Viața culturală din Basarabia între 1812-1828

După războiul ruso-turc dintre anii 1806-1812 avea să fie smulsă o parte importantă din teritoriul Moldovei. Acest lucru se întâmpla prin hotărârile păcii din 28 mai 1812. După ce la 5 mai, la București, au fost demarate preliminariile tratatului de pace dintre cele două părți, la 28 mai, pe lângă alte decizii, se hotăra ca teritoriul dintre Prut și Nistru să fie anexat Rusiei, în urma acestei decizii puterea rusească urmând să controleze gurile de vărsare ale Dunării la Marea Neagră.

Teritoriul, care se va numi Basarabia, era cunoscut înainte ca Moldova din stânga Prutului;prin Basarabia era denumită numai partea ei de sud, Bugeacul[1]. Se pare că una din cauzele pentru care această denumire a fost extinsă la întregul teritoriu a fost de ordin diplomatic:în tratatul de la Tilsit din 1807 se prevedea ca rușii să-și retraga trupele de pe teritoriul Moldovei și al Țării Românești;în negocierile care au urmat, diplomații ruși au mizat pe faptul că nu se precizeaza nimic despre Basarabia și astfel s-a insistat ca aceasta să rămână a Rusiei. Chiar dacă sub numele de Basarabia era cunoscut Bugeacul, ei au extins denumirea asupra intregii provincii.[2]

Istoricii vorbesc despre o relativă autonomie a Basarabiei, autonomie ce va fi din ce in ce mai restrânsă începând cu sfarșitul anilor 1820. Rusia, după anexare, a păstrat particularitățile locale basarabene, dreptul public moldovenesc, a publicat legi, recunoscând autonomia acestei provincii.[3]Se poate spune că autoritățile rusești au acordat locuitorilor din această zonă șansa unei acomodări în această perioadă de tranziție. Chiar și legile fundamentale[4]din 1813 și 1818 ofereau destul de multe drepturi românilor de aici. Permisivitatea din partea rușilor a durat până în 1828 când într-o lege elaborată se preciza că toate afacerile se lucrează în limba rusă, iar în caz de necesitate, cu traducere în limba moldovenească.[5]

În Basarabia, la cațiva ani după anexarea din 1812, recensământul din 1816-1817 arăta că populația se situează în jurul a 98.638 familii, adică 491 905 locuitori.[6]Grosul populației era concentrat în centrul provinciei. Din totalul populației circa 91, 46% erau români.[7]

S-a luptat pentru o păstrare și o continuare a spiritului și culturii românești în această provincie anexată de către ruși?

Aceasta este o întrebare destul de interesantă. Sigur, s-a luptat, dar în imaginarul românesc acest lucru este puțin cunoscut și iese foarte ușor în evidență;este o ipoteză plauzibilă deoarece în comparație cu o altă provincie românească aflată sub dominație straină, anume Transilvania, în Basarabia nu au existat elemente intelectuale puternice și numeroase, mai ales în prima jumătate a secolului XIX, care să coordoneze întreaga acțiune culturală românească pentru a păstra trează conștiința națională și de acționa în vederea reparării nedreptății comise prin pacea din 28 mai 1812.

Ștefan Ciobanu, în monografia Basarabiei, pe care a realizat-o, susține că a fost menținută trează conștiința națională, un produs viu al culturii moldovenești și că s-a manifestat puternic îndată după anexare, prin reacțiunea populației băștinașe. Istoricul basarabean spune că locuitorii erau destul de conștienți că, îndată dupa 1812, organismului viu – Moldova – i-a fost amputată o parte – Basarabia.[8]

Poate mai realist decât Stefan Ciobanu, Onisifor Ghibu este de parere că ideea națională, în sens politic și cultural, nu există decât în colțul sufletului vreunui visător singuratic și că în Basarabia nu putea nici să răsară, nici să crească în împrejurările date.[9]

La fel de definitorie precum opinia lui Ștefan Ciobanu este și cea exprimată de Alexandru David în lucrarea sa, Tipăriturile românești în Basarabia sub stăpânirea rusă (1812-1918). Acesta spune că deși în acea perioadă era în plin avânt epoca slavonismului cultural, în sensul că toate actele publice, cărțile se scriau în limba slavonă și slujba bisericească se ținea tot în slavonă, acest lucru nu înseamna că românii erau slavi.[10]

