Ultima zi din istoria puterii dinastiei Romanov
În contextul frământărilor revoluționare care au pus stăpânire pe Rusia, pe data de 15 martie 1917 (stil nou), țarul Nicolae al II-lea a abdicat în favoarea fratelui său, în ultimul său act semnat ca împărat decretând următoarele:
„Lăsăm moştenire succesiunea Noastră fratelui Nostru, Marele Duce Mihail Alexandrovici, şi îi dăm binecuvântarea Noastră la urcarea sa pe tron”.
Succesorul de drept trebuia să fie ţareviciul Alexei (foto sus, alături de tatăl său, țarul Nicolae al II-lea), dar acestuia, minor şi bolnav de hemofilie, nu i se putea încredinţa soarta tronului în acele condiţii de cumpănă ale Rusiei.
Haosul şi insurgenţa din Sankt Petersburg au făcut imposibilă o discuţie sau măcar o telegramă între Nicolae şi Mihail, ultimul înţelegând că i s-a încredinţat doar dreptul de succesiune al lui Alexei, dar nu şi tronul imperiului. Confuzia s-a instalat în Dumă, însuşi Marele Duce aflând, printre ultimii, că a fost desemnat să salveze regimul imperial.
Vicleni, bolşevicii, prin Lev Kamenev, i-au trimis o telegramă de felicitare, dar liderii principalelor partide politice și șeful guvernului provizoriu, Aleksandr Kerenski, nu i-au garantat viața în cazul urcării tron şi i-au cerut să nu preia conducerea Rusiei până la convocarea Adunării Constituante, care fusese aleasă în mod democratic. În aceste condiţii confuze, pe data de 16 martie, ţarul formal a ales o soluţie de mijloc astfel încât noul guvern să restabilească ordinea în țară și să ducă războiul la un sfârșit victorios, semnând o proclamaţie în care afirma:
„Sunt ferm hotărât să-mi asum puterea supremă numai dacă asta este dorinţa marelui nostru popor, care trebuie acum, prin vot universal şi prin reprezentanţii lor în Adunarea Constituantă, să-şi stabilească o formă de guvernare şi noi legi fundamentale pentru statul nostru rus”.
Dar evenimentele care s-au succedat vertiginos au împiedicat convocarea Adunării Constituante, iar proclamaţia a rămas singurul act semnat de ţarul Mihail al II-lea în domnia sa de numai o zi, ultima din istoria puterii dinastiei Romanov, care, conform previziunilor, s-a sfârşit cum a început, adică tot cu un ţar cu numele Mihail...
Dispariţia fără urmă de la Perm
În lunile următoare, situaţia politică a continuat să se agraveze, iar Mihail Romanov a rămas, practic, captiv la Sankt Petersburg. Pe 21 august 1917, guvernul Kerenski a pus toată familia ţarului de o zi în arest la domiciliu, iar o săptămână mai târziu a mutat-o într-un apartament conspirativ.
Pe 1 septembrie, Rusia a fost declarată republică, iar două săptămâni mai târziu, arestul la domiciliu al Marelui Duce a fost ridicat. A fost găzduit de prinţesa Olga Putiatina în palatul său; constatând vexaţiunile şi tracasările la care era supus succesorul ţarului Nicolae, prinţesa l-a sfătuit să fugă în străinătate, dar Marele Duce a refuzat să părăsească Rusia. Totuşi, la acelaşi sfat al ambasadorului englez care i-a făcut rost şi de paşapoarte pe nume false, Mihail a acceptat în cele din urmă să se mute cu toată familia în Finlanda, dar, când erau gata de plecare, bolșevicii i-au aflat planurile și l-au pus din nou sub arest la domiciliu.
Marele Duce Mihail Alexandrovici Romanov în uniformă de cazac, în 1917
Pe 7 martie 1918, Marele Duce a fost săltat fără nicio explicaţie şi încarcerat la Institutul Smolnîi, iar patru zile mai târziu a fost trimis sub escortă la Perm, la peste 1.500 de kilometri spre est, din ordinul Consiliului Comisarilor Poporului. A fost o călătorie chinuitoare, într-un vagon de marfă fără geamuri şi fără căldură, care a durat opt zile. Iniţial, Mihail a fost plasat într-un hotel, dar după două zile a fost închis în sediul sovietului local. Regimul bolşevic repeta astfel, aproape identic, scenariul exilării ţarului Nicolae şi a familiei sale, care se aflau atunci la Ekaterinburg, locul unde aveau să fie asasinaţi.
Ca urmare a intervenţiilor soţiei sale, Natalia, la comisarii poporului din Sankt Petersburg, pe 9 aprilie, Marele Duce Mihail a fost eliberat, cazându-se într-un apartament din cel mai bun hotel din Perm. Localnicii îi purtau respect, iar soarta părea să-i surâdă, căci apoi familiei sale şi celor intimi le-a fost dată permisiunea de a i se alătura.
Dar reîntregirea a durat numai o săptămână, de Paşte, căci bolşevicii l-au izolat iarăşi, obligându-i pe cei apropiaţi să se întoarcă, singurii cărora li s-a permis să-i rămână alături fiind secretarul său personal, britanicul Nicholas Johnson, valetul şi şoferul. Apoi, cu puţin timp înainte de miezul nopţii de 12 iunie 1918, cinci membri ai poliţiei secrete bolşevice CEKA au pătruns în cameră, i-au ridicat pe Mihail şi Johnson şi, escortându-i între baionete, au dispărut în noaptea întunecoasă într-un faeton fără ca cineva să-i mai vadă vreodată pe cei doi arestaţi.
De aici încolo a început una dintre marile enigme ale revoluţiei ruse.
Acest text este un fragment din articolul „O enigmă care persistă după un secol. Soarta ducelui Mihail Romanov, ţarul ultimei zile a Împărăţiei Rusiei”, publicat în numărul 237 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.
