Tovarăşul Lenin a fost împuşcat!
În vara anului 1918, războiul civil aprinsese Rusia ca un rug. Pentru revoluţia boşevică, lunile fierbinţi de vară au reprezentat un moment de cumpănă;neobosit, Lenin ţinea discurs după discurs, încercând să redreseze situaţia. La 1 august s-a întâlnit cu Regimentul revoluţionar „Varşovia” din Moscova, înainte de plecarea acestuia pe front. „Aveţi onoarea de a apăra idei sfinte”, le-a spus soldaţilor. În ziua următoare s-a adresat comuniştilor din cartierul Butîrki, apoi a vorbit la o şedinţă a Armatei Roşii şi a ţinut o cuvântare în faţa muncitorilor de la uzinele Michelson, din partea veche a Moscovei, înainte de a participa la şedinţa de seară a Sovnarkomului (guvernului). De fiecare dată a vorbit cu convingere despre inevitabilitatea revoluţiei mondiale. Însă soarta îl va readuce peste câteva la uzinele Michelson, acolo unde va fi împușcat în condiții ce ridică până și astăzi mari semne de întrebare.
La 30 august, Lenin a revenit la uzinele Michelson, pentru a le vorbi muncitorilor despre Cele două regimuri, iar aceştia l-au primit cu căldură, sperând ca lucrurile să ia o întorsătură favorabilă pentru ei. Lenin a ţinut să-i avertizeze asupra pericolelor democraţiei:„Oriunde domnesc «democraţii», veţi descoperi o hoţie curată, pe faţă. Noi cunoaştem adevărata fire a acestor democraţii!” A continuat apoi cu retorica sa obişnuită, afirmând că „datorită desfiinţării proprietăţii private asupra pământului, acum s-a ajuns la o unificare vitală între proletariatul de la oraşe şi cel de la sate”, în final precizând:„Nu avem decât o ieşire:victorie sau moarte!” A fluturat din mână, aşa cum vor face toţi „marxist-leniniştii” secolului al XX-lea, apoi s-a îndreptat către ieşire, oprindu-se puţin în faţa clădirii ca să stea de vorbă cu un grup de femei. Era ora 19:30.
Atentatul de la fabrica Michelson
Ce s-a întâmplat ulterior a fost în detaliu povestit la interogatoriile Ceka[1]de către Baturin, asistent al Comisarului Militar al Diviziei 5 Infanterie din Moscova, aflat lângă Lenin:„Când tovarăşul Lenin a părăsit clădirea fabricii Michelson, după ce rostise cuvântarea referitoare la Dictatura burgheziei şi dictatura proletariatului, eram la o distanţă de aproximativ douăzeci-treizeci de paşi de el. Toţi participanţii la miting se înghesuiau spre ieşire, aşa că am reuşit să mă strecor afară numai cu mare greutate. În timp ce mă îndreptam spre automobilul tovarăşului Lenin am auzit trei sunete scurte, înfundate, care nu păreau focuri de revolver, ci mai degrabă nişte rateuri ale unui motor de automobil. După aceea am văzut oamenii din preajma automobilului alergând în toate direcţiile şi aruncându-se cu faţa în jos la pământ. Lângă maşină zăcea tovarăşul Lenin. Mi-am dat seama că tocmai avusese loc un atentat la viaţa lui. N-am văzut persoana care comisese atentatul. Fără să-mi pierd cumpătul, am strigat:prindeţi-l pe asasinul tovarăşului Lenin! Am pornit apoi în fugă spre [strada] Serpuhovka, unde oamenii înspăimântaţi alergau în toate direcţiile, singuri sau în grupuri.
Am ajuns la un anumit punct de pe Serpuhovka, când am observat că în spatele meu, lângă un copac, stătea o femeie care ţinea în mână o servietă şi o umbrelă. Înfăţişarea ei ciudată mi-a atras imediat atenţia. Arăta ca o persoană speriată şi hăituită. Când am întrebat-o ce face acolo, mi-a replicat:«De ce vrei să ştii?» Am controlat-o în buzunare, i-am luat servieta şi unbrela şi i-am cerut să vină cu mine. Pe drum am întrebat-o:«De ce l-ai împuşcat pe tovarăşul Lenin?» Femeia mi-a răspuns printr-o întrebare:«De ce vrei să ştii?» În clipa aceea n-am mai avut nicio îndoială că ea a fost cea care a tras în tovarăşul Lenin...
