Trei decizii neinspirate luate de liderii militari și politici în ultimele două secole

Atunci când Imperiul Țarist a hotărât să vândă Alaska către SUA, factorii de decizie rusi au jubilat considerând că au realizat o bună afacere. Timpul avea să-i demonstreze Moscovei exact contrariul. La fel s-a întâmplat cu decizia URSS-ului de a invada Afganistanul. Nici Hitler nu a învățat nimic din experiența prin care a trecut Napoleon atunci când a decis să atace Rusia.

Când a atacat Uniunea Sovietică, Adolf Hitler nici nu concepea că până la sfârşitul anului 1940, nu va călca în capitala URSS-ului. Visul lui Hitler avea să fie spulberat chiar de propriile erori.

Hitler a invadat URSS-ul la 22 iunie 1941 cu trei mari grupuri de armată, fiecare având propriul obiectiv. Astfel, grupul de armate Nord, condus de Wilhelm von Leeb, declanşa ofensiva din Prusia Orientală prin statele baltice spre Leningrad. Grupul de armate Centru, sub comanda lui Fedor von Bock, îşi concentra atacul principal pe direcţia Minsk, Smolensk, Moscova. Grupul de armate Sud, comandat de Gerd von Rundstedt, desfăşura ofensiva la sud de mlaştinile Pripiatului până la Marea Neagră, pe direcţia Nipru şi Kiev.

Succesul rapid obţinut de Grupul de armate Centru în primele luni de război a avut un efect contrar aşteptărilor, creând o anumită confuzie şi stare tensionată între Hitler şi generalii Wehrmacht-lui. La sfârşitul lui august, Smolensk-ul, „poarta de intrare în Moscova”, era ca şi cucerit, iar comandanţii germani von Bock, Heinz Guderian, Halder şi Brauchitsch susţineau declanşarea cât mai rapidă a ofensivei către Moscova, de care îi mai despărţeau doar 350 de kilometri. Acesta a fost momentul în care Hitler nu a mai respectat planul iniţial, considerând prioritare la acel moment cucerirea Crimeii şi a bazinului Doneţk.

Neînţelegerile între el şi ofiţerii germani au dus la pierderea unui timp preţios. Mai mult, Hitler îşi va impune punctul de vedere, detaşând diviziile de tancuri ale Grupului de armate Centru, conduse de Guderian, către grupul de armate Sud, cu scopul ocupării Kievului, unde erau masate importante forţe sovietice. Înaintarea către Moscova a fost temporar oprită. Mişcarea i-a luat prin surprindere pe ruşi, mai multe armate sovietice fiind încercuite şi distruse;nemţii au capturat peste 600.000 de soldaţi.

Strălucita învăluire şi victorie a naziştilor a fost umbrită însă de apropierea iernii. Generalul Guderian, unul dintre artizanii victoriei asupra Kievului, avea să se întrebe mai târziu:„Kievul a fost fără nicio îndoială un strălucit succes tactic, dar problema dacă a avut vreo importanţă semnificativă strategică rămâne încă deschisă. Totul depindea de acum de capacitatea noastră de a atinge rezultatele aşteptate mai înainte de venirea iernii sau chiar mai înainte de ploile de toamnă”. Înaintarea către Moscova a fost reluată abia la 30 septembrie 1941. Hitler întârziase nepermis de mult, aşa cum o făcuse şi Napoleon. Ofensiva înspre Moscova a început cum nu se putea mai bine pentru germani. Nemţii au încercuit oraşele Viasma şi Briansk, capturând peste 650.000 de soldaţi sovietici. Drumul spre Moscova era acum larg deschis. Doar 800.000 de soldaţi şi 770 de tancuri se mai interpuneau între germani şi capitala URSS-ului.

