Un neam și două istorii: Românii din Regat se bat cu flori, cei din Ardeal, Bucovina şi Basarabia luptă în tranșee

Momentul Consiliului de Coroană din 3 august 1914, desfășurat sub autoritatea și spiritul optimist al regelui Carol I, care a proclamat neutralitatea României și a oferit un respiro societății românești, este binecunoscut în istoriografia noastră. Ni se par însă interesant de semnalat câteva reflecții despre Carol I. Astfel, declararea neutralității a fost primită cumva cu surprindere;era o dovadă că „regele îmbătrânise, iar oligarhia noastră a luat din mâna regelui conducerea politicii externe”. „Strada făcea politica externă pentru prima oară în timpul domniei lui Carol I”[1], notează un memorialist mirat de eveniment.Cel mai bine a concluzionat starea de fapt bătrânul P.P. Carp:„Majestatea voastră este părăsită de toate partidele și de toți sfetnicii ei, la sfârșitul unei lungi domnii închinată propășirii naționale”[2].

„Nici nu știi ce e la Sinaia, e îngrozitor”

Brusc, regele devenise nepopular, ca la începutul domniei sale, şi începe să se vorbească din nou de republică. I.G. Duca, tânăr ministru, nu este impresionat de colaborarea cu regele, iar Manoilescu notează, la scurt timp după consiliul din 3 august, că „la moartea regelui Carol I, tinerimea cea mai bună a țării s-a bucurat”[3].Armonia socială nu mai există nici în familia regală, unde pătimașa englezoaică Maria înfruntă deschis credința rigidă a regelui Carol I în victoria germană. Din memoriile reginei Maria răzbate mai ales ecoul conflictului cu „Aunty”, cum o alinta pe regina Elisabeta:„mie îmi spunea că trebuie să mă aștept la năruirea Angliei ca la un lucru sigur, că venise rândul Germaniei, că era începutul erei teutonilor și că ei trebuiau să ajungă stăpânii lumii pentru binele omenirii… că Anglia trebuia să fie învinsă, pentru că femeile ei ajunseseră imorale”[4], aluzie directă la comportamentul Mariei și la speculațiile privind aventurile acesteia care circulau în epocă. „Nici nu știi ce e la Sinaia, e îngrozitor”[5], îi spune Maria lui I.G. Duca, vorbind despre înfruntarea dintre ea, filoantantistă, și regele și regina, filogermani convinși. Proaspăt întors de la Potsdam, tânărul Carol, fiul Mariei, își schimbă convingerile filogermane sub influența mamei sale. Dar pentru el viața curge frumos:dragostea pentru Ela Filitti, pe care o alintă „păsărica”, îi ține ocupate paginile jurnalului și, fugitiv, scrie:„opinia publică de la Capșa e mai tare ca înțelepciunea celor bătrâni”(aluzie la regele Carol I)[6]. Doar accidentul de mașină din 23 august 1914, în care, la ieșirea din Ploiești, imprudent, omoară un copil, îl tulbură, mustrându-i conștiința.

„Peste tot un râs isteric de beție monstră...”

Lui Vasile Pârvan neutralitatea i s-a părut a fi, pe bună dreptate, un compromis între filogermani și filoantantiști[7]. Cert este că declararea ei a prelungit viața dulce și ferice a vechiului regat. I.G. Duca nota cu nostalgie că dezbaterile pentru declararea neutralității avuseseră loc într-o limbă străină, franceza, iar România veche exista încă în toată splendoarea ei[8]. Indiferent de sentimente ori de simpatii, Consiliul de Coroană „ne-a ridicat piatra ce ne apăsa pe piept… și deocamdată eram mulțumiți și liniștiți”, scrie în jurnalul ei fiica lui Nicu Gane[9]. Ca atare, viața merge înainte cu tumultul și șarmul acelei epoci.

Nou venit la București, tânărul Tudor Vianu observă cu surprindere atmosfera de aici:„Bucureștiul vuia… într-un carnaval fără întrerupere, de zgomotoasele petreceri ale nopții în nenumăratele baruri și cabarete pline de ploiticieni, de traficanți, de străini…”[10]. Anticipând parcă dezastrul ce avea să vină, societatea română se afundă în petreceri ce par scandaloase unui vizitator:„la șosea aveau loc bătăi cu flori și treceau care alegorice… peste tot un râs isteric de beție monstră. Și dumneata între ăștia stai de un an de zile?”[11], îl întreabă pe Octavian Goga un preot, sosit ocazional aici din Ardealul aflat în plin război.

Doi memorialiști[12]rezumă în două cuvinte viața Bucureștiului anilor 1914-1916:„Afaceri și propagandă politică”, iar unul dintre ei, Constantin Argetoianu, subliniază cu o tușă puternică atmosfera epocii:„Neutralitatea oribilă epocă a istoriei noastre, în care ne-am dat arama pe față. În loc să muncim zi și noapte și să ne făurim instrumentul întregirii neamului, ne-am certat doi ani de zile, în demni moștenitori ai Bizanțului și ai Fanarului! Am făcut politică și afaceri, în loc să facem treabă! Această epocă a Neutralității, cu nebuniile și cu rușinile ei... ar fi meritat să fie descrisă în amănuntele ei, pentru pedeapsa generației noastre și pentru edificarea celei viitoare”.

