Vin nou în ulcioare vechi

Aşa cum am încercat să arăt în articolul precedent, sursele antice din Orientul Apropiat se referă nu o dată la împrejurări sărbătoreşti, în care vinul şi euforia pe care această băutură o provoacă deţin un loc de seamă. Mai multe texte din Ugarit, de exemplu, evocă o reuniune a întregului Panteon, unde zeii se întrec în a bea din greu. Când Ba’al îşi inaugurează casa cea nouă, el sărbătoreşte evenimentul cu un ospăţ la care iau parte toţi zeii, şi unde „destupă o mie de ulcioare de vin înspumat, zece mii de ulcioare pe care le toarnă în amestec”. Până şi Marduk, marele zeu al Babilonului, îşi celebrează victoria asupra lui Tiamat, divinitatea Apelor originare şi nestăpânite, prin crearea universului social şi religios pe care o încununează festiv cu un ospăţ unde vinul curge în valuri.

Sau, iată o inscripţie feniciană, provenită însă de la Massalia – Marsilia de azi – adică de la extremitatea occidentală a diasporei punice;inscripţia se referă la organizarea de marzeah, de petreceri rituale, de către asocieri anume constituite pentru a celebra zeii prin vinul băut în comun. Nu e vorba în niciuna dintre aceste atestări de reuniuni de familie sau clan, ci de asociaţii de tipul celor de cult care instituie un fel de frăţii simbolice, asemeni hetairiilorcare se reunesc în Grecia arhaică pentru a bea împreună şi a petrece în cânt, glume şi dans.

Tolăniţi pe paturi de fildeş

În Cartea lui Amos, din Vechiul Testament, prorocul descrie, mânios, luxul nesăbuit al contemporanilor, şi, drept pedeapsă, „îi ameninţăcu pieire şi robie pe cei mândri şi dezmierdaţi”. Între excesele pentru care îşi mustră Amos întregul neam – „Vai de voi, cei fără de grijă”, le strigă el – se numără marzeah– petrecerile în care vinul curge fără măsură. „Iată că ei stau tolăniţi pe paturi de fildeş şi stau întinşi în aşternuturile lor şi mănâncă miei din turmă şi viţei crescuţi în staul. Se arată dibaci în cântece de liră şi întocmai ca David se întrec în instrumente muzicale. Beau din cupe vin, şi din pârga untdelemnului îşi fac miresme pentru uns şi nu le pasă de prăbuşirea casei lui Iosif! Pentru aceasta ei vor fi duşi în robie în fruntea robilor şi strigătul de bucurie al celor fără frâu va dispărea” (Amos6, 4-7). Iar ceva mai departe, într-un pasaj probabil interpolat – deci mai târziu decât nucleul textului biblic – atunci când autorii vor să anunţe sfârşitul exilului şi deci al mâniei lui Iahve, profetul anunţă acest final fericit tot în termenii unei sărbători marzeah(Amos9, 14-15):„«Şi Eu voi intoarce din robie pe poporul Meu Israel, şi ei vor zidi cetăţile cele pustiite şi le vor locui, vor sădi vii şi vor bea din vinul lor, vor face grădini şi din roadele lor vor mânca. Şi îi voi răsădi în pământul lor şi nu vor mai fi smulşi din ţara pe care le-am dat-o în stăpânire», zice Domnul Dumnezeul tău”.

Cartea lui Amoseste probabil cea mai veche scriere profetică anterioară exilului babilonian al evreilor (597-538 a.Chr.). Cum scriam ceva mai sus, ea are un nucleu central care a fost conceput, după toate probabilităţile, într-o perioadă de prosperitate şi în numele unei conştiinţe identitare puternice;o dată plauzibilă este cea a lui Ieroboam al II-lea, regele Israelului care îi învinsese pe Arameeni la Damasc, puţin înainte de 750 a.Chr. Desigur, e pefect posibil ca profeţiile lui Amos să fi fost culese şi redactate de scribii erudiţi ai timpului, şi e oricum o certitudine aceea că, după întoarcerea din captivitatea babiloniană, intervenţii savante s-au străduit să pună de acord textul arhaic cu experienţele istorice recente, dar nu e nicio îndoială că miezul acestei secţiuni a Vechiului Testament – prezicerile mânioase ale profetului Amos – se pot data pe la jumătatea sec. VIII a.Chr.

