⬆

Țărăniștii, susținători cu jumătate de măsură ai lui Carol al II-lea

Din 1928, în țară, situația se schimbase radical în favoarea lui Carol. Ionel Brătianu, cel mai înverșunat adversar al lui, murise pe neașteptate pe 24 noiembrie 1927, iar noul premier și președinte al PNL, Vintilă Brătianu, nu avea nici prestigiul, nici abilitatea de a controla situația, așa cum făcuse fratele lui. După îndelungi negocieri, pe 10 octombrie 1926, se realizase fuziunea dintre Partidul Național al lui Iuliu Maniu și Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, apărând astfel o nouă forță politică, puternică și populară, capabilă să ofere o alternativă la dominația din ultimele decenii a liberalilor. Noul partid presa puternic Regența să-i acorde guvernarea, amenințând chiar cu un marș asupra Bucureștiului.

Punctul culminant al manifestărilor național-țărăniste urma să fie o mare adunare națională, de peste 100.000 de oameni, întrunită la Alba Iulia (loc simbolic!), de unde să se plece în marș spre Capitală. Greu de spus dacă Carol își coordonase mișcările cu liderii PNȚ sau prințul cu imaginația sa romantică se vedea coborând din cer pe câmpia de la Alba Iulia și purtat în triumf de popor spre București ca să-și ocupe tronul. Carol pregătise și câteva zeci de mii de manifeste ce urmau să fie aruncate din avion pentru a mări entuziasmul mulțimilor dornice să-și regăsească regele. „Cu adânca mea dragoste de națiune, ca cel mai mare fiu al Regelui Ferdinand, fiindcă am fost exilat din cauza răutății soartei și a oamenilor, fac apel la toți să vie să mă înconjoare… spre a continua opera celor doi regi ai noștri” erau cuvintele cu care Carol spera să-și înflăcăreze poporul. Evident, niciun cuvânt despre Elena Lupescu sau propria sa renunțare la tron, ci doar vagi referiri la răutatea sorții și a oamenilor (aluzie la Brătianu și la Știrbey). Toată acțiunea s-a sfârșit cu un fiasco total. Guvernul român, prin agenții săi infiltrați în anturajul lui Barbu Ionescu, a pus mâna pe un exemplar al manifestului, iar autoritățile britanice sesizate au interzis zborul lui Carol către România, cerându-i ca în 24 de ore să părăsească Anglia.

^{Revenirea în ţară a lui Carol şi instalarea sa pe tronul României au fost acompaniate în anii ce au urmat de construirea unui cult al personalităţii Regelui Carol al II-lea}

Totuși, anul 1928 s-a terminat fericit pentru Carol, în noiembrie guvernul liberal demisionând și țărăniștii lui Maniu preluând guvernarea. Maniu era favorabil, în principiu, revenirii lui Carol în țară, dar fiind un om de o intransigență morală absolută avea pretenția ca prințul să renunțe la Elena Lupescu și să-și refacă mariajul cu principesa Elena. Carol învățase din eșecul din 1928 că trebuie să-și pregătească mai bine revenirea. Așa încât îi promite lui Maniu, prin intermediul diplomatului Petre Ciolan, că va renunța la Elena Lupescu, iar aceasta, prezentă la întrevedere, promite că nu se va întoarce în România. Evident, amândoi își vor încălca promisiunile.

Revenirea lui Carol în România se va petrece pe 6 iunie 1930, după un zbor cu multe peripeții început la München, cu o escală neprevăzută pe un câmp din Alba și terminat pe Aeroportul Băneasa. Prințul este întâmpinat de fratele său, Nicolae, și de câțiva ofițeri loiali și condus la Palatul Cotroceni. A doua zi sunt primiți de noul venit mai mulți oameni politici, printre care liderii țărăniști Iuliu Maniu, Ion Mihalache și Grigore Iunian, dar și Constantin Argetoianu şi Mihail Manoilescu. Ideea lui Maniu era ca prințul Carol, într-o primă fază, să accepte să facă parte din Regență, urmând ca de-abia ulterior să fie proclamat rege. Inițial, Carol este de acord cu ideea, dar apoi, văzând entuziasmul, inclusiv cel popular, cu care este primit, cere să fie declarat imediat monarh. Sub presiunea evenimentelor, inclusiv a parlamentarilor din propriul partid, Maniu acceptă proclamarea lui Carol ca Rege, fapt întâmplat pe 8 iunie 1930, după ce în prealabil fusese anulat actul de la 4 ianuarie 1926. În lipsa parlamentarilor liberali, votul este majoritar în favoarea lui Carol, 495 pentru și unul contra. Regele Mihai, detronat de propriul său tată, primește simbolicul, dar inutilul titlu de Mare Voievod de Alba Iulia. Stranie situație, în care un rege devine și predecesorul, și urmașul altui rege!

• Carol al II-lea: a avut totul și a pierdut totul
• Elena Lupescu și criza dinastică
• Ultimele audiențe regale: Nicolae Iorga și Vaida-Voevod
• Începutul exilului lui Carol al II-lea: ascuns pe podeaua unui tren ciuruit de gloanțele legionarilor
• Din memoriile zilei de 6 septembrie 1940. „Dacă bestia abdică, proclamăm republica?”
• Iuliu Maniu și Ion Antonescu, front comun pentru abdicarea regelui
• Misiunea Militară Germană în România din 1940