Începutul sfârşitului:iarna rusească

Situaţia avea să se schimbe radical în octombrie. Prima zăpadă a căzut chiar la începutul lunii, pe data de 7, fiind urmată de ploi torenţiale. Trupele germane erau istovite, întreg ţinutul se transformaseră într-o imensă mocirlă, pe măsura ce vremea se înrăutăţea. „Drumurile s-au transformat rapid în nişte canale de noroi fără fund, pe care vehiculele noastre avansau doar cu viteza melcului şi cu o mare uzură a motoretelor”, scria Guderian.

În aceste condiţii, majoritatea generalilor germani au insistat pentru întreruperea ofensivei şi consolidarea poziţiilor. Mulţi dintre ei şi-au amintit de campania lui Napoleon şi au început să recitească sumbra relatare a lui Caulaincourt din 1812. Bock, Halder şi Brauchitsch au insistat însă ca Operaţiunea Taifun pentru cucerirea Moscovei să continue. Rasputiţa, perioada noroioasă din Rusia, a atins apogeul la finalul lunii octombrie, zădărnicind orice deplasare a trupelor germane.

Profitând de ameliorarea vremii şi de venirea îngheţului, pe 15 noiembrie, trupele Wehrmacht-ului au reluat înaintarea către Moscova. Răgazul a fost suficient pentru ruşi, care au reuşit să organizeze apărarea oraşului. Beneficiind de informaţiile primite din Japonia, de la spionul Richard Sorge, cum că Japonia nu va ataca URSS-ul, Stalin a dat ordin armatei sovietice din Extremul Orient să vină în apărarea Moscovei. 12 divizii foarte bine echipate şi antrenate, cu peste 250.000 de oameni, dotate cu 1.700 de tancuri şi 1.500 de avioane, au fost transferate spre Moscova.

Când au ajuns la doar 36 de kilometri de Moscova, trupele germane erau istovite, epuizate fizic şi material de apărarea concentrică organizată de generalul Jukov. Temperaturile scăzute de minus 20 de grade au afectat atât soldaţii germani, cărora le lipsea îmbrăcămintea de iarnă, cât şi tehnica de luptă. Totuşi, la 2 decembrie 1941, cu un efort disperat, germanii au declanşat ultimul asalt către Moscova. Vlăguite şi cu efectivele serios diminuate, trupele lui Hitler nu au putut face faţă contraofensivei sovietice declanşate pe 5 decembrie de patru armate sovietice, fiind împinse înapoi cu peste 100 de kilometri. Ordinul lui Hitler de a rezista şi de a refuza retragerea generală a salvat armata germană de la o fugă dezordonată a trupelor.

Hitler:înfrângerea a fost provocată de neaşteptata instalare a iernii

Führer-ul a pus eşecul pe seama iernii grele. Pierderile se ridicau la peste 775.000 de oameni – morţi, răniţi, dispăruţi, aproape o pătrime din efectivul total al armatelor terestre germane. Furios că armata sa a fost incapabilă să cucerească Moscova, Hitler a demis mai mulţi generali de frunte, printre care se numărau Rundstedt, Bock, Leeb, Strauss şi, poate cel mai important, Guderian, principalul artizan al victoriilor sale. Frontul avea să se stabilizeze abia în luna februarie a anului 1942, dar trupele germane erau deja împinse înapoi cu 150-200 de kilometri distanţă de Moscova

Hitler căzuse şi el în aceeaşi capcană ca şi Napoleon. „Rusia este o ţară în care intri uşor, dar din care ieşi foarte greu”, spunea Antoine-Henri Jomini, după experinţa din 1812. Hitler nu l-a ascultat.

O afacere:Alaska

La 18 octombrie 1867, a avut loc o tranzacție comercială, care atunci nu a suscitat un interes deosebit, dar între timp s-a dovedit deosebit de benefică pentru SUA. Rusia a vândut Statelor Unite ale Americii Alaska, un teritoriu de peste 1, 5 milioane de kilometri patrati, la pretul de 7, 2 milioane dolari. După un timp, în Alaska s-au descoperit zăcăminte aurifere. Goana dupa aur a început să atragă în zona coloniști începand cu anul 1890. În timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, teritoriul a fost folosit ca excelentă bază aeriană pentru avioanele pe care americanii le trimiteau în ajutorul URSS. Apoi a devenit un teritoriu strategic în desfășurarea Războiului Rece. Alaska a fost declarata stat american abia la 3 ianuarie 1959.

