Suprimarea dreptului la informare în anul 1944
Secolul al XX-lea a fost marcat de o luptă permanentă pentru menţinerea drepturilor fundamentale ale omului în faţa ofensivei regimurilor totalitare. Dreptul la informare a fost printre primele suprimate şi apoi monopolizate de ideologiile agresive. Uniunea Sovietică a împins ideea la extreme, satele având difuzoare unde nu se difuza decât ceea ce dorea conducerea de partid.
România, după semnarea Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944, se afla practic la discreţia invadatorilor “eliberatori” şi modelul sovietic trebuia impus acolo unde ajunsese Armata Roşie prin orice mijloace.Sub presiuni străine, s-a emis ordonanţa nr. 18 semnată de generalul Dumitru Carlaonţ prin care aparatele de radio urmau să fie predate la posturile de poliţie până la data de 10 decembrie 1944. Erau exceptate următoarele categorii de posesori:ofiţerii, funcţionarii de stat şi persoane de încredere verificate. Abaterea de la prevederile actului putea să aducă o pedeapsă cu închisoarea de la 6 luni la 4 ani. Măsura ar fi fost orientată împotriva elementelor fasciste şi pentru asigurarea spatelui frontului. Era însă evident scopul deciziei din moment ce nu exista definiţie clară pentru fascist. România intra în forţă în epoca supravegherii undelor electromagnetice. Mulţi proprietari nu aveau cum să utilizeze aparatele de radio din moment ce bateriile necesare funcţionării au dispărut de pe piaţă. Nici ziarele nu erau ocolite de represiune, cenzura funcţionând din plin. Hârtia era distribuită după cum doreau conducătorii comunişti de la Bucureşti.