Interesant este și că învățarea limbii ruse de către moldoveni s-a făcut destul de greoi în Basarabia. Aflăm în acest sens că la 1815 membri numiți pentru așezarea birului se plâng guvernatorului civil că spre alcătuirea așezării birului, este neapărată trebuință ca să avem scriitori moldoveni, fiindcă noi limba ruseasca nu știm, precum este cunoscut și excelenței voastre.[11]

Rezultatele unor repetate demersuri[12]ale boierilor basarabeni vor atrage atenția înalților conducători ruși și greci din Basarabia, care vor căuta tot mai mult să facă din această provincie o gubernie similară celorlalte din restul Rusiei.

Deși se lasă oarecum mână liberă limbii române, direcția spre zădărncie a acesteia se conturează clar odată cu numirea în administrație a elementelor rusești, neștiutoare de limbă română, care vor încerca impunerea limbii ruse. Lovitura contra folosirii limbii române pornește în mod direct de la nivelul organelor centrale. În acest sens, concludent este faptul că în 1824 se va cere ca pe viitor în lucrările care privesc ocârmuirea Basarabiei să se întrebuințeze numai în limba rusă, excepție făcând publicațiile care se aduc la cunoștință poporului din județe, acestea trebuind să fie in ambele limbi.[13]

Autonomia de care se bucura Basarabia va intra clar într-un proces de distrugere, urmărindu-se insistent rusificarea a tot ceea ce însemna această provincie. Scopul autorităților era destul clar:deznaționalizarea poporului moldovenesc și introducerea în Basarabia a “spiritului rusesc”. În 1828, după urcarea pe tronul Rusiei a împăratului Nicolae I (1825), relativa autonomie a Basarabiei a luat sfârșit.[14]În acel an, printr-o lege au fost introduse în Basarabia instituțiile rusești guberniale, sistemul de impozite, justiția etc. Prin Statutul organizării oblastiei, articolul 62 s-a interzis folosirea limbii române în actele publice, impunându-se întrebunițarea numai a limbii ruse.[15]Totul avea să se facă de acum înainte după modelul rusesc. Mijloacele cele mai eficiente, paradoxal, vor fi cele care până acum au ţinut oarecum steagul sus în lupta dusă de românii basarabeni:biserica şi şcoala. Ţin să sublinez termenul paradoxal şi în acest sens cred că merită îndreptată atenţia asupra activităţii bisericeşti din Basarabia, funcţionarea şcolilor în această perioadă, de la anexare până la 1828 şi eforturile depuse în vederea utilizării limbii române prin intermediul tipăriturilor într-aceasta.

Biserica

Cultura românească în Basarabia a primit o permanentă susţinere din partea clerului basarabean. Biserica ortodoxă dorea să fie apropiată de popor, care trebuia să fie servit, în cea mai intimă nevoie a lui sufletească, nevoia de a avea o legătură cu Dumnezeu, numai în limba românească, cea pe care o înţelegea.[16]Faptul că după anexare slujbele se ţineau în româneşte este posibil de identificat prin mărturiile ce au rămas de la preoţi.[17]

După pacea de la Bucureşti mitropolitul Gavriil va fi însărcinat cu organizarea şi păstorirea arhidiecezei Basarabiei. Pe numele său întreg, Gavriil Bănulescu-Bodoni era transilvănean la origine, născut la Bistriţa, îşi făcuse pregătirea la Academia din Kiev, în Grecia şi în capitală de pe malurile Bosforului. A îndeplinit funcţia de exarh între 1809 şi 1812 în Principate iar după 1812 se va retrage la Chişinău.[18]Prin activitatea depusă, Gavriil va pune bazele culturii româneşti în Basarabia.

