Strămoşii traci - Între asceză şi exces

Ultimul ţinut locuit de oameni „ca toţi oamenii“ – locul de unde Ulise, eroul Odiseei, este azvârlit de furtună în lumea inumană a aventurilor sale maritime – este teritoriul tracilor ciconi, în frunte cu regele-sacerdot Maron. Eponim imaginar al ctitoriei locuitorilor din Chios, Maroneia istorică, Maron este căpetenia unor specialişti ai podgoriilor, care produc un vin deosebit de dens şi de tare;el îi dăruieşte eroului homeric un burduf cu vin, pe care iscusitul Ulise îl va transforma în arma decisivă a confruntării sale cu Ciclopul Polifem:beat de dulcea licoare a tracilor, acesta nu-şi dă seama decât mult prea târziu că Odiseu îl orbeşte.

Darul beţiei, atribuit tracilor

Unul dintre cele mai pertinente criterii de diferenţiere între greci şi neamurile vecine – în fapt nu foarte deosebite de grecii din nord – va fi, în relatările autorilor antici, modul de existenţă, diaita, acestora. Ca orice dietă, aceasta se referă înainte de toate la uzanţele de hrană şi băutură. Textele greceşti şi romane sunt în genere de acord să atribuie în mod particular tracilor darul beţiei:latinii spuneau că acela care bea vinul curat, nu îndoit cu apă, cum îl beau oamenii civilizaţi, bea more Thracico, după obiceiul tracilor. În marea sa operă Getica, Vasile Pârvan a încercat să argumenteze că această privire critică a anticilor se îndrepta doar asupra tracilor de la sud de Balcani, în vreme ce, dimpotrivă, cei de la nord de munţi şi de dincolo de Dunăre, până la dacii transilvani inclusiv, ar fi fost nu doar cumpătaţi, ci chiar asceţi. De la Menandru la Poseidonios şi Strabon, textele antice care vorbesc explicit despre lipsa de cumpătare a geţilor îl contrazic.

Multe alte texte atribuie totuşi aceloraşi geţi – dar şi tracilor îndeobşte, şi chiar sciţilor – moravuri cu totul ascetice. Adevărul e însă că, în textele greceşti, străinii de la hotarele lumii îşi distribuie alternativ excesul de violenţă şi excesul de puritate:Amazoanele, femei sălbatice care îşi neagă cu înverşunare feminitatea, refuzând căsătoria şi practicând războiul perpetuu, sau Androfagii, neam crud de canibali care urmează legea animală a devorării semenilor. Tot în aceste ţinuturi de margine trăiesc hippemolgii, cei care mulg iepele, numiţi şi galactofagi, nomazii puri care mănâncă doar lapte, fără să se atingă de carnea animalelor, ori alte neamuri de abioi, cei fără viaţă, care nu trăiesc, vegetarieni care nu cunosc altă hrană decât roadele arborilor sălbatici şi refuză tot ce ţine de viaţa obişnuită, de la consumarea cărnii la căsătorie. Printre ei, sau în vecinătatea lor, aflăm grifoni, oameni cu cap de câine sau fără cap deloc, sciţi nomazi sau Arimaspi înţelepţi, într-un cuvânt, un univers la fel de real ca acela al călătoriilor lui Odiseu – sau ale lui Simbad Marinarul.

Ţinuturile tracilor dunăreni, între barbarie şi civilizaţie

Ca în orice geografie mitică, localizările sunt extrem de vagi:undeva către nord, de unde suflă vântul îngheţat Boreus, regele Septentrionului care o răpise, o violase şi o luase în căsătorie pe Oreithyia, fiica regelui Aticii;dincolo de fluviul imens ale cărui ape îngheţate, simetrice şi inverse faţă de cele ale Nilului, marchează hotarul de nord al lumii cunoscute. Dunărea, sau, cum îi spuneau grecii, fluviul Istros, e pomenit încă de Hesiod în catalogul fiilor lui Okeanos şi ai Thetidei:Thetis i-a zămislit lui Okeanos fluvii cu ape învolburate:Nilul, Alphaios, Eridanos cel adânc, Strymonul, Maiandrul şi Istrul kallirhéethron, care curge frumos (Hes. Th., 337-339).