Întrucât mă temeam ca nu cumva simpatizanţii şi suporterii s-o salveze sau poate s-o linşeze, am cerut unor miliţieni înarmaţi şi soldaţi ai Armatei Roşii din mulţime să ne însoţească. La interogatoriu, care a avut loc la Comisariatul militar din districtul Zamoskvorecie, femeia numită Kaplan şi-a asumat responsabilitatea atentatului la viaţa lui Lenin”.
La un pas de moarte
Lenin a fost ridicat de pe jos şi urcat în maşină. Şoferul său personal, Gil, a pornit în trombă spre Kremlin. Când au ajuns la intrare la locuinţa lui Lenin, acesta a refuzat orice ajutor, şi-a pus sacoul şi paltonul şi a urcat scările până la etajul trei. În clipa în care sora lui, Maria, i-a deschis uşa alarmată, Lenin i-a spus, alb la faţă şi contorsionat de durere:„Am fost rănit uşor, numai în braţ”. Medicul personal, A.N. Vinokurov, era deja acolo, aşteptând să-i dea primul ajutor. Telefonul din hol suna fără încetare.
Un alt doctor, V.A. Rozanov, îşi amintea ulterior:„Era o cameră mică... o ambianţă întâlnită peste tot unde cineva a suferit un accident:chipurile îngrijorate ale rudelor şi ale prietenilor apropiaţi care stau în jurul pacientului, alte persoane străine de familie, dar la fel de îngrijorate, ce vorbesc în şoaptă, într-un colţ al încăperii. Patru medici se aflau deja la patul bolnavului şi în scurt timp au mai fost chemaţi şi alţii”.
S-a căzut de acord să se publice buletine regulate referitoare la starea sănătăţii lui Lenin. Buletinul din ziua de 30 august anunţa:„La ora 11 seara au fost identificate două răni de gloanţe. Unul dintre ele a pătruns în umărul drept, a penetrat cavitatea toracică şi a atins partea superioară a plămânului, provocând hemoragie în pleură şi în partea superioară a gâtului, deasupra claviculei drepte. Al doilea glonţ a intrat în umărul stâng, a lovit osul şi a rămas sub piele în regiunea umărului stâng. Există semne de hemoragie internă. Pacientul este perfect conştient. Au fost convocaţi cei mai buni specialişti şi chirurgi”. Dar viaţa lui Lenin nu era în pericol. În scurt timp, medicul Obuh a comunicat Sovietului din Moscova că funcţia inimii pacientului revenise la normal şi nu exista niciun pericol de recidivă. În total, au fost publicate aproximativ 35 de buletine regulate referitoare la starea lui Lenin, care a fost totuşi la un pas de moarte. Aşa cum preciza Rozanov, „glonţul a parcurs o traiectorie neobişnuită şi, spre norocul pacientului, a trecut prin gât de la stânga la dreapta chiar prin faţa laringelui, fără să atingă alte vase de sânge din gât. Dacă glonţul ar fi deviat cu un milimetru în altă direcţie, fără îndoială că Vladimir Ilici ar fi murit”.
În urma incidentului, conducerea Partidului şi-au dat seama cât de important era Lenin. Instransigenţa şi hotărârea sa făcuseră posibile atât preluarea puterii în octombrie 1917, cât şi crearea fundaţiei pentru primul stat socialist din lume. Lenin era motorul, creierul acestui sistem. La 2 septembrie 1918, Troţki declara că „în Lenin avem o persoană plămădită special pentru era noastră de sânge şi fier. Orice nebun poate să tragă în capul lui Lenin, dar nici măcar natura n-ar fi în stare să creeze din nou un asemenea cap”. A fost şi momentul declanşator pentru crearea mitului Lenin. Presa a publicat numeroase articole, apeluri şi cuvântări ale comitetelor de partid în care se exprimau sentimente de loialitate, recunoştinţă şi urări de însănătoşire. S-a născut un cult al personalităţii, ce avea să caracterizeze de atunci înainte toate regimurile totalitare.