Imediat după sosirea în Basarabia, în raportul său către Sf. Sinod, Gavriil arată că aici fusese o eparhie a Hotinului şi propune ca în locul acesteia să se înfiinţeze o eparhie nouă care să cuprindă întreaga Basarabie. Propunerile sale vor fi aprobate iar la 21 august 1831, printr-un ukaz, tarul Alexandru I îşi dă acceptul cu privire la înfiinţarea Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului. Aceasta cuprindea Basarabia şi întreaga gubernie (oraşele Odesa, Tiraspol, Ananiev, Elisabetgrad). Ţinuturile acestea din urmă au fost încadrate arhidiecezei Basarabiei pe motiv că erau locuite de foarte puţini ruşi, aici predominând românii, bulgarii şi grecii. Țarul a dispus prin ucazul său ca în noua arhidieceză să se aplice obiceiurile locale, fiindcă s-a îngăduit poporului Basarabiei vechile sale drepturi moldoveneşti.[19]

În momentul anexării, în Basarabia existau 12 mănăstiri, 13 schituri şi 749 biserici în 755 localităţi.[20]Cea mai veche biserică de piatră în Chişinău era biserica Mazarachi.[21]Începând cu mitropolitul Gavriil, toţi arhiereii vor stărui să îndrume poporul basarabean pe calea învăţăturii bisericeşti. În acest scop înaltul conducător al bisericii basarabene s-a gândit, în primul rând, la consolidarea vechilor clădiri bisericeşti. De asemenea a făcut tot posibilul ca să apară şi noi lăcașe de cult astfel încât din 1813 până în 1820, au fost începute lucrările şi unele dintre ele şi terminate, la aproape 200 biserici. Acestea avea o construcţie destul de simplă, cu temelie de piatră, cu pereţi de lut, acoperite cu şindrilă sau, în unele cazuri, chiar cu paie ori stuf.[22]

Locul unde răsunau slujbele mitropolitului Gavriil Bănulescu şi apoi, după moartea sa, ale arhiepiscopului Dimitrie Sulima, era Catedrala Veche din Chişinău, catedrală ce avea hramul Sfântului Arhanghel Mihail. Lăcaşul reprezenta un monument arhitectonic al artei moldoveneşti, cu o boltă de 12 metri diametru. Acesta păstra iconoclastul lucrat în lemn, cu icoanele concave ale picturii moldoveneşti şi cu mai multe icoane în argint.[23]

În afară de consolidarea bisericilor şi de construirea unor noi lăcașe de cult, Gavriil a mai dispus măsuri şi în ce priveşte bună orânduială în biserici. Astfel, prin ucazul din 5 august 1817 a dispus ca în ficeare biserică să se înfiinţeze două cutii, dintre care una pentru ofrandele oferite de către credincioşi în folosul bisericii, iar cealaltă pentru colectare de bani în folosul săracilor.

O altă măsură ce avea ca scop luminarea luminarea păstoriţilor a reprezentat-o îndemnarea preoţilor de a preda norodului învăţătura bisericească sub forma unor învăţături şi convorbiri de catehizare.[24]

În 1818 va fi emis un aşezământ ce conţinea şi dispoziţiuni privitoare la partea duhovnicească. Preoţii nu erau salariaţi ai statului, ci trăiau din ofrandele credincioşilor şi din rodul pământului bisericesc.[25]

Este interesant de observat că în acea perioadă multe dintre locurile preoţeşti erau ocupate de oameni lipsiţi de orice studii, care abia ştiau să citească şi să scrie. Asta nu era singura problemă;mai grav era că slujbele erau ţinute cu neglijenţă, în chip mecanic. De multe ori, de sărbători sau duminica, preoţii preferau să se ducă în târguri şi iarmaroace pentru a produce bani din vânzări de produse decât să slujească în biserici. De asemenea, în rândul acestora era prezent şi un anume fenomen de vagabondaj, în sensul că treceau într-un timp foarte scurt de la o parohie la alta. Inferioritatea generală a clericilor se completa prin stilul de viaţă urât şi dăunător preoţiei, stil caracterizat prin vicii precum beţia sau cămătăria.[26]Aceasta inferioritate intelectuală şi morală a preoţimii corespundea pe deplin cu starea lor juridică, slab fixată prin lege, iar în cazul în care se găsea înscrisă, rar era respectată.[27]

