Un zeu sonor şi elusiv jpeg

Un zeu sonor şi elusiv

📁 Antichitate
Autor: Zoe Petre

Numele alternativ al zeului Dionysos – iniţial unul dintre epitetele lui de cult – este Bacchos(lat. Bacchus), care înseamnă, la origine, „cel Sonor, cel Zgomotos”. Epiclesa trimite fără îndoială la practica indisolubil legată de cultul dionisiac – adesea reprezentată de altfel, atât pe vasele antice cu decor figurat, cât şi în operele de artă majoră, fie ele antice sau posterioare, thiasossau cômos.

Acesta din urmă este, de fapt, o imitaţie deliberată a celui dintâi:la sfârşitul unui banchet privat, când convivii terminaseră de băut cele patru cratere de vin pe care tradiţia le prescria pentru unsumposionbine rânduit – sau poate încă pe-atât – spre ceasul când se crapă de ziuă, convivii plecau împreună de la banchet într-un alai vesel şi zgomotos, traversând oraşul, şi se opreau nu odată pentru a cânta o serenadă la poarta femeii iubite, sau a vreunui bordel;se constituie astfel un adevărat gen literar, „cântecele porţii închise”, paraclausithuron[1].

Dionysos mimetic

Alaiul sărbătoresc şi cam turmentat este deseori reprezentat pe vesela care serveşte pentru băut, asumând astfel un rol subtil de imagine auto-referenţială, care atestă caracterul cortegiului de înscenare deliberată a ritualului dionisiac însuşi. Căci participanţii la cômosse identifică astfel cu un thiasos– alaiul condus de Dionysos în persoană, în jurul căruia dănţuiesc Satirii (fiinţe fabuloase, jumătate oameni, jumătate ţapi) şi Silenii (asemănători cu satirii, dar având trupul în parte de cal), de-a valma cu menadele în extaz. Întreaga tradiţie antică ne spune că acest cortegiu se află la originile comediei, tot aşa cum cânturile sacre dedicate lui Dionysos, dithyramboi, ar fi premers teatrului tragic. Dionysos este prin excelenţă zeul tutelar al teatrului antic şi discuţiile savante în legătură cu complexitatea acestei relaţii nu încetează de mai bine de un veac şi jumătate.

Dionysos – zeul femeilor în delir

Menadelesunt şi ele, de altfel, personaje feminine care aparţin fie lumii reale, fie celei a miturilor, al căror statut este dezbătut, de aproape două secole, de o amplă şi contradictorie literatură de specialitate:sunt ele oare imagini ale unui cult dionysiac efectiv, la care fecioare şi/sau femei din cetăţile Greciei reale participau periodic, sau e vorba de elemente strict imaginare, de proiecţii ale discursului poetic şi religios despre Dionysos şi cultul lui?

Untitled 1 11 jpg jpeg

Cultul dionysiac în ansamblul lui ezită în fond între realitatea riturilor şi imaginarul miturilor. Încă Herodot încerca să dea seamă de caracterul zeului Dionysos şi al cultului care i se consacră, nu odată straniu, misterios şi oricum radical deosebit de cele care însoţesc îndeobşte poveştile despre zeii antici şi cultele lor, susţinând că Bacchos nu ar fi fost, asemeni Olimpienilor, o divinitate indigenă, ci un zeu străin, pătruns târziu în panteonul grec, fie din spaţiul tracic al Asiei Mici, fie chiar de mai departe, din Egipt sau chiar din India.

