Strauss-tatăl revoluționează muzica pentru dans

Numele care a devenit însă asociat pentru totdeauna cu valsul este cel al familiei Strauss. Iată ce scria Berlioz după o vizită la Viena, în 1845: „În Sala Reduta [Redoutensaal] se organizează frecvent baluri în timpul sezonului de iarnă. Aici, tineretul din Viena își dă frâu liber pasiunii pentru dans... Am petrecut nopți întregi privindu-i pe acești incomparabili dansatori, admirând precizia coregrafică a cadrilurilor – două sute de oameni, toți în același timp, înșirați de-a lungul a două linii lungi... Și acolo se află și Strauss, care dirijează splendida sa orchestră; câteodată, când unul dintre valsurile pe care le scrie în mod special pentru fiecare bal are un succes deosebit, dansatorii se opresc și aplaudă, iar doamnele se duc la podiumul lui și îi aruncă buchetele și cu toții strigă bis și îl fac să reia finalul cadrilului” (Schonberg, Viețile marilor compozitori).

Perioada de glorie a familiei Strauss a fost caracterizată de episoade de roman de scandal, care au ținut prima pagină a ziarelor și au făcut și mai picantă istoria genului. Foarte puțin poetică și predispusă spre un destin artistic a fost copilăria lui Johann Strauss (1804-1849). Tatăl său, care avea un han la periferia Vienei, s-a sinucis aruncându-se în Dunăre. Johann a făcut cunoștință cu muzica în primul rând prin muzicanții itineranți ce poposeau la hanul tatălui său. Talent precoce, a cântat din copilărie la vioară și, la 15 ani, făcea deja parte, ca profesionist, din mai multe orchestre.

În 1826 a creat un cvartet – devenit rapid un mic ansamblu – cu prietenul său, Joseph Lanner. La început, Lanner compunea și Strauss dirija. Orchestra s-a mărit, a devenit tot mai solicitată și mai apreciată, iar valsurile lui Lanner se bucurau de un mare succes.

Conflictul care a scindat lumea valsului

Strauss și-a dorit să își încerce și el talentul de creator, ceea ce a stârnit un mare conflict între cei doi prieteni. Lanner era acuzat, de pildă, că ar fi preluat niște teme muzicale care-i aparțineau, de fapt, lui Strauss. Cei doi s-au confruntat și public, chiar în timpul unui concert, și fiecare a luat-o pe drumul său, formându-și propria orchestră, ambele ansambluri devenind extrem de apreciate. Rivalitatea pare că i-a stimulat artistic pe Strauss şi Lanner, care se întreceau în a compune mai mult și mai frumos, în stiluri diferite: Lanner era mai sentimental, muzica lui Strauss era mai puternică, mai intensă.

Iar Strauss a făcut din universul valsului o imensă afacere! Orchestra sa a ajuns la 200 de membri și putea asigura fondul sonor pentru până la şase baluri pe noapte! Și nivelul artistic și tehnic al ansamblului era ceva rar pentru vremea respectivă. Strauss cerea muzicienilor săi repetiții numeroase și o precizie mare în interpretare. Compunea încontinuu, și nu doar valsuri, ci tot ceea ce era la modă în capitala habsburgică: polci, marșuri, cadriluri etc. Marșul lui Radetzky este una dintre capodoperele sale.

După ce a cucerit complet și fără drept de apel publicul vienez, Strauss-tatăl a plecat mai departe, să ia „sub stăpânire” întregul public vest-european. Turnee măreţe au fost organizate în Ungaria și în Germania, Parisul și Londra au căzut și ele în fața invaziei valsului lui Strauss, care a prezentat, cu orchestra sa, 86 de concerte... în 91 de zile!