Conştient de situaţia de care se lovea – slabă pregătire a preoţilor-, Gavriil a încercat să acţioneze şi în alt mod în beneficiul credincioşilor, în sensul că a intervenit pe lângă guvernatorul Basarabiei pentru a se lua măsuri ca duminică în nici un caz să nu se adune norod pentru tocmele negustoreşti şi să nu se deschidă deloc dughenile dumenica toată ziua, atât în Chişinău, cât şi-n toate oraşele şi târgurile din oblastia Basarabiei, şi-n schimb să se însemne că zi de târg joi sau vineri, ceea ce ar fi fără obida pentru toate naţiile[28]. Ideea a fost interesantă, doar că enoriaşii nu au reacţionat în sensul pe care mitropolitul şi-l închipuia.

Prin activitatea desfășurata în timpul în care s-a aflat în fruntea bisericii basarabene se poate spune că Gavriil Bănulescu-Bodoni a pus bazele culturii româneşti în această provincie chiar dacă unele păreri spun că toţi ierarhii basarabeni, inclusiv Gavriil, au slujit regimul ţarist cu devotament şi că nu s-au identificat cu sufletul şi aspiraţiile românilor basarabeni.[29]Gavriil va muri în 1821 la Chişinău şi se consideră că inscripţia de pe piatra mormântului său-Înţelepciunea lui o vor povesti-o oamenii şi lauda lui o va mărturisi Biserica[30]– este destul de definitorie pentru eforturile depuse de către acesta în vederea supravieţuirii culturii româneşti în Basarabia.

Urmaşul lui Gavriil va fi Dimitrie Sulima, vlădica de Akkerman. Deşi acesta era la origine ucrainean, el e considerat unul din continuatorii operei predecesorului său. Totuşi, pe lângă schimbarea la nivel de conducere, Sf. Sinod va folosi pretextul morţii lui Gavriil pentru a modifica rangul bisericii din Basarabia. De acum, biserica din Basarabia va trece de la rangul de mitropolie la cel de arhiepiscopie.[31]

Însă noul conducător al bisericii basarabene nu a moştenit doar spiritul şi îndârjenia de până atunci a lui Gavriil. În această perioadă, de exemplu în 1822, dintre cei 31 protoierei şi 1064 preoţi, doar 10 aveau studii complete seminariale şi doi isprăviseră calea filosofică a seminarului.[32]De asemenea şi manăstirile o duceau destul de greu din punct de vedere material, şi din această cauză au foste închise cinci schituri şi două mănăstiri.[33]

Dimitrie Sulima se va afla în fruntea arhiepiscopiei până în 1844. Activitatea bisericească a acestuia, cât şi cea de coordonare a produselor tipografice va întâmpina dificultăţi tot mai mari începând cu sfârşitul anilor 1820 şi îndeosebi în anii 1830, când rusificarea devine tot mai dură.

Tipăriturile româneşti

În provinciile anexate cu forţa de stăpâniri străine putem spune că a continuat acea tradiţie a tipăririi de cărţi în limba română. Astfel, în Basarabia, ca şi în Transilvania şi Bucovina, se vor depune eforturi în vederea răspândirii de lucrări în limba maternă, fireşte, uneori în forme cenzurate şi dependente de hotărârile autorităţilor.

Mitropolitul Gavriil s-a dovedit a fi un cărturar preocupat atât de răspândirea cuvântului scris între oameni cât şi de îmbunătăţirea textelor de atunci. Astfel, în acest sens, la 13 mai 1814, pe lângă mitropolia din Chişinău se va deschide o tipografie românească, a cărei menire era să asigure necesarul de cărţi bisericeşti clerului. Tipografia va produce o importantă cantitate de cărţi cu conţinut bisericesc (cărţi de cult sau lecturi religioase), cât şi cărţi didactice. Acestea erau editate de către ierarhii bisericii basarabene.