Symposion

Cam cu o jumătate de veac mai târziu se răspândeşte în mai toate cetăţile Greciei instituţia banchetului, cât se poate de similar celui evocat de cartea lui Amos – o reuniune de bărbaţi bogaţi şi, desigur, de neam ales, care „stau tolăniţi pe paturi de fildeş – «klinai elephantinai», va traduceSeptuaginta – şi... mănâncă miei din turmă şi viţei crescuţi în staul. Se arată dibaci în cântece de liră, ...şi se întrec în instrumente muzicale. Beau din cupe vin, şi din pârga untdelemnului îşi fac miresme pentru uns”. Symposion, banchetul – de la syn, „împreună”, şi potein, „a bea” – poate fi considerat o instituţie emblematică pentru întreaga civilizaţie greacă, dar se situează în chiar centrul acesteia cu deosebire în secolele VII şi VI a. Chr., epoca de glorie a regimurilor aristocratice din cetăţile greceşti.

Nu uit, desigur, de ospeţele din tabăra aheilor, din palatele lui Priam sau de la curţile basileilor pe care le descrie epopeea.Deosebirea cea mai evidentă între comensalitatea „homerică” şi aceste reuniuni caracteristice lumii greceşti începând din sec. VIII constă însă în aceea că acum, convivii „stau tolăniţi pe paturi din fildeş”în timp ce beau, conversează şi se amuză la symposion. Această uzanţă, care provine probabil la origine de la curtea regilor assirieni, se regăseşte, cum am văzut, în profeţiile lui Amos, şi se răspândeşte în Grecia începând cu ±750 a.Chr. În textul veterotestamentar, reuniunile de acest tip nu par să se desfăşoare însă într-un palat regal, ci într-un spaţiu privat;oricum, acesta este cazul în lumea greacă, unde symposiareuneau un număr destul de restrâns de comeseni de gen masculin, în jur de 12, în casa unui amfitrion care putea fi ceva mai bogat şi/sau mai puternic decât oaspeţii săi, dar nu era în niciun caz de un rang cu mult superior, ca regii Assiriei faţă de participanţii la ospeţele de curte.

Dansuri delicate şi cununi prea frumoase

Cea mai veche inscripţie în alfabet grec s-a descoperit la Atena, şi este un graffitozgâriat pe peretele unui frumos ulcior cu decor geometric, databil pe la 740 a.Chr. Inscripţia are forma unui distih şi atestă un concurs de dans care avea fără îndoială drept cadru un symposion nobil:„Cel care dintre dansatori va juca mai delicat, a lui să fie...”Datând cam din aceeaşi vreme, o cupă descoperită în Grecia Mare, la Pithecussai – cea dintâi dintre apoikiile întemeiate dincolo de mare de grecii din insula Eubeia – se referă încă şi mai explicit la atmosfera sărbătorească a unui symposion:„Eu sunt cupa lui Nestor, numai bună de băut. Cine mă va goli iute până la fund, deîndată va fi cuprins de dorul Afroditei cu frumoasă cunună”.

Alături, aşadar, de Dionysos, care prezidează în chip firesc reuniunile dedicate vinului, Afrodita îşi face apariţia în acest context simpotic foarte de timpuriu, astfel încât înţelegem mai lesne de ce marea dezbatere socratică închinată iubirii are drept cadru un banchet din casa poetului Agathon:intitulându-şi Symposiondialogul despre iubire, Platon nu inova, dimpotrivă, chiar dacă reinterpreta în sens filosofic vechile credinţe şi obiceiuri. Sau, cum spune o veche zicală, turna vin nou în vechile ulcioare.