Herodot citează ciudata părere atribuită tracilor, care i-ar fi spus că dincolo de Dunăre s-ar află un pustiu invadat doar de albine, dar adaugă imediat că el însuşi nu dă crezare acestor poveşti, explicând – raţional, dar fals – absenţa ştirilor despre neamuri transdanubiene prin frigul care ar împiedica deopotrivă viaţa oamenilor şi pe cea a albinelor la nord de marele fluviu (Hdt. 5. 9-10). Ailianos, în tratatul despre Viaţa Animalelor (2.53, cf. 5.42), îl contrazice pe Herodot, consemnând comerţul cu miere scitică, respectiv din Tracia, dar, încă în timpul Cruciadei a IV-a, Robert Clari afla de la scribii bizantini că, dincolo de Dunăre, în ţara Cumanilor, mulţimea de „muşte“ nu îngăduie oamenilor să trăiască.

La hotarul dintre lumea – eminamente greacă – a mâncătorilor de pâine şi cea a nomazilor din stepe, între excesul de virtute al galactofagilor lui Homer, mâncători exclusivi de lapte, şi abioi, asceţi fără viaţă, şi excesul de sălbăticie al Androfagilor canibali, ţinuturile tracilor dunăreni ezită între barbarie şi civilizaţie. Ele par o enclavă situată în punctul de trecere dintre natură şi cultură, ba chiar acolo unde natura cea mai „naturală“, mai sălbatică şi mai puţin susceptibilă de domesticire, care îşi manifestă forţa de nedomolit în delirul beţiei, se întâlneşte cu formele cele mai elaborate de cultură – banchetul, cu legile şi ierarhiile sale stricte, memoria şi rememorarea în cântul aedului inspirat de Muze, libaţiile închinate zeilor olimpieni. În termeni nietzcheeni, vinul e locul geometric unde se întâlnesc apollinicul şi dionysiacul.

O umanitate incipientă la nord de ţinuturile Traciei meridionale

Toate aceste poveşti despre Tracia imaginară evocă, de fapt, un peisaj precursor al shakespearianului Vis al unei nopţi de vară. Loc liminar al seducţiilor primejdioase, al muzicii şi al încântărilor unui Eros care nu acceptă constrângeri, ţinutul mitic al Traciei e un vad, o trecătoare, o punte între buna rânduială greacă şi hotarele ultime ale lumii, acolo unde excesul şi confuzia între regnuri şi specii, între animalitate, oameni şi zei, stau mărturie unui haos primordial. Tradiţia greacă aşază sub numele zeului Cronos această eră a anomiei inocente:Cronos, cel care îşi devora fiii, patronează, în miturile greceşti, o proto-umanitate în acelaşi timp fericită – fiindcă, asemeni zeilor cu care stă la aceeaşi masă, nu cunoaşte nici foamea sau setea, nici moartea – dar şi sălbatică, supravieţuind, neştiutoare de legi, asemeni animalelor.

Acumularea aluvionară de experienţe transpuse în poveşti pe care generaţiile succesive şi le transmit interzice orice încercare de istoricizare, fie prin datare, fie prin localizare. E ca şi când am încerca să găsim pe hartă „codrii de aramă“ sau să stabilim anii de domnie ai Împăratului Roşu. Tot ce putem afirma este că Hesiod, Pindar, Herodot şi urmaşii lor moştenesc şi transmit poveşti care situau la nord de ţinuturile Traciei meridionale, cu care încă grecii lui Homer erau familiari, o umanitate incipientă. La marginea lumii, peirata Gaies, loc prin excelenţă al exceselor, aceste excese nu se exclud reciproc, cum ar cere-o logica terţiului exclus, ci se asociază complementar. Această coincidentia oppositorum este hotarul însuşi al oikumenei, locul geometric unde se adună toate excesele, lăsând centrului grec privilegiul unei situări echidistante şi corecte, singura potrivită cu condiţia umană. Geografia mitică pe care o regăsim aici este specifică poveştilor despre ţinuturi îndepărtate în toate culturile mediteraneene, până la cele O Mie şi Una de Nopţi şi dincolo de acestea, şi reprezintă algoritmul oricărei construcţii utopice.