Gavriil va folosi în scrierile sale sintagma “limba românească” deoarece, spunea el, locuitorii vorbesc aceeaşi limbă română. Toate cărţile sale conţin câte o prefaţă şi în alcătuirea lor se poate observa valoarea cuvântului tipărit faţă de tradiţia limbii române şi justificarea popriilor acţiuni culturale.[34]

După Paul Mihail, tipăriturile care apar în perioada lui Gavriil şi Dimitrie Sulima se încadrează într-o epocă a tradiţiei, de la 1812-1844. Tipăriturile bisericeşti din această perioadă au apărut la Tipografia exarhicească între 1812-1821 şi la cea a casei arhiereşti după 1822 până spre 1879.[35]

Prima apariţie la tipografia deschisă în 1814 a fost o Bucoavnă, scrisă atât în română cât şi în rusă. Aceasta va fi retipărită în 1815 iar pe verso filei de titlu este reprezentată Maica Domnului cu inscripţia Bucură-te cea plină de har, Maria, Domnul este cu tine.[36]

În august 1815, în româneşte, a fost tipărit un Liturghier. În Prefaţa acestuia Gavriil spune:Am socotit a arăta aice de obşte la toţi iar mai ales preoţilor care slujesc în limba românească că aflând într-aceasta Liturghie oareşicare cuvânt într-un alt chip tălmăcite, nu precum cele mai denainte româneşte tipărite Liturghii, să nu se mire de aceasta, nici să socotească a fi greşeală, ci mai vârtos, să ştie că este îndreptare celor mai înainte făcute greşeli.[37]În această lucrare, în care Gavriil spune că se adresează tuturor, sunt introduşi şi sfinţi din biserica rusă.[38]

Trimiteri la legăturile cu biserica și familia imperială rusă apar şi în Rânduiala Panihidieidin 1817. Şi aici, în prefaţă se precizează:Avem neapărată datorie a aduce dimpreună cu toată cealaltă Biserica a Rossiei, rugăciuni pentru odihnă sufletilor răposaţilor Marilor Domni, Împăraţi şi Împărătese, Țari şi Țariţe a toatei Rossii, şi a prea înălţatei lor Familii.[39]Poate că şi aceste lucruri au făcut pe unii istorici să susţină teza conform căreia înalţii ierarhi basarabeni au făcut jocurile autorităţilor ruseşti, aşa cum a fost cazul de mai sus, al lui Boris Buzilă.

Colaborarea biserică-împarat este ilustrată iarăşi foarte bine prin faptul că biserica ajuta la răspândirea deciziilor venite de la nivel central. Astfel, în 1818, este tipărit Statutul carantinei, atât în rusă, cât şi în română;în acesta erau înscrise reguli din decretul imperial din 21 august 1818 privind carantina.[40] Şi că totul să fie în direcţia ce anticipează rusificarea, în 1827, la Sankt-Petersburg, apare Gramatica ruso-româmăa lui Șt. Margella, ce cuprindea mijloace în vederea căpătirii de cunoştinţe în rusă la românii din Basarabia.[41]

Preocupat dupa cum am văzut, de problema slabei propăvăduiri în biserici, a numărului mic de cărţi din acestea şi a dezinteresului enoriaşilor faţă de biserică, Gavriil a tipărit în 1819 Mineiu de obşte.[42]Aceasta este destul de importantă, ea completând slujbele de obşte şi cere să se preaslăvească ziua Acomperământului Maicii Domnului;de asemenea, apare întipărită şi o icoană privitoare la această sărbătoare. Tot în aria acestei probleme a slujirii, în 1823 este tipărită Datoriile presbiterilor de popor.[43]Aceasta conţinea o cuvântare către preoţi prin care se cerea să se propăvăduiască cuvântul Domnului, să se ducă o viaţă potrivită în acord cu învăţătura Evangheliei, să se săvârşească tainele Domnului şi rugăciuni către acesta. În afară de acestea, este vorba de noua lege a slujbei Duhului, slujba dreptăţii şi împăcării. Se consideră că un preot bun trebuie să-şi îndeplinească toate datoriile şi pentru aceasta se cere iscusinţă, pricepere şi evlavie.

Acestea sunt doar câteva din tipăriturile apărute la Chişinău, însă activitatea a fost destul de bogată. Este interesant faptul că unele au apărut la Sankt-Petersburg, aşa cum am văzut în cazul Gramaticiilui Margella. Tot aici a mai apărut anterior, în 1817 şi 1819, Noul Testamentdar tipăritura cea mai importantă este Biblia, apărută în 1819;[44]aceasta avea textul preluat după Biblia publicată de Samuel Micu la Blaj în 1795, nefiind copiată după cea a lui Şerban Cantacuzino de la 1638, aşa cum susţinuse Nicolae Iorga. Tipărirea Biblieis-a făcut sub îngrijirea lui Gavriil, a vicarului său, episcopul Dimitrie Sulima, a arhimandritului Varlaam Cuza, a protoiereului Petre Cunițchi şi a lui Matei Krupenschi.

