Umilirea românilor până la exterminare. Politica autorităților maghiare în Transilvania de Nord (1940-1944)

Ungaria a dus în permanență o politică revizionistă și revanșardă în perioada interbelică împotriva statelor rezultate în urma dezmembrării Austro-Ungariei, acumulările de arme din surse italiene fiind apreciabile. A reușit să-și atragă simpatia unor cercuri asemănătoare din statele totalitare și, la 30 august 1940, prin documentul numit Dictatul de la Viena, să ocupe o mare parte a Transilvaniei, granița fiind împinsă spre sud până în apropiere de Brașov. Se realiza o parte din visul Budapestei de refacere a Regatului Sfântului Ștefan, o obsesie politică generatoare de războaie cu toți vecinii. 

N-a fost suficientă predarea de către autoritățile române a teritoriului fără incidente, maghiarii dornici de răzbunare au trecut la asasinarea noilor supuși sau la expulzarea lor pentru schimbarea caracterului etnic al regiunii înglobate prin amenințări din partea Germaniei, Italiei și Uniunii Sovietice. Totuși, mai existau români în viață și nu era de dorit. Alexandru Cozloschi, atașatul militar în Ungaria lui Horthy raporta prin documentul din 20 decembrie 1942 că sătenii în putere erau concentrați în companii de muncă forțată și supuși unui regim de eliminare fizică.

Primeau mâncare proastă, nu erau asigurate condiții pentru păstrarea curățeniei, ceea ce genera apariția păduchilor și a scabiei. Alimentele erau scumpe în vreme de război și pentru români abia dacă se găsea câte o bucată de pâine de 140 g pe zi. Chiar dacă erau recrutați de către autorități, nu primeau haine sau uniforme și erau îmbrăcați cu ceea ce se prezentaseră în prima zi. 

Oficialul român a calculat că au fost strânși pentru munca de exterminare circa 12.800 de bărbați și aceștia erau puși să lucreze practic gratis în minele de cărbuni, la terasamentele de cale ferată, la săparea canalelor de irigații, tăieri forestiere, amenajarea de aeroporturi și într-o fabrică producătoare de plumb din Baia Mare, metalul greu și toxic fiind ideal pentru îmbolnăvirea muncitorilor. Hainele ajungeau numai zdrențe după trei sau șase luni de muncă. Se muncea cât timp permitea astrul zilei. Cazarea se făcea prin grajduri neîncălzite și la distanțe apreciabile de locul de muncă. Nu existau paturi, ci se dormea direct pe beton sau pe paie. Cerul liber le era de multe ori acoperiș deasupra capului. 

Îngrijirea medicală era inexistentă, doctorul evreu din tabăra de la Marghita având ordine clare să nu dea medicamente pacienților. Taberele erau amplasate la distanțe de 4 – 6 km de locul de muncă și era o altă tortură deplasarea zilnică de două ori. Se făcea numai pe jos, că doar nu se consuma prețiosul combustibil pe acești sclavi moderni. 

Teritoriul cedat Ungariei în 1940, în urma Dictatului de la Viena

Erau umiliți permanent pentru că sunt români, “valah și câine puturos”, și erau bătuți peste organele sexuale cu o mare plăcere. Cum adevărul stă pe limba bețivului, un ofițer maghiar din trupele de pază a mărturisit că aveau ordine de la Budapesta să-i extermine, dar le este milă față de nenorociții ce trăiesc fericirea din patria definită drept focar de civilizație. 

„Dacă ați ști voi ce ordine avem de la Ministerul Armatei pentru voi”… și a făcut un semn de sugrumare cu mâna, continuând, „noi nu le aplicăm pe toate, căci totuși ni se face milă”, spunea un astfel de ofițer.

Această politică a fost dusă pe toată durata războiului mondial și a fost ceva sistematic. Se urmărea ca populația românească din așezările mixte să fie lipsită de bărbații în putere și autoritățile să ducă în forță o politică de maghiarizare a tineretului român. 

Foto sus: Intrarea trupelor maghiare în Zalău (8 septembrie 1940)

Bibliografie minimală

Duțu Alexandru, Lenuța Nicolescu, Alexandru Oșca, Atașații militari transmit ….(1938 – 1944), Editura Fundația “General Ștefan Gușă”, București, 2001.
Launay, Jacques de, Mari decizii ale celui de-Al Doilea Război Mondial, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988.
Nagy-Talavera, Nicolas M., Fascismul în Ungaria și România, Editura Hasefer, București, 1996.
Simion, A., Agresiunile naziste din Europa în anii 1938 – 1939, Editura Eminescu, București, 1983.
Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României septembrie 1940 – octombrie 1944, Editura Politică, București, 1985.