Unirea de la 1859 nu a fost deloc «mică»

Dacă despre Unirea de la 1918 se poate spune fără greșeală că este „Mare“, a folosi formula de „Mica Unire“ pentru actul din 24 ianuarie 1859 nu mai este la fel de justificat. Actul fondator al naţiunii este cel din 1859, atunci România apare pe hartă prin unirea fostelor Principate Dunărene.

Este meritul incontestabil al unei elite intelectuale și politice care a făcut Revoluţia de la 1848 și, iată, doar un deceniu mai târziu reușea îndeplinirea unuia dintre obiectivele asumate în proiectul revoluţionar. Conjunctura nu a fost nici atunci liniștită. Dar într-o mare de interese contradictorii ale Marilor Puteri, unioniștii români au avut inteligenţa, curajul și neînduplecarea de a-și îndeplini visul. Și șansa a ţinut atunci cu cei hotărâţi.

Falsificarea alegerilor de caimacamul Vogoride era pe cale să ruineze proiectul Unirii. Marile Puteri nu aveau decât să ia act de rezultatul deturnat al alegerilor și să considere că poporul nu își dorește unirea, caz politic închis. Mulţi ar fi răsuflat ușuraţi, iar puţinii suporteri ai Unirii Principatelor din rândul Marilor Puteri ar fi fost lăsaţi fără argumentul principal și anume rezultatul consultării voinţei românilor.

Lucrurile nu au rămas așa și din cauza vieţii de familie a ambiţiosului Vogoride, care se vedea deja instalat în scaunul domnesc de la Iași pentru serviciile prestate în slujba Imperiului Otoman. Soţia sa, Ecaterina-Cocuţa Vogoride, partizană a Unirii, a pus mâna pe scrisorile secrete ale soţului care dovedeau că a măsluit alegerile la ordinele otomanilor și le-a transmis partidei unioniste. Dovezile au fost publicate la Bruxelles, stârnind un uriaș scandal politic internaţional.

Fiind prestigiul lor în joc, Regina Victoria și Împăratul Napoleon al III-lea s-au întâlnit la Osborne, au hotărât anularea alegerilor falsificate de Vogoride și repetarea lor sub atentă supraveghere. Rezultatul a fost covârșitor în favoarea unioniștilor. Ce a urmat, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn la Iași și apoi la București, a pus lumea în faţa faptului împlinit. Se năștea România, șansa istorică a fost fructificată. Dacă ocazia de atunci ar fi fost irosită, e foarte probabil ca România să nu fi existat. Istoria depinde nu numai de oamenii aflaţi în cele mai înalte poziţii. Uneori, fiecare dintre noi poate face istorie.