Foto:Vladimir Ilici Lenin (aşezat pe locul din faţă-dreapta al automobilului), la Petrograd, în timpul Revoluţiei Bolşevice din octombrie 1917)
Revolta partidului socialist-revoluţionar
Atentatoarea lui Lenin a fost dusă la Kremlin şi interogată timp de mai multe de zile de eşaloanele superioare ale sistemelor juridice şi de securitate bolşevice – preşedintele tribunalului revoluţionar din Moscova, A. Diakonov, comisarul pentru Justiţie, Dmitri Kurski şi şefii Ceka, Nikolai Skîrpnik şi Iakov Peters. A mărturisit că se numea Fania Kaplan, avea 28 de ani (se născuse la 10 februarie 1890) şi provenea dintr-o familie de evrei din provincia Volînskaia (tatăl era profesor), având alţi şase fraţi şi surori. În 1906, la vârsta de 16 ani, îşi schimbase numele din Roitman în Kaplan – an în care fusese condamnată la muncă silnică „veşnică” (pe o perioadă nedeterminată) de o curte marţială din Kiev, pentru participarea sa la o acţiune teroristă a anarhiştilor. Primii ani i-a petrecut în închisoarea din Malţev, de lângă Orel, apoi în vestitul lagăr al minelor de argint de la Cita, din Siberia răsăriteană. În timpul detenţiei a cunoscut-o pe Maria Spiridonova şi s-a convertit la cauza socialismului revoluţionar. A fost eliberată după revoluţia din februarie 1917. Familia emigrase în America în 1911.
Partidul socialist-revoluţionar, apărut în 1902 şi care se bucura de o popularitate la care bolşevicii nici nu visau, a fost votat într-un procent de 58% (spre deosebire de bolşevici, care obţinuseră doar 25%) la alegerile pentru Adunarea Constituantă, ţinute la două săptămâni după ce partidul lui Lenin preluase puterea. Dar democraţia nu era pe placul bolşevicilor;în ianuarie 1918 Adunarea a fost dizolvată, iar socialiştii revoluţionari s-au împărţit între cei care se opuneau acestei dizolvări (socialiştii revoluţionari de dreapta, SRD) şi cei care o aprobau şi care participau de altfel la guvernare alături de bolşevici (socialiştii-revoluţionari de stânga, SRS).
Maria Spiridonova era o figură legendară a mişcării socialist-revoluţionare şi anarhiste din Rusia. Născută în Tambov, în 1884, fusese condamnată iniţial la moarte (pedeapsă comutată în închisoare pe viaţă) pentru asasinarea unui oficial din poliţia ţaristă în ianuarie 1906. Era apropiată de Fania (căruia prietenii îi spuneau Dora), pe care o cunoscuse;cele două apar în 1910 într-o fotografie de grup a deţinuţilor de la închisoarea din Malţev. Deşi drumurile lor politice n-au mai coincis după 1917 (Fania fiind o adeptă a socialiştilor-revoluţionari de dreapta, în timp ce Maria era unul dintre liderii aripii stângi), Spiridonova s-a interesat de soarta ei după arestare, deşi în acel moment situaţia ei politică era destul de nesigură.
Şi asta pentru că, în august-septembrie 1918, logodna bolşevicilor cu socialiştii revoluţionari de stânga se încheiase. Deşi demisionaseră din Sovnarkom încă din martie 1918, SRS-iştii au continuat să-şi păstreze reprezentarea substanţială în Comitetul Executiv Central al Congresului Sovietelor şi în Sovietele locale;de la mijlocul lunii iunie, ei au rămas singurul partid care mai era încă tolerat de bolşevici de post de opoziţie politică liberă să funcţioneze. Ca populişti radicali idealişti, SRS-iştii credeau că, împreună cu bolşevicii, au rolul să apere Revoluţia Socialistă împotriva forţelor reacţionare;cu toate astea, au condamnat vehement cedarea de către bolşevici Germaniei a unor vaste teritorii şi au denunţat politica guvernului de rechiziţionare a cerealelor de la ţărănime „pentru hrănirea proletariatului de la oraşe”. Conflictul care mocnea a ajuns la apogeu în timpul celui de-al doilea Congres al Sovietelor din întreaga Rusie, care a avut loc la Balşoi Teatr din Moscova între 4 şi 10 iulie 1918. Spiridonova şi alţi lideri SRS-işti au ţinut discursuri în care au formulat acuzaţii directe la adresa contelui Mirbach, ambasadorul Germaniei la Moscova, care era prezent în sală. Troţki, Comisarul de Război, a apărat în discursul său politica bolşevică de păstrare a unor relaţii paşnice cu Germania.