„Capșa:franco-isteria și ruso-francăria la culme”

Fațetei de oraș al petrecerilor nesfârșite, alți memorialiști îi conturează atitudinile și subiectele la modă ale zilei:„un francofilism acut”[13], care este de bon ton, proclamat cu emfază din cafenelele Capșa sau Dacia. „Oameni mici, cu vorbe mari”[14], iată portretul unei clase conducătoare ai cărei exponenți, ce vorbesc românește cu un puternic accent franțuzesc[15], nu se sfiesc să afirme că orice om are două patrii:a lui și Franța, oameni care „nu concep lumea fără Franța, Franța fără Paris, Parisul fără Luvru, Luvrul fără Gioconda”[16].„La Capșa un boier franțuzit declarase că dacă ar pieri România n-ar fi decât un incident în istoria omenirii, însă dacă ar pieri Franța ar fi un cataclism”[17].

Un filogerman, I.C. Filitti, observă, la 31 august 1914, starea de spirit a bucureștenilor:„Capșa:franco-isteria și ruso-francăria la culme. Oameni fără căpătâi decretând moartea Regelui și a tuturor partizanilor unei acțiuni cu Tripla Alianță... Regele nu e cruțat. Aurul rusesc a cumpărat presa și pe mulți particulari...”[18].Discursurile patriotarde, pentru intrarea imediată în război, pentru unirea cu Ardealul ignorau starea de fapt:armata română nu avea muniții care să permită susținerea unor operațiuni mai mult de 45 de zile[19], iar „eroii cafenelelor”, la mobilizare, se ceruseră la partea sedentară a armatei.

„Nciodată nu s-a speculat și traficat mai mult în țara noastră...”

Pentru ca imaginea să fie completă, există un pragmatism clar al unora care profită de pe urma situației, îmbogățindu-se din vânzarea materiilor prime, a cerealelor, către ambele părți beligerante. Gheorghe Tătărescu spune că strigătul Vrem războialterna cu strigătul Vrem vagoane, „căci niciodată nu s-a speculat și traficat mai mult în țara noastră... un vânt aprig de materialism... se abătuse asupra țării... samsari de vagoane, și samsari de conștiințe, traficanți oficioși și traficanți particulari, speculatori și intermediari de tot felul arvuneau, cumpărau, vindeau, speculau, prefăcând țara într-un vast tripou, în care totul părea a fi pus la mezat. Așa se făcea pregătirea morală a războiului. Țara noastră părea că devenise una din acele regiuni proaspăt descoperite, ale noului continent, care atrage emigarațiile îndepărtate, asupra căreia se revarsă armata samsarilor și a speculatorilor”[20].

Peste acest fenomen inerent în astfel de situații cronicarii surprind și fenomenul propagandei plătite de către marile puteri încăierate pe viață și pe moarte pentru resursele românești. Franța, Anglia, Rusia oferă fonduri ziarelor intervenționiste și naționaliste, iar despre Take Ionescu se afirmă că ar fi fost unul dintre cei care intermediau astfel de tranzacții[21]. Germania și Austro-Ungaria procedează la fel, iar Marghiloman este cel care distribuie acești bani. Sunt nouă ziare „închiriate” de nemți, printre ele „Ziua”, „Înainte”, „Dreptatea”, „Steagul”, „Libertatea”, „La Politique”. Un oficial german avea să afirme că Germania a cheltuit 70 de miloane de lei pentru propagandă și corupere în România, iar banii ar fi fost furnizați de organizațiile masonice nemțești, patronate de rude ale împăratului Wilhelm[22]. I.G. Duca, Nichifor Crainic menționează și ei inundarea Bucureștiului de milioanele germane, de rublele rusești și lirele englezești[23]și concurența secretă pe piața ziaristică a Bucureștiului[24].

Exagerate ori părtinitoare, imaginile memorialiștilor noștri lasă oricum portretul unui București care trăiește frumos ultimele zile ale vechii lumi și visează la o Românie Mare, pregătindu-se în stil balcanic pentru anii ce aveau să vină.

Șampanie, flori și gloanțe. Frumoasa vară a anului 1914 când s-a sfârșit o lume

„Nici unul nu aveam sufletul pregătit pentru a trece la acțiune”

În contrast cu tabloul de Sodomă și Gomoră al unui București vesel, imaginea Ardealului este una tragică, marcată de relele războiului. Câțiva autori ardeleni creionează vara anului 1914:îngrijorare, teamă, propagandă și sentimente de durere înăbușite.

În Bucovina, vestea asasinării lui Franz Ferdinand a produs consternare:atentatul era înfierat, se compătimeau copiii cuplului imperial rămași fără părinți, s-au trimis telegrame de condoleanțe, s-au ținut slujbe, arhiducele era o speranță pentru românii de aici, care credeau că el le va îmbunătăți viața[25].