Un binom contradictoriu

Pornind de la personalitatea elusivă şi frenetică a lui Dionysos, în sec. XIX, Hölderlin îl opune pe Bacchos lui Apollon, interpretat drept zeul-simbol al unui echilbru armonios şi senin, aşa cum epoca lui Goethe şi Winckelmann vedea întreaga expresie artistică a Eladei. Pe urmele poetului, un tânăr, dar deja faimos filolog clasic, Fr. Nietzsche, publica în 1872 un opuscul intitulat Naşterea tragediei din spiritul muzicii (Die Geburt der Tragödie aus dem Geiste der Musik), în care, chiar dacă formula ideea că întreaga poezie antică derivă din muzică – domeniul predilect al lui Apollon – vedea teatrul tragic drept expresie a unei dihotomii Apollon-Dionysos. În ciuda opoziţiei de natură a celor doi zei, impulsurile artistice emanând de la ambii ar fi fuzionat armonios. În această fuziune unică din care s-a născut drama antică, Apollon ar fi adus armonia, claritatea şi logica, în vreme ce Dionysos ar fi întregit lumea tragică prin haosul luxuriant al emoţiei, beţiei şi extazului. Zeu eliberator, Eleutherios– epiclesa denotă atât locul de cult închinat în Atica lui Dionysos din Eleutherai, cât şi calitatea de divinitate care aduce cu sine libertatea totală, eliberează instinctele muritorilor de orice inhibiţie, constrângere şi limită –, Bacchos ar simboliza nu doar drama disoluţiei individului, pierdut într-o masă euforică şi exaltată, ci şi voluptatea acestei identităţi dizolvate în neantul entuziast şi în posesiunea divină. „În această starescria Nietzsche despre extazul dionisiac– îmbogăţim totul prin propria plenitudine;tot ce vedem, orice voinţă este percepută supradimensionat, încordată, puternică, încărcată peste măsură cu forţă. Un om în această stare transformă lucrurile din jur până ce acestea îi oglindesc forţa – până ce ele devin relecţii ale propriei lui perfecţiuni. Această necesară transformare întru perfecţiune nu e altceva decâtArta”.

O nouă viziune

Die Geburt der Tragödiea revoluţionat ştiinţele despre Antichitatea greacă, şi în mod special viziunea unei bune părţi a lumii savante din ultimele decenii ale sec. XIX şi din cele care le-au urmat asupra religiei, literaturii şi artelor antice. Chiar dacă, la vârf, în aerul rarefiat al maximei consacrări academice, aceste idei deloc ortodoxe în raport cu dogma unei Grecii senine şi luminate de raţiune au fost tratate cu dispreţ şi marginalizate, la bază, ca să spun aşa, în mediile tinerilor filologi şi filosofi în formare, ele au explodat, generând o lectură novatoare a civilizaţiei antice, care a rămas vie în felurite moduri până azi. Chiar dacă Nietzsche nu mai e prea ades citit nici de filologi, nici de filosofi, chiar dacă reputaţia lui e definitiv pătată de instrumentalizarea ei vulgarizatoare în doctrinele naţional-socialismului, binomul divin Apollon-Dionysos a devenit un loc comun al retoricii culturale curente. Percepţia componentei dionisiace drept element opus şi complementar al cultelor olimpiene clasice, într-o viziune integratoare asupra religiozităţii greceşti, a depăşit cu mult, şi în direcţii multiple, intuiţia nietzscheană, dar nu i-a trădat nucleul originar – înţelegerea mitului şi cultului dionisiac în corelaţie cu creaţia poetică şi muzicală a Greciei antice.

Cât anume din aceste stări extatice se datorează unor practici de dans frenetic sau de strigăte rituale, ca în cazul dervişilor, şi cât consumului de vin, e greu de determinat, mai ales fiindcă documentaţia de care dispunem este precumpănitor literară.

Oricum, se cere să observăm că legendele despre Dionysos pun în scenă o violenţă cumplităînainteca muritorii să fi deprins din învăţătura zeului să se bucure de vin. Itinerarul dionysiac, punctat de delir şi de trupuri sfâşiate, se îmblânzeşte întrucâtva doar în Atica, unde zeul este primit cu cinstirea cuvenită în casa unui ţăran, Icarios, pe care, drept răsplată, Dionysos îl iniţiază în producerea vinului. O altă variantă a iniţierii în viticultură îl aduce în scenă pe Oineus (cel ce face vin), care o cedează de bună voie zeului pe soţia sa Anthea (înflorita), primind drept răsplată harul producerii miraculoase a vinului.

Note

[1]O. Murray, éd., Sympotica:A symposium on the Symposion, Oxford, Clarendon Press 1990, p. 6.