Asasinarea ambasadorului german la Moscova
În depoziţia sa ulterioară, Spiridonova a declarat că într-o şedinţă a Comitetului Central al SRS se hotărâse asasinarea lui Mirbach, pentru a submina Tratatul de pace de la Brest-Litovsk şi pentru a prelua puterea la Moscova. Viitorul asasin, Iakov Grigorievici Bliumkin, era un personaj remarcabil, care a avut o carieră scurtă, dar deosebit de „romantică”. În momentul în care a avut loc rebeliunea SRS, el abia împlinise 20 de ani. Născut în 1898 la Odesa, în familia unui vânzător evreu, singura educaţie pe care o primise se rezumase la patru ani de şcoală în limba idiş, după care devenise comis-voiajor. A intrat în SRS după crearea sa, în toamna anului 1917, iar în mai 1918 fusese numit şef al secţiei de contraspionaj din cadrul departamentului de combatere a contra-revoluţiei din cadrul Ceka.
Asasinatul a fost comis în data de 6 iulie, în jurul orei 15:00. Pe baza unor documente falsificate, Bliumkin şi complicele Nicolai Andreev au reuşit să se întâlnească cu Mirbach, pe care l-au ucis trăgând cu revolverele şi aruncând o bombă. Deşi socialiştii-revoluţionari deţineau superioritatea numerică în Moscova, complotul nu a reuşit, datorită unor unităţi letone, veterani ai războiului, care au rămas fideli bolşevicilor. Spiridonova a fost iniţial arestată, condamnată la un an, dar aministiată a doua zi, după ce simpatizanţii săi au ameninţat cu o nouă revoltă, apoi din nou arestată în ianuarie 1919 (după ce ţinuse un discurs critic la adresa bolşevicilor) şi internată într-un sanatoriu, cu un diagnostic de boală mintală. Deşi a fost eliberată de militanţi SRS-işti în aprilie, a fost rearestată şi închisă într-un spital de psihiatrie până în noiembrie 1921, când a fost eliberată cu condiţia de a renunţa la orice activitate politică. Cu toate că s-a retras complet din viaţa publică, a fost din nou arestată în 1937, în timpul epurărilor staliniste, fiind condamnată la 25 de ani pentru aşa-zisa instigare a unei revolte ţărăneşti. La 11 septembrie 1941, trei luni după invazia germană în Uniunea Sovietică, a fost executată în închisoarea din Orel, alături de alţi peste 150 de deţinuţi politici, printre care şi Christian Racovski.
Bliumkin a fugit din Moscova, a stat ascuns, apoi a luat parte la acţiunile teororiste ale SRS-iştilor împotriva regimului Skoropadski din Ucraina, a colaborat cu comuniştii împotriva directoratului lui Petliura, a devenit chiar membru al Sovietului ilegal din Kiev. După reinstaurarea puterii sovietice în zonă, s-a predat Cekăi din Kiev, pentru care a scris o amplă declaraţie în aprilie 1919, descriind rolul său în asasinarea lui Mirbach. A fost eliberat „sub control politic” în 1920, apoi amnistiat în martie acelaş an. Ulterior a vorbit public despre asasinat, lăudându-se că l-ar fi ucis personal pe ambasador. Totuşi, din probele citate de diplomaţii germani Gustav Hilger şi Freiherr Karl von Bothmer, amândoi membrii în staff-ul lui Mirbach, toate cele trei gloanţe trase de Blimkin şi-au greşit ţinta, glontele care l-a ucis pe ambasador fiind tras din revolverul lui Nikolai Andreev, complicele acestuia. Andreev n-a putut să-i conteste gloria;murise de tifos în Ucraina în 1919. În 1920, Bliumkin a reintrat în poliţia politică, în OGPU. Pe când ocupa funcţia de rezident ilegal în Turcia, în 1929, s-a întâlnit cu Troţki (aflat pe atunci pe insula Prinkipo, după expulzarea din Uniunea Sovietică) care i-a înmânat un mesaj pentru Karl Radek, unul dintre apropiaţii săi. Bliumkin a fost trădat de amanta sa, agentă a poliţiei secrete. La 3 noiembrie 1929 a fost executat;se spune că a strigat „trăiască Troţki!” în faţa plutonului de execuţie.
Un singur trăgător sau un complot?