Tipăriturile bisericeşti în limba română nu au încetat să mai fie în circulaţie în Basarabia nici un moment. Tradiţia a pornit-o mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni care a ştiut să imprime vieţii bisericeşti din timpul său o directivă naţională, dar care trebuia să ţină oarecum cont de imperativele venite de la centru. S-au tipărit aşadar diferite cărţi bisericeşti pentru uzul cultului dar şi cărţi didactice care încercau să satisfacă nevoile de limbă ale populaţiei şi să continuie tradiţia românească în această provincie.

Școala

Aşa cum biserica a coordonat activitatea tipografică, la fel se întâmplă şi cu activitatea şcolară. Era firesc ca prin ajutorul bisericii să se caute a conserva şi întări începuturile de şcoli moldoveneşti, care erau destul de slab dezvoltate. Cele dintâi școli din Basarabia au fost bisericeşti, ca şi în restul Moldovei;existau foarte multe şcoli la sate, unele din ele pe lângă biserici şi mănăstiri. Fără cursuri regulate, fără program bine fixat, în aceste şcoli predarea se făcea de către învăţători liberi, preoţi sau dascăli.

Gavriil Bănulescu-Bodoni va deschide în 1813, în condiţii mult mai bune în comparaţie cu ce era la Socola, un seminar la Chişinău. Elevii seminarului se recrutau din absolvenţii aşa-numitelor şcoli duhovniceşti, cu patru clase. Era destinat în primul rând pentru copiii de clerici, cărora li se acordau 30 de burse. Nu era însă interzisă şi înscrierea celor laici. Seminarul va deveni însă un aşezământ de clasă, destinat unei singure pături sociale, elevii laici dispărând treptat de pe băncile seminarului, în 1822 de exemplu, ei reprezentând doar o pătrime din numărul total de elevi.[45]Regulele pentru seminarul nou înfiinţat, întocmite de către rectorul Petre Cunițchi reprezentau baza pe care a început funcţionarea seminarului.

La un an după deschidere, seminarul a intrat în legătură cu Comisiunea şcoalelor duhovniceşti şi timp de zece ani, până în 1823, va funcţiona ca aşezământ exclusiv patriarhal şi condus de către arhipastorul local. Seminarul va ajunge în şase ani de zile la o organizare deplină, prin înfiinţarea succesivă de clase pregătitoare, gramatică, sintaxă, poezie, retorică, filosofie şi teologie. Limbă de predare era latină iar cărţile necesare predării erau aduse de la Blaj, dintre cele făcute de Gheorghe Şincai.[46]

Programul seminarului din Chişinău cuprindea şase ani de studii şi de program bisericesc-laic. După absolvire, celor care au urmat cursurile li se dădea dreptul de a urma orice facultate (teologie, drept, litere-științe), însă la cursurile şcolii superioare de specialitate accederea se făcea printr-un examen special de admitere. Cursurile, la sfârşitul anului, se încheiau printr-un examen public, la care participau arhiereul eparhiei, profesorii seminarului şi persoane marcante ale culturii, invitaţi speciali.[47]Pe lângă materii de teologie se predau şi materii laice (istorie, literatură, limbi clasice şi moderne, filosofie). Profesorii care ţineau cursurile seminarului erau absolvenţi de Academie de teologie, ei având fie titlu de licenţiat, fie de magistru, fie de doctor.

În octombrie 1823 va fi reorganizat[48], rector în acea perioadă fiind arhimandritul Irineu, secondat de către Victor Purișchevici. În urma reorganizării, au fost păstrate doar clasele superioare, împărţite în trei secţii:una inferioară, de retorică, una medie, de filosofie şi una superioară, de teologie. Limba de predare pentru cursurile de litere, istorie şi matematică va fi rusă, limba latină fiind folosită pentru cursurile de filosofie şi teologie. Durata cursurilor la noile secţii organizate era de doi ani. Clasele inferioare rupte din organizarea seminarului vor fi conglomerate într-o şcoală duhovnicească ţinutală şi una parohială, durata studiilor în aceasta fiind de patru ani.