Roman Ciorogariu observă cum, la Arad, toată lumea este convinsă că Puterile Centrale vor câștiga războiul, în timp ce românii își înăbușă speranțele ascunse și sunt contrariați de atitudinea sfinx-ului de la București, Ionel Brătianu[26]. La Brașov, ungurii se agită și își strigă ura împotriva Serbiei[27]. Dar care era starea de spirit a românilor din imperiu? Cum se raportau la monarhia chezaro-crăiască și la evenimentele anului 1914?

Cronicarii ne sugerează imaginea unei burghezii și intelectualități cuminți, care, deși nutresc profunde sentimente românești și cred cu tărie că „soarele, pentru toți românii, la București răsare”, așteaptă cumva resemnate desfășurarea evenimentelor.„Nici unul nu aveam sufletul pregătit pentru a trece la acțiune. Strămoșii noștri iobagi ne îndemnau la precauțiune și la așteptarea fatalistă”[28], scrie Octavian Tăslăuanu cu mâhnire despre faptul că în Ardealul anului 1914 s-a ratat o revoluție a românilor care ar fi dat dualismului o lovitură de moarte prin efectul dominoului.

Sextil Pușcariu se afla, în iulie 1914, în vechiul regat când imperiul a decretat mobilizarea. Iată cum judecă el situația:„Mi-am făcut repede socoteala:puteam sta în România, unde eram sigur deocamdată. Nimic nu mă atrăgea să merg la război cu austriecii, eventual contra României. Războiul în sine mi se părea o monstruozitate... Între toate sentimentele ce mă stăpâneau, unul singur domina:sentimentul datoriei. Rațiunea nu avea voie să vorbească...”[29] Greu de explicat complicatul suflet ardelean, educat în spiritul unei lumi așezate, cu reguli și datorii mai presus de sentimente. Nu toți sunt croiți din aluatul curajoșilor care riscă enorm și fug în Regat pentru a se alătura glasurilor care cer dezrobirea Ardealului și unirea cu patria mamă, Goga, Vasile Lucaciu, Octavian Tăslăuanu fiind câteva exemple.

„Întreabă boii ceia, poate să știe ei. Noi nu știm nimic, nici de ce mergem, nici unde mergem...”

Dramele sufletești sunt dublate de șocul plecării la război și al botezului focului, realități pe care românii din imperiu le cunosc încă din vara lui 1914. Memorialiștii ne descriu participarea pe front folosind o formulă interesantă:românii sunt înrolați în armata kuk (chezaro-crăiască), văzută ca un amalgam de naționalități care luptă fără să aibă un ideal, fapt ce-i aduce numele de „armata fără suflet”. Un țăran român, întrebat la plecarea de pe front unde se duce, răspunde:„Uită-te la vagoanele de vite, duc boi în ele, Întreabă boii ceia, poate să știe ei. Noi nu știm nimic, nici de ce mergem, nici unde mergem...”[30]

În ciuda cântecelor, a fanfarelor pe care autoritățile și propaganda maghiară le impun de fiecare dată când se pleacă spre front, de fapt nimeni nu este fericit. Plecarea spre moarte este o experiență dureroasă:femeile plâng, soldații și ofițerii își sting amarul în alcoolul cu care își „îneacă scrupulele sufletești”[31].„Noi chefuim, presa lucrează”[32], notează un alt mobilizat român. „Nicăieri nicio însuflețire și nicio bucurie, ca o ceată de slugi, de robi ai datoriei mergeam la porunca stăpânului să murim”, sunt gândurile unui om aflat în trenul ce merge spre front. Doar un ungur cânta:„megallj, megallj Kutya Szerbia” (așteaptă, așteaptă Serbie cățea)[33]...

Fața crudă a războiului se arată imediat. Pe 27 august 1914, pe frontul din Galiția, caporalul Dumitru Ciumbrudean își descrie botezul focului:„Ah! Eu nu mai văd. O ceață de frică joacă în ochii mei, dar arma mea funcționează... Mă zvârcolesc să împușc mai repede. Să curăț pe cei din fața mea, care vor să mă atace, să mă omoare. Să-i curăț!... Din ei cad câțiva. Unii se ridică și din nou o iau la goană spre mine. Împușc, împușc, împușc...ce căutam eu aici? Ce aveam eu cu Galiția, cu Rusia și cu toți dușmanii monarhiei?”[34].Dacă pe front individul alienat stă sub aripa morții, în zonele neatinse de război aparatul propagandistic al imperiului își face datoria:cosmetizează situația de pe front, armata fără suflet merge din victorie în victorie, deși oamenii încep să priceapă că războiul va dura cel puțin doi ani[35], inundă Ardealul cu ziarele filogermane pentru a le arăta românilor că Bucureștiului nu-i pasă de ei[36]. Viitorul avea să arate, evident, contrariul...