Ca şi în celebrul caz Kennedy de mai târziu, încă de la început au existat suspiciuni cu privire la existenţa unui complot. Pe anchetatori îi interesa, în principal, să descopere ce organizaţie se ascundea în spatele Faniei Kaplan. Unele interogatorii au fost efectuate în stilul caracteristic bolşevicilor, adică la miezul nopţii. Antrenată în timpul detenţiei să-i sfideze pe torţionari şi să nu „cedeze”, Fania Kaplan stătea pe un taburet în mijlocul camerei, privindu-i calmă pe cekiştii în haine de piele, cu revolverele la şold. Le repeta pe un ton convingător:
─Nu fac parte din nici un partid.
─De ce ai tras în tovarăşul Lenin?
─Îl consider un trădător. Cu cât va trăi mai mult, cu atât va îngropa mai mult ideea de socialism. Pentru zeci de ani.
─Cine te-a pus să comiţi această crimă?
─Am comis atentatul din proprie iniţiativă.
Pe cekişti îi interesa obţinerea de probe în privinţa legăturilor ei cu socialiştii-revoluţionari şi grupările lor radicale. Au întrebat-o dacă o cunoştea pe o anume Biţenko, fostă deţinută, care devenise o personalitate proeminentă în conducerea socialist-revoluţionarilor şi participase la negocierile din cadrul tratatului de pace de la Brest-Litovsk ca membră a delegaţiei sovietice. Deşi Fania a recunocut că o cunoştea, a negat că i-ar fi cerut să o ajute să ajungă în preajma lui Lenin. „La Kremlin nu am fost decât o singură dată. Ultima oară am văzut-o pe Biţenko acum o lună”.
─Ce părere ai despre revoluţia din octombrie?
─În ziua când a izbucnit eram internată într-un spital din Harkov. N-am o părere prea bună despre ea. Întotdeauna am fost adepta Adunării Constituante.
Şi întrebările se reluau:
─Aşadar, de ce ai tras în tovarăşul Lenin? Cine te-a trimis?
─Mi-am pus în gând să-l împuşc pe Lenin încă din februarie. Ideea a prins contur în mintea mea la Simferopol, în Crimeea, şi de atunci am început pregătirile.
Minutele interogatoriului nu conţin alte amănunte. Fania Kaplan nu a incercat să invoce circumstanţe atenuante, deşi ştia bine ce pedeapsă riscă. Dar istoricii care s-au aplecat asupra cazului, printre care Arkadi Vaksberg, Donald Rayfield sau Dmitri Volkogonov, au ridicat serioase îndoieli asupra afirmaţiei conform căreia „eu am tras în el”. În ciuda faptului că erau de faţă o mulţime de oameni, niciun martor nu a declarat că a văzut-o pe Fania Kaplan trăgând cu revolverul. Chiar şi şoferul Gil, aflat lângă Lenin, a depus următoarea mărturie:„Când Lenin se afla la o distanţă de trei paşi de vehicul, am văzut un browning [revolver] în mâna unei femei, întinzându-se din spatele unor oameni. Am auzit trei focuri şi în clipa următoare m-am aruncat spre locul de unde veneau. Femeia care trăsese a aruncat revolverul la picioarele mele, apoi s-a pierdut în mulţime. Revolverul a rămas jos. Nu l-a ridicat nimeni, cât timp am fost acolo”.Cei optsprezece martori interogaţi la comisariatul militar al districtului Zamoskvorecie au declarat, în linii mari, acelaşi lucru. Practic, nimeni n-o văzuse pe Fania Kaplan, zăriseră doar o mână de femeie care trăsese în Lenin.
Fania Kaplan (foto) avea şi o problemă medicală din cauza căreia era greu de crezut că putea fi recrutată pentru un asasinat:era aproape oarbă. D. Tarasova, care fusese cu ea la Akatua înainte de a fi din nou arestată, a declarat că Fania Kaplan era, practic, nevăzătoare:„Îşi pierduse vederea cu mult timp în urmă şi şi-o recăpătase doar parţial”.
Faptul că Fania Kaplan nu a făcut nicio încercare să se justifice ridică multe semne de întrebare. În opinia specialiştilor, probabil ea urma să-şi asume responsabilitatea pentru tentativa de asasinat, precum şi consecinţele acestui act. Volkogonov susţine că profesorul Litvin de la Universitatea din Kazan i-a declarat personal că cel care a tras cele trei focuri în Lenin a fost, de fapt, un anume Protopopov, care în iulie 1918 îndeplinea o funcţie de conducere în Ceka şi era membru SRS. Potrivit lui Litvin, Protopopov a fost arestat în acelaşi timp cu Fania Kaplan şi executat chiar în aceeaşi zi sau în ziua următoare, lucru pe de care Fania nu l-a ştiut, jucându-şi rolul tragic în continuare. În sprijinul afirmaţiei se aduce şi un document oficial, o radiogramă a lui Iakov Peters, în care se specifică arestarea mai multor suspecţi. Arkadi Vaksberg susţine o altă teorie:cea care a tras ar fi fost Lidia Konopleva, un alt lider socialist-revoluţionar.