În afară de Seminarul din Chişinău, au mai fost înfiinţate şi au funcţionat şi alte instituţii de învăţământ.[49]Astfel, în 1815 a fost deschisă o şcoală eparhială de fete, pentru educaţia fetelor de preot şi de dascăli. În aşezământul din 1818 apar şi precizări cu privire la şcoli, anume aşezarea de şcoli pentru norod, iar un an mai târziu, din 1819, s-a hotărât deschiderea de şcoli primare la Hotin şi Cetatea Albă. O şcoală primară se va deschide şi la Briceni, prin efortul protoiereului Lanciovschi.

După moartea lui Gavriil Bănulescu-Bodoni, urmaşul său Dimitrie Sulima reia chestiunea învăţământului public şi înfiinţează mai multe şcoli după metoda învăţământului mutual sau lancasterian. Astfel, în 1822 se înfiinţează o şcoală publică la Chişinău, sub conducerea dascălului Hâncu. Ca director al şcolii, Hâncu a alcătuit un Izvor pentru învăţământul mutual după sistemul Lancaster. În 1824, o şcoală primară este deschisă la Bălți. În 1827 este inființată o şcoală la Thigina. Înfiinţarea de şcoli cunoaşte o înflorire interesantă, în anii următori înfiinţându-se şcoli la Cetatea Albă, Cahul, Soroca şi Orhei.

O mare piedică pentru accesul şi activitatea în învăţământ a tinerilor basarabeni se va dovedi a fi necunoaşterea limbii ruse. Se va ajunge în unele cazuri în situaţia în care majoritatea elevilor vor fi ruşi, celor români fiindu-le practic stopat indirect accesul spre educaţie. Basarabenii refuzau să mai vină la seminar. În 1828 de exemplu, din cei 54 elevi ai Seminarului din Chişinău, 45 erau de peste Nistru.

Concluzii

Aşa cum am putut observa, anexarea Basarabiei, la prima vedere poate trimite cu gândul la o paralizare a întregii activităţi culturale a populaţiei băştinaşe însă, în cazul de faţă, în perioada fixată (1812-1828) profitându-se de o relativă autonomie care uneori pare precară, s-a încercat a se asigura bunul mers al activităţii bisericeşti, activitate care avea puternice răsfrângeri în structurile sociale şi culturale ale populaţiei, populaţie trezită după 28 mai 1812 sub administraţie străină.

Istoricii care preferă să privească dintr-o perspectivă comparativă vor spune că în Basarabia mişcarea culturală românească şi lupta pentru ideea naţională trec foarte greu peste pragul rutinei. Mulţi istorici “lovesc” în intelectualii români basarabeni, atât de puţini cât erau ei, acuzând că nu au depus efortul necesar împiedicării răpirii Basarabiei ori trezirii unui sentiment naţional mai puternic. Concluziile ar trebui trasate ţinându-se cont de mai mulţi factori, aici luându-se în primul rând în calcul natura celui care stăpâneşte, economia provinciei, gradul de dezvoltare educaţională al populaţiei şi ce ar putea urma în cazul în care represiunea din partea stăpânitorului ar fi una destul de dură. Aşadar, pentru o provincie înapoiată ca Basarabia (pentru că asta era, o provincie înapoiată) eforturile depuse, în primul rând de către biserică, prin mitropolitul Gavriil şi arhiepiscopul Dimitrie Sulima, apoi activitatea tipografică şi funcţionarea unor instituţii de învăţământ destul de bine organizate, au fost tot ceea ce se putea face în acel moment. Aceste lucruri au stat la baza a ceea ce s-a reușit a fi acea rampă de lansare a modestei intelectualităţi româneşti din Basarabia care va începe să activeze tot mai accentuat spre sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX.