Soarta statului s-a schimbat însă brusc odată cu descoperirea unor importante zăcăminte de petrol în anul 1968, ceea ce a determinat o explozie a industriei extractive și construirea în mare graba a conductei trans-Alaska.

Între timp, a ajuns să fie una din importantele resurse ale SUA, provenite în proportțe de 80% din petrol si gaze. În rest, produce pește (somon, cod, crab), cărbune, metale prețioase, zinc, cherestea.

Afganistan

Problemele actuale ale Afganistanului au început cu aproape 40 de ani în urmă. În 1973 vărul regelui, Daoud, a organizat o lovitură de stat, proclamând Afganistanul republică iar pe el preşedinte. În scurta perioadă de conducere a ţării de către Daoud, Afganistanul s-a bucurat de venituri provenite din exporturi de petrol şi gaze. La 27 aprilie 1978, Daoud a fost răsturnat de la putere şi asasinat de către comunişti (revoluţia Sawr) grupaţi în jurul Partidului Democratic Popular Afgan (PDPA). Conflictele interne au dus însă la fractura partidului. Liderii unei facţiuni – Parcham – au fost excluşi, în timp ce cealaltă facţiune, Khalq (masele), condusă de Noor Mohammed Taraki, a preluat puterea. Taraki a început să laicizeze ţara lovind astfel în islam. Reformele radicale ale acestuia au generat revolte locale şi insurecţii armate, trupele guvernamentale înfrângând de câteva ori grupările de rezistentă.

În tot acest război civil s-au implicat şi cele două super puteri militare, URSS şi SUA, prima susţinând puterea iar cea de-a doua opoziţia, pe mujahedini. Când luptele interne afgane au luat amploare, Uniunea Sovietică s-a simţit obligată să ajute regimul comunist ameninţat şi a invadat ţara la 27 decembrie 1979. Liderul sovietic, Leonid Brejnev credea că trupele se vor putea retrage după aproximativ 6 luni. Sovieticii au înlăturat întreaga conducere afgană şi l-au instalat pe Babrak Kamal la conducere, şeful facţiunii Parcham, care a anulat măsurile nepopulare ale lui Taraki, declarandu-şi loialitatea faţă de Islam. Dar prezenţa trupelor străine pe teritoriul afgan deja declanşase o revoltă naţională. Armata sovietică a răspuns prin distrugerea culturilor agricole şi a şeptelului, pentru a tăia aprovizionarea mişcării de rezistenţă.

Reacţia SUA

SUA se temeau la fel ca şi în cazul Vietnamului, de răspândirea comunismului în lume. Primele măsuri adoptate de administraţia Jimmy Carter au fost paşnice, un boicot al Jocurilor Olimpice de la Moscova, anularea unor acorduri comerciale încheiate cu Brejnev. În 1980, SUA hotărăsc sa intervină in teatrul de operaţiuni. Americanii au participat la război prin intermediul rezistentei afgane. Zbigniev Brzezinski, consilierul pe probleme de securitate naţionala, a fost trimis să negocieze cu Pakistanul pentru a livra arme opozitiei afgane. Asa a început cooperarea dintre mujahedini ("Soldatii lui Dumnezeu") şi americani. CIA trimitea arme către serviciile secrete din Pakistan care ii aprovizionau pe mujahedini. Tabara celor care i-au susţinut pe mujahedini s-a lărgit şi a inclus Marea Britanie, Arabia Saudita, Egiptul. Pe parcursul anilor ‘80, gradul de implicare a celor doua superputeri a crescut. SUA au furnizat mii de tone de armament muhajedinilor. URSS a trimis în Afganistan peste 100.000 de soldaţi.