Să fie cazul Kaplan una din primele mistificări ale istoriei făcute de regimul bolşevic?
Majoritatea specialiştilor înclină să spună da. Comunistul A.V. Kuzneţov, care, aşa cum mărturiseşte chiar el, era colecţionar de arme, nu a dat Cekăi browningul aruncat pe jos decât după trei zile încheiate. Pe de altă parte, în poşeta Faniei Kaplan s-a găsit un alt browning atunci când a fost percheziţionată pentru prima oară. Aşadar, al cui era revolverul care fusese predat? Cel puţin aparent, anchetatorii nu s-au ostenit să găsească un răspuns la această întrebare. Abia după trei zile, Mihail Iurovski – acelaşi Iurovski care organizase cu doar câteva săptămâni în urmă asasinarea ţarului şi a familiei sale şi care fusese între timp transferat la Moscova – a primit ordin să cerceteze locul atentatului, unde a găsit, surpriză, tuburile a patrucartuşe browning. Dar toţi martorii declaraseră că au auzit doar trei împuşcături.
După 1990 s-a demonstrat că glonţul scos din gâtul lui Lenin în ziua de 23 aprilie 1922 de către medicul german Borchardt nu a fost tras din revolverul predat de Kuzneţov Cekăi. În biografia sa despre Lenin, Vokogonov susţine că paginile 11, 84, 87, 90 şi 94 din dosarul în care se vorbeşte despre atentat lipseau în ziua de 26 iunie 1963, când a cercetat documentele. În conformitate cu toate aceste opinii, e puţin probabil că Fania Kaplan a fost cea care a tras. Mai degrabă, a fost un pretext pentru regimul bolşevic de a lansa un val de teroare la întregul întregii ţări.
Comandantul Kremlinului, Pavel Malkov, consemnează în memoriile sale (Însemnările unui comandant al Kremlinului, apărute în 1959) că la 3 septembrie 1918 a fost convocat la Ceka, unde i-a fost citit un ordin:„Kaplan trebuie împuşcată. Sentinţa va fi executată de Comandantul Kremlinului, Malkov”. Malkov îşi amintea:„Execuţia unei fiinţe umane, mai ales a unei femei, nu e lucru uşor. Pe umerii noştri apăsa o responsabilitate foarte, foarte grea. Dar nu mi se ordonase niciodată să execut o sentinţă mai dreaptă ca aceasta. Am întrebat:când? «Acum, imediat» Nimeni nu i-a comutat Faniei Kaplan sentinţa şi aceasta a fost executată imediat. Eu am dus-o la îndeplinire, eu, comunist, marinar din Flota Mării Baltice, Comandantul Kremlinului din Moscova, Pavel Dmitrievici Malkov, semnat mai jos cu propria mână”. Înainte de execuţie, Malkov a primit instrucţiuni detaliate, în prezenţa lui Iurovski. I s-a cerut să execute sentinţa într-un garaj, cu motorul maşinii în funcţiune. Rămăşiţele pământeşti ale Faniei Kaplan trebuiau distruse fără a lăsa nicio urmă. Execuţia a fost dusă la îndeplinire în ziua de 4 septembrie, ora 4 dimineaţa, cu un glonţ în ceafă. „Poetul proletar” Damian Bednîi a fost invitat să asiste la execuţie ca „să se inspire din revoluţie”.
