Şvabi şi saşi în sud-estul Europei
Pe teritoriul ţării noastre au avut loc în trecut două valuri de imigrare importante. Deja în secolul al 12-lea pornesc din vest grupuri de populaţie care se vor stabili în Transilvania. Alte grupuri vor poposi începând cu secolul al 17-lea prin sud. Dar de ce s-au încumetat şvabii şi saşii să străbată atâta drum şi care le-a fost soarta?
Războaiele cu otomanii au depopulat mari întinderi din Câmpia Panoniei, şi cu toate acestea graţie reuşitelor militare ale prinţului Eugeniu la finele secolului al 17-lea, habsburgii i-au împins înapoi pe duşmanii lor turci. Pentru a stimula colonizarea zonelor răvăşite apare în 1689 Patentul cezaro-crăiesc de repopulare care permite libertatea oricăroro grupe de populaţie din Imperiu să se stabilizeze în est. colonizatorii trebuie însă să îndeplinească trei condiţii minimale:recunoaşterea autorităţii împăratului habsburgic, credinţa catolică precum şi angajarea la apărarea graniţelor.
Scopul habsburgilor era mai ales acela de a revitaliza comerţul şi de a încasa noi impozite, dar conta mult şi posibilitatea de respingere a unor potenţiale atacuri otomane prin intermediul soldaţilor plătiţi. Vor răspunde chemării ţărani din Lotharingia, Alsacia, Palatinat, Franconia, Renania şi multe alte regiuni, plecând spre sud-estul Europei în căutarea unei vieţi mai bune. Aportul şvab este de fapt foarte mic, cu toate acestea colonizatorii germani de pe Dunărea mijlocie vor rămâne cunoscuţi sub acest etnonim de către colonizatorii de alte origini şi de către vecini. Principalele zone ocupate au fost Banatul, Bacica, Slavonia, Sirmia şi Satu Mare. După desfiinţarea monarhiei austro-ungare teritoriul colonizat de germani se împarte între Ungaria, România şi Reagtul Sârbo-Croato-Sloven.
Se vor contura rapid comunităţi şvabe care să păstreze identitatea şi interesele comune. În Iugoslavia ciferele arătau în jur de 450.000 de şvabi, în România 315.000, iar în Ungaria 550.000. In general, după primul război mondial putem vorbi despre două linii directoare ale acestor comunităţi:tradiţionaliştii, care susţin grija pentru limba şi cultura germană, precum şi un sistem educaţional pe baze germane, şi naţional-socialiştii, radicalii, care vor trimite recruţi în trupele SS. Divizia a 7-a SS “Prinz Eugen” era compusă majoritar din şvabi, conduşi de un Führer de grup care acţionează la comanda Berlinului.
Spre sfârşitul celui de-al doilea razboi şvabii trebuiau evacuaţi, dar din păcate ordinele au venit prea târziu şi armata roşie a intervenit rapid în teritoriu, supunând populaţia la tratamente foarte vilente care se sfârşeau de obicei cu omoruri. Şvabii sunt duşi şi prin lagăre, în condiţii catastrofale. Abia odată cu fondarea RFG cei rămaşi se mai pot gândi la emigrare.
Sintagma ‘saşii transilvani’ îşi are originile într-o neînţelegere. La începutul secolului al 13-lea termenul de saxon desemna în actele oficiale maghiare un nobil de curte de origine germană. Treptat termenul îşi extinde uzanţa şi pentru gruparea de colonişti care poposeşte în Transilvania, ajungând de la conotaţiile categoriei sociale la cele etnice. Regele maghiar Geza al II-lea îşi extinde stăpânirea la mijlocul secolului al XII-lea asupra întregii Transilvanii şi caută să populeze teritoriul cu supuşi. Prin urmare îi ademeneşte aici pe saşi prin 1224 promiţându-le anumite avantaje comerciale şi scutiri de impozite.
Coloniştii provin din regiuni precum Flandra, Valonia, Luxemburg, Lotharingia, Hunsrück (în Palatinatul Renan şi puţin în Saarland) sau Westfalia (Renania de nord), mai puţin din Saxonia. Drumul Transilvaniei îl ia şi o bucată de populaţie bavareză. Majoritatea saşilor se îndeletniceau cu negustoria, ceea ce le asigură rapid venituri şi notorietate. Din 1541 Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate otomană, iar la finele secolului al 17-lea trece în stăpânirea habsburgilor. Odată cu crearea monarhiei dualiste Ungaria domină ţinutul, introducând o politică de maghiarizare care însă nu ştirbeşte identitatea comunităţii de saşi. Saşii au susţinut iniţial trecerea Transilvaniei sub autoritatea română, sperând la mai multe drepturi ale minorităţilor, lucru mai mult sau mai puţin concretizat. Regimul Antonescu situează România de partea Axei, iar Dictatul de la Viena scindează Transilvania între Ungaria şi România. În partea românească se fac recrutări masive pentru SS-Waffen.
Părăsirea Axei în august 1944 va însemna un dezastru pentru saşii transilvani, pentru că armata roşie va interveni în septembrie în partea de sud a Transilvaniei, deportând 30.000 de oameni în munţii Ural. Alţi 50.000 de saşi pier încă din timpul războiului. În plus, între 1990 şi 1992 părăsesc ţinutul încă 90.000, dintre cei 115.000 rămaşi. Comunitatea săsească beneficiază de un statul politic recunoscut, dar poate mai important de atât, moştenirea culturală a coloniştilor saşi face din Transilvania un peisaj istoric unic, o scenă a sincretismului cultural care încă se întrevede în monumente şi tradiţii.
