Torturarea prizonierilor de război germani în Anglia
În marea istorie a celui de-al Doilea Război Mondial, torturarea prizonierilor pe timp de război este încă un subiect tabu, mai ales în Marea Britanie, unde respectul pentru lege și pentru drepturile omului sunt, potrivit mentalității colective, aproape la fel de importante precum legile însele. Motiv pentru care englezilor le vine greu a crede că în Anglia anilor '40, chiar și pe timp de război, s-a recurs la metode considerate barbare.
Cercetările lui Ian Cobain, un reporter britanic, au scos la iveală poveștile prizonierilor de război germani torturați chiar în inima Londrei. Într-un articol publicat în publicația britanică Daily Mail, Cobain povestește că totul a început în 2005, când a descoperit într-un document o mențiune voalată privind un centru de detenție aflat într-unul din cele mai selecte cartiere din capitala britanică.
Mii de prizoneri germani au trecut prin centrul cunoscut drept „Cușca din Londra”, unde au fost bătuți și torurați. Unora li se spunea că vor fi uciși și înmormântați în secret;alții erau amenințați că vor fi folosiți drept cobai pentru operații efectuate de persoane fără pregătire medicală. Iar gardienii de la centru se lăudau că sunt varianta engleză a Gestapoului.
„Cușca din Londra” făcea parte dintr-o rețea de nouă astfel de „cuști” aflate în Marea Britanie, condusă de Secția de Interogare a Prizonierilor de Război, aflată sub jurisdicția Direcției de Informații Militare. Cea mai importantă era cea de la Londra, iar aici erau aduși prizonerii despre care se credea că posedă informații valoroase. Centrul de detenție se afla într-una din elegantele vile victoriene din Kensington Palace Gardens, un cartier londonez exclusivist în care azi locuiesc ambasadori, miliardari și prinți străini (în case ce se vând în mod normal pentru zeci de milioane de lire).
Aici, în cele cinci săli de interogatoriu, în celulele și în camera gardienilor, nouă ofițeri, asistați de alți 12 subofițeri, au folosit toate metodele considerate necesare pentru a obține informații de la suspecți.
Fără a justifica cele întâmplate, aceste informații trebuie totuși plasate într-un anumit context. Totul a început în vara anului 1940, când germanii ocupaseră deja Franța și Țările de Jos, iar următoarea lor țintă era Marea Britanie. În următori ani, multe din orașele britanice au fost afectate de bombardamente, unele aproape distruse, sute de mii de oameni, atât militari, cât și civili au murit, iar veștile privind atrocitățile comise de naziști pe continent (bazate sau nu pe adevăr) ajungeau la urechile englezilor zilnic. În acest context, oameni din conducerea britanică au decis că ar fi într-un fel acceptabil ca și germanii să sufere la rândul lor în centrele de interogare.
Ian Cobain a putut scrie despre cele întâmplate în vila din Londra grație memoriilor colonelului Alexander Scotland, omul responsabil cu infamul centru de detenție. Un cunoscut specialist în tehnici de interogare, Scotland a scris după război despre activitățile derulate în secret la Londra. Urmând regulile, înainte de a-și publica memoriile Scotland a depus manuscrisul la Ministerul de Război în 1954, pentru a obține autorizația de publicare. Nu se aștepta însă la scandalul ce a izbucnit:toate cele patru copii ale manuscrisului i-au fost confiscate, iar cei care știau conținutul lor au fost amenințați că vor fi dați în judecată pentru divulgarea secretelor de stat dacă vorbesc.
Principalul motiv de indignare a fost că Scotland a vorbit deschis nu doar despre torturarea prizonierilor în timpul războiului, ci și după mai 1945, când scopul interogatoriilor s-a schimbat de la obținerea unor informații militare la asigurarea unor condamnări pentru crime de război.
Din cei 3573 de prizonieri care au trecut prin „Cușca din Londra”, mai mulți de 1000 au fost „convinși” să semneze o confesiune sau să dea o declarație folositoare în procesele pentru crime de război.
A fost și cazul lui Fritz Knöchlein, lt-col Waffen SS. Era suspectat că ar fi ordinat uciderea a 124 de soldați britanici care s-au predat la Le Paradis, în nordul Franței, în timpul evacuărilor de la Dunkerque din vara lui 1940. El a susținut însă că nici nu era acolo la momentul uciderii acelor soldați. La proces, Knöchlein a susținut că a fost torturat dupărăzboi;declarațiile sale au fost însă ingnorate, iar Knöchlein a fost găsit vinovat pentru crime de război și spânzurat.
Alți soldați germani, suspectați pentru uciderea celor 50 de ofițeri britanici care au evadat din lagărul de prizonieri Stalag Luft III, au dat declarații asemănătoare. Din cei 21 de soldați acuzați, 14 au fost spânzurați în urma unui proces desfășurat la Hamburg. Mulți au mărturisit însă crimele doar după ce au fost interogați de Scotland și oamenii lui.
Scotland a negat la momentul respectiv toate acuzațiile, astfel că este surprinzător că a fost dispus, câțiva ani mai târziu, să scrie despre tehnicile de interogare pe care le-a folosit în anii războiului.
Gândindu-se la scandalul care ar izbucni dacă memoriile lui Scotland ar fi fost publigate, oficialii din Ministerul de Război și Ministerul de Externe au decis să interzică publicarea acestora. În plus, problema ar fi fost nu doar scandalul, ci și că Scotland și unii dintre subalternii săi ar fi putut fi acuzați la rândul lor pentru tortuararea prizonierilor.
Doi ani mai târziu însă, Scotland a ajuns la o înțelegere cu reprezentanții guvernului, după ce a amenințat că-și va publica memoriile în străinătate. I s-a spus că nu își va recupera niciodată manuscrisul, dar că va putea publica o versiune rescrisă din care erau scoase toate frazele incriminatorii. O versiune cenzurată a memoriilor lui Scotland a apărut în 1957. Ani mai târziu, în 1979, editura a cerut Ministerului Apărării o copie a manuscrisului original, pentru a o păstra în propriile arhive. Inițial, Ministerul a încercat să găsească varii motive pentru a refuza cererea legitimă a editurii, însă în cele din urmă a depus la Arhivele Naționale de la Kew o copie a manuscrisului. Acolo a descoperit-o, 25 de ani mai târziu, Ian Cobain.