Răzbunarea bolşevicilor nu s-a oprit aici. În epoca stalinistă, persoanele cu numele de Kaplan au suferit fără să aibă, de fapt, nicio legătură cu Fania. Era suficient să fii întrebat „Eşti rudă cu aceaKaplan?” ca să ai probleme. Din arhive a fost dezvăluit un raport intern al Ministerului Securităţii Statului, în care se precizează:„A fost descoperită o anume Fania Lvovna Kaplan împreună cu soţul ei Vladimir Aronovici Kaplan şi fiica lor, Mariana Vladimirovna Kaplan. Informatorul Asia şi sursa Mîşk au raportat faptul. S-au făcut investigaţii pentru a se obţine cât mai multe informaţii despre aceste persoane”. În 1949, un colonel de la acelaşi minister a fost informat de un anume Nikolaev că.V. A. Kaplan ar fi, de fapt, fratele Faniei Kaplan. Întrebat de unde ştie, a precizat că a auzit de la locatari, fără să poată spune exact de la cine. Un anume Vladimir Natanovici Kaplan a fost arestat în 1938 de NKVD[2]în regiunea Moscova şi a murit şase luni mai târziu în închisoare, în timp ce sora lui, Flora, a ajuns într-un lagăr de concetrare. Numele Kaplan era suficient pentru o soartă tragică.
Pretext pentru teroare
Întâmplarea a făcut ca în aceeaşi zi în care Fania Kaplan trăgea asupra lui Lenin să aibă loc un alt atentat, de această dată la Petrograd. Acolo, 21 de ofiţeri de la Academia de Artilerie au fost executaţi sub acuzaţia de participare la o conspiraţie, sentinţa fiind publicată în presă sub semnătura lui Moisei Solomonovici Uriţki, şeful Ceka din Petrograd. Printre cei executaţi se aflase şi Vladimir Borisovici Pereltsveig, al cărui bun prieten, Leonid Akimovici Kanegisser, a jurat să îl răzbune. La 30 august, ora 11 şi un sfert dimineaţa, în timp ce Uriţki intra în holul Comisariatului pentru Afaceri Interne (fosta clădire a ministerului ţarist al Afacerilor Externe), a fost împuşcat de Kanegisser şi a murit la scurt timp după aceea. Asasinul a fugit cu o bicicletă, dar a fost urmărit şi, după un schimb de focuri, a fost încercuit şi prins în clădirea Clubului Englez.
Studentul la politehnică Kanegisser, în vârstă de 22 de ani, fost cadet al Academiei de Artilerie Mihailovski, era un poet în devenire provenit dintr-o familie evreiască de origine burgheză. Era membru al Partidului Socialist Populist din 1915. La interogatoriu afirmase că acţionase din proprie iniţiativă. Cu toate astea, pentru asocierile sale cu SRD şi cu ofiţerii din Academie, fapta sa a fost atribuită în presă unui „complot SR-isto/albgardist”. Executarea lui Kanegisser de către Ceka din Petrograd a fost anunţată de organul de presă „Izvestia” din 23 octombrie 1918.
Deşi cele două atentate au avut loc în aceeaşi zi, este evident faptul că între ele nu a existat nicio legătură. În ciuda acestor evidenţe, guvernul sovietic a privit, sau s-a prefăcut că priveşte, cele două acţiuni ca elemente concertate ale unei conspiraţii generale împotriva regimului. Au reprezentat justificarea perfectă pentru declanşarea terorii, propovăduită de Lenin. Un comunicat al Ceka din seara zilei de 30 august preciza că „la astfel de acte clasa muncitoare va răspunde printr-o nemiloasă teroare în masă”. La 2 septembrie, pe teritoriul întegii ţări era instituită legea marţială. Organul de presă al Armatei Roşii, „Krasnaia gazeta”, afirma:„Fără milă, fără cruţare îi vom ucide cu sutele pe duşmanii noştri. Să moară cu miile, să se înece în propriul lor sânge. Pentru sângele lui Lenin şi Uriţki... să curgă râuri de sânge burghez – şi mai mult sânge, cât mai mult cu putinţă”.
La 3 septembrie, în „Izvestia” era publicată o telegramă a lui Stalin care chema la „teroare în masă, deschisă şi sistematică, împotriva burgheziei şi a agenţilor acestora”. Lenin a aderat în totalitate la această doctrină a terorii. La Congresul tinerilor comunişti din 1919 el preciza:„Noi nu credem în moralitate eternă şi considerăm perimate toate poveştile despre moralitate”. Etica socială a lui Lenin, după cum spune Dora Şturman, „era adaptată formulei fatale a lui Hitler:«Vă eliberez de himera conştiinţei»”.
[1]Comisia Extraordinară Panrusă pentru Combaterea Contrarevoluţiei şi Sabotajului, fondată în Petrograd la 7 (20) decembrie 1917, precursoarea poliţiei politice din Uniunea Sovietică.
