îndrepta cu uşurinţă gândul la răsturnarea domnilor”. În acele timpuri, voievod în Muntenia era Dan, care însă a murit, tronul rămânând vacant.

Vlad al II-lea Dracul în straie de tip apusean, în perioada în care locuia la Făgăraș, nu la Sighișoara, așa cum eronat s-a propagat în istoria românească. De la Făgăraș, Vlad al II-lea a emis o serie de documente, păstrate în arhive, și tot aici se poate să se fi născut Vlad Țepeș. Voievodul poartă pe piept însemnul Ordinului Dragonului, dar se pare că nu a fost niciodată membru al acestei structuri... Reconstituire de Cătălin Drăghici

Acest fiu, când află că domnul a murit – Ducas însă scrie că domnitorul Mircea tocmai murise –, „se găsea cu Murad în expediţie în contra Constantinopolei [acest asediu al Constantinopolului a avut loc în anul 1422] şi, ca unul ce era gata la orice faptă de război şi însuşi mergea cu turcii la pândă, s-a strecurat pe ascuns în oraş. Şi dându-se de cunoscut împăratului, lua parte la ieşirile bizantinilor şi săvârşea fapte mari de vitejie în contra turcilor. Şi cînd Murad s-a lăsat de împresurat Constantinopolea şi n-a ajuns la ce nădăjduia, ci şi-a greşit scopul, atunci Dan s-a închinat împăratului şi-i cerea slobozenie să plece pe drumul cel mai drept acasă. Împăratul, dându-i toată cinstea, l-a urcat în una din cele mai mari corăbii şi l-a trimis pe Marea Neagră la Cetatea Albă. Acolo, boierii Ţării Româneşti ce se aflau l-au proclamat pe el domn şi l-au pus în domnia bunicului său, omorându-l pe feciorul din flori al lui Mircea. Cum s-a făcut însă domn a toată Ţara Românească, a trimis soli la Murad, căutând să-l împace; şi s-a făcut, căci era Murad bun din fire şi blajin. Şi dădea deci tributul cuvenit în fiecare an şi avea linişte în orice privinţă şi Dan domnea peste Ţara Românească”.

„Numele Dragulios se şi tălmăceşte cu rău şi viclean”

Este posibil ca Ducas, la fel ca în alte locuri din cronica sa și la fel ca alți autori medievali, să încurce puțin ori personajele, ori cronologia. Imediat după acest paragraf, cronicarul continuă să vorbească despre acest pretendent „Dragulios, căci aşa se chema, pentru că era rău şi viclean în felul lui; căci numele Dragulios se şi tălmăceşte cu rău şi viclean. Purtând deci război cu Dan, i-a tăiat capul şi a stat domn pe tronul tatălui său. Murad însă când a aflat de această faptă, s-a necăjit rău; căci el avea în mână alt frate al lui Dan şi, voind să-l pună pe el domn în locul fratelui lui ucis, l-a trimis cu armată în Ţara Românească. Dragulios însă, pornind război crâncen în contra năvălitorilor, i-a pus pe fugă şi până la urmă i-a nimicit şi pe fratele lui Dan l-a ucis şi însuşi a moştenit domnia”.

Se pare, deci, că primul paragraf s-ar referi probabil la încercarea lui Vlad al II-lea de a-și lua tronul prin 1422 sau 1431, și al doilea paragraf la reușita sa din 1437.

Așa ar fi logic, dacă luăm în considerare și următorul paragraf, care se referă la Vlad al II-lea, nevoit să meargă în 1437 la Brusa, unde se afla sultanul, pentru a se supune și a fi confirmat în domnie: „Şi Dragulios, voievodul Ţării Româneşti, care a fost amintit de curând, a venit trecând strâmtoarea şi întâlnindu-se la Brusa cu sultanul Murad; şi închinându-i-se, i s-a supus şi i-a făgăduit că, atunci când Murad o să trebuiască să treacă în Ungaria, el îi va da vad, el va merge înainte până la graniţele Alamaniei şi Rusiei. Murad bucurându-se mult de aceste făgăduieli, l-a pus să stea la masă şi să bea împreună cu el şi l-a primit cu toată cinstea şi cu daruri foarte multe pe el şi pe însoţitorii lui, căci erau peste trei sute; şi îmbrăţişându-l, l-a lăsat să plece”.

Cronica lui Ducas răstoarnă puțin logica jurământului de fidelitate – conform uzanțelor, otomanii le spuneau domnilor supuși ce au și ce nu au voie să facă, și ce obligații aveau față de Poartă, printre care și aceasta de a acorda libera trecere a armatelor otomane spre țintele lor militare și chiar să le însoțească, în Europa sau în Anatolia, în caz că ar fi fost convocați de către sultan. Domnul nu avea altceva ce să facă decât să jure că va respecta aceste obligații impuse, în același timp gândindu-se cum va prezenta situația statelor creștine vecine.

Soţiile, copiii

Despre viața sa privată, știm că Vlad al II-lea a fost căsătorit de două ori, întâi cu o nobilă maghiară, apoi, din 1437, cu prințesa Marina a Moldovei, sora voievozilor Iliaș și Ștefan, care din 1432 domneau împreună în țara vecină. Nu e clar ce s-a întâmplat cu prima soție, cu care i-a avut pe Mircea și pe Vlad. Cu a doua îi va avea pe Radu și o fiică, Alexandra.

Domnul muntean ajungea astfel să fie înrudit prin alianță cu regele Poloniei, Vladislav Jagiello, cumnatul voievodului Iliaș (soțiile celor doi erau surori). A avut şi câțiva fii, dintre care Vlad (III „Țepeș”), Radu („cel Frumos”) și Vlad („Călugărul”) vor ajunge pentru diverse perioade domni ai țării. Un alt fiu, Mircea, va fi ucis laolaltă sau în împrejurări similare cu Vlad al II-lea în 1447.