Un microbist are timp și de Rusia

Nu-l știam pe Marian Nazat microbist. De aceea am fost nițel surprins aflînd c-a fost la campionatul european de fotbal de la Moscova și că, mai mult, a scris o carte despre această experiență:  Rusia 2018. De la Petru cel Mare la .. Deschamps. 

Marian Nazat e însă și un publicist de talent, dar mai ales un publicist care nu se teme de gura lumii. Cînd vine vorba de Rusia, marii și micii noștri publiciști simt nevoia să fie prudenți. Nu cumva să se pricopsească cu acuzația că sînt oamenii rușilor sau și mai grav ai lui Putin. Marian Nazat își prefațează jurnalul fiecărei zile de campionat cu un text despre realitatea din Rusia. În felul acesta, pentru cititori mai puțin interesați de fotbal, ca mine, cartea e prețioasă ca document sincer despre Rusia de azi. 

Reproduc Prefața semnată de autor.

Basmul continuă… 

Imediat după ce-am isprăvit Basmul fotbalului…, gândul unei noi cărţi mi-a încolţit pe loc. Urma să înceapă un alt Mondial, alte emoţii şi poveşti nemuritoare, alte peripeţii ale „mingii cu picăţele”. O minge descălecată acum în ţara ţarilor sângeroşi şi fără de milă, a căror măreţie captivează încă, seduce şi înspăimântă deopotrivă. Ca să înţelegi Rusia de azi, trebuie să-i cercetezi rădăcinile – şi ce cunoaştere e aia care să-l ocolească pe Petru I, ziditorul nemărginitului imperiu? De aici izvorăşte cartea aceasta, de la o legendă extrafotbalistică, pentru a se sfârşi într-o zi de iulie a anului 2018, atunci când Didier Deschamps îşi punea pe frunte laurii trofeului intercontinental râvnit şi de nemţi, şi de francezi, şi de englezi, sau de brazilieni, belgieni, argentinieni ori spanioli. Tocmai el, fostul căpitan al „Cocoşului galic* din vremea titlului din 1998, contestat cu vehemenţă în urmă cu două veri, la Paris, de către cei care nu concepeau să piardă în faţa lusitanilor finala Cupei Europei. Aşa că puţini mai nădăjduiau că selecţionerul naţiona¬lei din „Hexagon” se va încorona ca împărat la Moscova, acolo unde nici Napoleon şi nici Hitler n-au câştigat decât umilinţă şi ruşine.

Cândva, în primul număr al Gazetei Sporturilor, scos pe tarabele României interbelice la 14 septembrie 1924, se puteau citi nişte fraze niciodată căzute în desuetudine: „Ne ferim a face o profesie de credinţă. Lăsăm a fi judecaţi după fapte. Poate că sunt mai eloquente decât vorbele*. Prin volumul abia încheiat, eu am făptuit cu vorbele şi de aceea solicit, în ultimul cuvânt, o judecată de chibiţi, iar nu de critici literari gomoşi şi mizantropi!