Bibliografie:

Alexandru V.Boldur, Istoria Basarabiei, Ed. Victor Frunză, București, ediția a II-a, 1992

Boris Buzilă, Din istoria vieții bisericești din Basarabia:(1812-1918;1918-1944), Ed. Fundației Culturale Române, București, 1996

Stefan Ciobanu, Basarabia:monografie, Ed.Universitas, Chișinău, 1993

Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse rusești, Ed. Eminescu, 1995, traducere din lb. engleză:Dumitru Crihan

Alexandru David, Tipăriturile românești în Basarabia sub stăpânirea rusă (1812-1918), Chișinău, Ed.Universitas, 1993

Onisifor Ghibu, De la Basarabia rusească la Basarabia românească, Ed.Semne, Bucuresti, 1997

Armand Goșu, Basarabia sub ocupația țaristă în Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998, ediția a II-a, coord. Ioan Scurtu, Ed. Semne, București, 1998

Nicolae Iorga, Basarabia noastră;Zamfir Arbore, Liberarea Basarabiei;Leon Boga, Lupta pentru limba romaneasca si ideea unirii, Chișinău, Universitas, 1993

Nicolae Iorga, Neamul românesc în Basarabia, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1995, ediție îngrijită, introducere, note și bibliografie de Iordan Datcu

Paul Mihail, Mărturii de spiritualitate românească din Basarabia, Ed.Stiinta, Chişinău, 1993

Paul Mihail, Zamfira Mihail, Acte în limba română tipărite în Basarabia, Ed.Academiei Române, București, 1993

Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Ed. Humanitas, București, 1991

Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea:subt ruși. Chișinău, Tipografia Eparhială “Cartea Românească”, 1931

NOTE

[1]Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse rusești, Ed. Eminescu, 1995, traducere din lb. engleză:Dumitru Crihan, p.9

[2]Ibidem, p.10

[3]Alexandru V.Boldur, Istoria Basarabiei, Ed. Victor Frunză, București, ediția a II-a, 1992, p.449

[4]Anton Crihan, op.cit., p.36-43

[5]Alexandru V.Boldur, op.cit., p.464

[6]Anton Crihan, op.cit., p.48

[7]Ibidem, p.51

[8]Stefan Ciobanu, Basarabia:monografie, Ed.Universitas, Chișinău, 1993, p.238

[9]Onisifor Ghibu, De la Basarabia rusească la Basarabia românească, Ed.Semne, Bucuresti, 1997, p.26

[10]Alexandru David, Tipăriturile românești în Basarabia sub stăpânirea rusă (1812-1918), Chișinău, Ed.Universitas, 1993, p.18

[11]Nicolae Iorga, Basarabia noastră;Zamfir Arbore, Liberarea Basarabiei;Leon Boga, Lupta pentru limba romaneasca si ideea unirii, Chișinău, Universitas, 1993, p.198

[12]Ibidem, p.199

[13]Ibidem, p.204

[14]Anton Crihan, op.cit, p.76

[15]Paul Mihail, Zamfira Mihail, Acte în limba română tipărite în Basarabia, Ed.Academiei Române, București, 1993, p.XVI

[16]Alexandru V.Boldur, op.cit., p.468

[17]Alexandru David, op.cit., p.19

[18]Armand Goșu, Basarabia sub ocupația țaristă în Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998, ediția a II-a, coord. Ioan Scurtu, Ed. Semne, București, 1998, p.43

[19]Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Ed. Humanitas, București, 1991, p.254

[20]Stefan Ciobanu, op.cit., p.239

[21]Ion Nistor, op.cit., p.256

[22]Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia in veacul al XIX-lea:subt ruși. Chișinău, Tipografia Eparhială “Cartea Românească”, 1931, p.52

[23]Paul Mihail, Mărturii de spiritualitate românească din Basarabia, Ed.Stiinta, Chişinău, 1993, p.116

[24]Ibidem, p.55

[25]Ion Nistor, op.cit., p.257

[26]Nicolae Popovschi, op.cit., p.42

[27]Ibidem, p.46

[28]Ibidem, p.57

[29]Boris Buzilă, Din istoria vieții bisericești din Basarabia:(1812-1918;1918-1944), Ed. Fundației Culturale Române, București, 1996, p.46

[30]Armand Goșu, op.cit., p.44