Până la mijlocul anilor '80, peste cinci milioane de bărbaţi, femei şi copii-o treime din populaţia Afganistanului – a emigrat în Pakistan, Iran şi în alte ţări, într-unul din cele mai mari exoduri din lume de după al doilea război mondial. Bombardamentele ruseşti asupra satelor afgane au curmat aproape un milion de vieţi. Războiul din Afganistan s-a dovedit a fi unul dintre cele mai costisitoare şi a durat mai mult decât spera Brejnev.

Ca urmare a întâlnirilor dintre Reagan şi Gorbaciov, în care s-a discutat mult problema dezarmării şi semnării a mai multor tratate, s-a decis şi retragerea trupelor din Afganistan până în 1989.

Remarcaţii războiului împotriva URSS ... talibanii

În timpul războiului contra URSS, în Afganistan se remarcă şi talibanii, studenţii în Coran, prin fanatismul religios, cu care se avântă în luptă şi prin rigorismul islamic, fiind adepţii Şaria (legea islamică). Al Quaida şi Osama Bin Laden găsesc în munţii Afganistanului o casă bună în pregătirea pentru activităţile teroriste, sprijinite de CIA, cât timp au fost îndreptate împotriva sovieticilor.

În anul 1992 se pune definitiv capăt regimului comunist, când demisionează preşedintele Naji­bulah. Dar nici de data aceasta câştigătorii nu se înţeleg şi începe un lung război civil, câştigat în cele din urmă (în 1996) de talibani care insti­tuie un regim şi mai draconic, fiind interzise orice influenţe occidentale. Este suprimată televiziunea, se închid şcolile pentru fe­mei, portul vălului este obligatoriu, se extind şcolile coranice. Te­roa­rea este la ordinea zilei. Nu este permisă nici o deviere de la islamul sunit, ai cărui adepţi sunt.

După retragerea trupelor sovietice din Afganistan (1989) şi victoria talibanilor asupra autorităţilor centrale de la Kabul în 1996, această ţară a devenit centrul de unde teroriştii musulmani îşi coordonau atacurile teroriste împotriva Occidentului. Atentatele comise împotriva SUA, de reţeaua teroristă Al-Qaeda, la 11 septembrie 2001, au dus la intervenţia NATO pe tărâm afgan. Deşi înlăturarea talibanilor de la putere şi instaurarea unui regim democratic păreau o misiune facilă, forţele NATO s-au confruntat cu un război de gherilă, greu de controlat ce a măcinat puternic trupele implicate.

Importanţa strategică a Afganistanului

Afganistanul se situează sub influenţa marilor puteri:la nord Rusia, la est China, spre sud-sud-est India, spre sud-sud-vest Iran iar la vest  Europa, la acestea se adauga SUA. Aflându-se pe aceste poziţii, fiecare din acestea pot influenţa în mod foarte puternic pe celelalte.  De asemenea, Afganistanul este situat la confluenţa marilor religii din lume:Budismul, Creştinismul şi Islamul (ultima fiind cea mai tânără şi cea mai dinamică religie în prezent). 

Afganistanul se învecinează cu Pakistanul, Iranul, Turkmenistanul, Kazahstanul si Tadjikistanul. Cu Pakistanul, aflat pana la 1947 sub dominaţie britanica, a avut neînţelegeri înca de la sfârşitul secolului XIX, pentru linia Durand, care separa etnia pastunilor, aflaţi de o parte si de alta a graniţei afgano-pakistaneze. A avut relaţii tensionate si cu ceilalţi vecini, din cauza valurilor de refugiaţi care au trecut granita de teama conflictelor mereu prezente în Afganistan sau a exportului de terorism practicat de Al-Qaeda. Are o populatie multietnica formata din paştuni, tadjici, uzbeci si hazari, între care au existat întotdeauna tensiuni. Cele 31 de milioane de locuitori sunt în majoritate musulmani. Grupul pastunilor a dominat pe întregul parcurs al istoriei celelalte etnii.